O mica lectie de istorie secreta pe care
tinerii romani, indragostiti de tara lor trebuie sa o stie si sa o transmita
mai departe:
Dupa lovitura de stat din decembrie 1989,
pîrghiile Romaniei au fost preluate de carteluri si mafii organizate
într-un complicat mecanism al infractiunilor,la care au participat atat
personaje din structurile puterii de la Bucuresti cat si agenti ai unor puteri
straine.
Obtinerea controlului asupra Românieia fost
un obiectiv geopolitic al unor importante puteri mondiale. Influenta externa a
fost extrem de puternica, iar ea a fost exercitata prin Serviciile de
Informatii din tarile lor de origine – CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri
extrem de profitabile pe teritoriul României cu complicitatea unor factori de
decizie si ofiteri ai serviciilor secrete interne, tradatori de neam si tara,
vinovati de ruinarea sistematica a moralitatii, dar si a economiei nationale.
Un personaj despre care am
mai scris pe acest site si care a fost primul mare devalizator al economiei
Romanesti a fost Marc David Rich, nascut în decembrie 1934 în orasul
Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie evreiasca din clasa mijlocie. A
avut tripla cetatenie: israeliana, spaniola si elvetiana. A fost condamnat în
SUA la ani grei de închisoare pentru diverse escrocherii – în ianuarie
2001,insa fostul presedinte american Bill Clinton l-a gratiat pe Rich în
ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finantarii campaniei
electorale a democratului Al Gore.
Rich a fost activ pe pietele petrolului,
aluminiului, metalurgiei, agriculturii si in domeniul imobiliar. Implicat în
retele transfrontaliere de spalare de bani si contrabanda, Marc Rich s-a
remarcat si în scandalul furnizarii de pasapoarte israeliene catre mafia rusa.
Împreuna cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu
armament în Orientul Mijlociu, avîndu-l drept complice pe celebrul terorist
palestinian Abu Nidal. De asemenea, într-un document al Departamentului american
al Trezoreriei se arata ca Rich a încalcat embargoul impus Iugoslaviei la
începutul anilor ‘90, livrînd regimului Milosevici cupru si petrol. Conform
publicatiei specializate”„Oil Daily”, în afacere a fost implicata si România,
unde Marc Rich a procesat petrolul destinat Iugoslaviei.
Acest adevarat maestru al combinatiilor
internationale a capusat cît a putut si Statul Român. Fiecare schimb comercial
se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich raspundea prompt comenzilor.
La esaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din
comertul exterior. Imediat dupa 1989, el a fost reprezentat în România de
Florian Stoica, fost director în Ministerul Comertului Exterior si ex-ambasador
în Sudan. Cea mai importanta companie a lui Rich a fost Casa de Comert Marc
Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma si-a schimbat numele în Glencore
International AG, iar în România a actionat prin firma Glencore România,
coordonata de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni altul decît
vicepresedintele companiei-mama Glencore International AG din Zug.
În decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aproba o hotarîre privind
„cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi Glencore
International) pentru modernizarea unor instalatii din cadrul societatii
comerciale Petromidia SA”.
Detaliile contractului au fost secretizate. În
vremurile tulburi de atunci, întelegerea dintre controversatul magnat urmarit
de FBI si guvernul român s-a realizat fara licitatie. Oferta facuta de Marc
Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmata de un contract
adoptat printr-o hotarîre de guvern în 8 decembrie 1990, cînd Theodor Stolojan
era deja ministru plin la Finante. În 1993, cînd s-a terminat contractul pentru
modernizarea rafinariei, Rich a vrut sa o cumpere, dar s-a opus Guvernul
Vacaroiu, ca si sindicalistii, care se temeau ca îsi vor pierde locurile de
munca. În mod absolut surprinzator, pentru ca rafinaria se modernizase, acesta
a fost momentul de la care a început acumularea de pierderi.
Înainte de privatizare,
datoriile ajunsesera la ametitoarea suma de 300 milioane de dolari. În final,
cursa pentru achizitionarea Petromidiei a fost cîstigata de Rompetrolul lui
Dinu Patriciu , iar în 2004 Glencore a ratat si Petromul, care a revenit
austriecilor de la OMV. Glencore România a derulat afaceri si în domeniul
transporturilor si comertului, prin Rombarge Transport si Barter Port Operator.
Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de titei catre RAFO
Onesti si Petrom si a primit contracte de stat si la Termoelectrica, pentru
pacura. În ultimii ani, reprezentanti ai Glencore în România au mai fost
Alexandru Bittner si Yoav Stern, sotul realizatoarei de Televiziune Oana
Cuzino.
Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor
Ziuzin, omul de afaceri rus care a preluat COS Tîrgoviste si Industria Sîrmei
SA Cîmpia Turzii. Ambele privatizari au fost facute de Guvernul Adrian Nastase.
Acelasi Rich este legat ombilical de Vitali Machitski si Oleg Deripaska, cei
care au preluat întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese
de privatizare controversate, unul dintre ele (ALRO Slatina) fiind investigat
de procurorii anticoruptie. În 1997, reprezentantii Glencore International AG
au exprimat public intentia de a împrumuta asociatia salariatilor pentru
achizitionarea a 80% – 90% din actiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea
sa i se garanteze aprovizionarea cu alumina. Ulterior, la privatizarea ALRO în
favoarea grupului Marco International detinut de oligarhul Vitali Machitski,
Glencore a protestat în mod formal fata de modul în care s-a facut
privatizarea. În realitate, cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase
firma în 1983, împreuna cu Marc Rich. Autoritatile române fusesera avertizate
de firma americana AIG, si ea interesata de ALRO, ca în spatele Marco se afla
Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este
Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse si fost partener al lui Deripaska, venit
tot pe filiera Marc Rich si aflat în spatele privatizarii rafinariei Rafo
Onesti, care a beneficiat de importante facilitati fiscale acordate de Statul
Român. Acestora li se adauga Mikhail Fridman, influentul magnat care detine
Alfa Group, finantatorul celor mai importanti oameni de afaceri rusi cu
interese in Romania.
Un alt domeniu vizat de oculta
internationala din visteria Romaniei este cel bancar. În fruntea acestuia
a ajuns în septembrie 1990 Mugur Isarescu, un economist care, dupa absolvirea
facultatii, a lucrat exclusiv la Institutul de Economie Mondiala, timp de 19
ani. Dupa evenimentele din 1989, Isarescu a mai efectuat un scurt stagiu în
SUA, ca reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, ajungand,
imediat dupa aceea, guvernatorul Bancii Nationale a României. În anul 1993 a
devenit si membru al Clubului de la Roma, a fost ales presedinte al Asociatiei
Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în aceasta functie.
Exista informatii ca Mugur Isarescu a fost
recrutat de catre Council on Foreign Relations (CFR) în 1990, la New York, pe
cînd se afla la post. .Controlul din start al pietelor est-europene era un scop
bine determinat, în functie de indicatiile „specialistilor” CFR. Acest CFR
actioneaza pe baza pîrghiilor financiare de care dispune organizatia,
controlînd inclusiv Federal Reserve Bank, banca investita cu coordonarea
rezervei federale a SUA si emiterea dolarului ca moneda, precum si principalele
organisme financiare mondiale, FMI si Banca Mondiala. Pentru îndeplinirea
obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens
razboi mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se
greseala facuta de România prin plata datoriei externe si exemplificînd prin
tari care au mari împrumuturi, dar un nivel de trai mai crescut, sugerîndu-se
ca o tara se poate dezvolta doar prin împrumuturi bancare, garantate de catre
stat. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea
financiara – specialitatea CFR.
Pasul cel mai important facut de Mugur
Isarescu, în conformitate cu dispozitiile CFR, a fost devalorizarea masiva a
monedei nationale si împrastierea la o rata derizorie a tuturor creantelor
României (ex.: Egipt, Irak), pas sustinut si de prim-ministrul impus de oculta
financiara, Theodor Stolojan, rasplatit ulterior cu un post la Banca Mondiala.
Pentru îndepartarea eventualilor investitori necontrolati de CFR, în 1991
Stoiojan a nationalizat valuta aflata în banci, ceea ce a dus la un adevarat
recul pentru investitiile straine, scapate de sub controlul si manipularea
ocultei de la New York.
Sub conducerea lui Mugur Isarescu,
Banca Nationala a României s-a facut vinovata de faptul ca nu a luat nici un
fel de masuri, desi legislatia (care îi conferea obligatia de control si
interventie) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank,
Credit Bank. Banca Dacia Felix, Banca Internationala a Religiilor. De asemenea,
desi BNR are o Directie de Supraveghere si Control Valutar, nu a luat masuri
pentru repatrierea valutei, care, obtinuta în urma tranzactiilor, externe, nu a
mai intrat în tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile
cu tutun, bumbac si industrie usoara). Faptul ca Isarescu a fost recrutat de
CFR se poate sustine si prin imposibilitatea schimbarii sale din functie,
indiferent de interesele politice, în pofida incidentei penale a unora dintre
afacerile familiei sale cu cetateanul Heinrich Schorsch, banuit a fi agent
dublu.
Au existat presiuni în favoarea sa inclusiv
din partea FMI si Bancii Mondiale, care au amenintat cu sistarea oricarei
creditari în cazul schimbarii acestuia. Trebuie aratat ca numirea lui Mugur
Isarescu ca prim-ministru al României, la sfîrsitul anului 1999, a contribuit
la desavîrsirea marilor infractiuni desfasurate la Fondul Proprietatii de Stat,
îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor
lui Sorin Shmuel Beraru si privatizarii Hotelului Bucuresti (infractori Eliahu
Rasin si Robert Badner, alaturi de Radu Sîrbu). Astfel, privatizarea Hotelului
Bucuresti era anchetata la sfirsitul anului 1999 de Corpul de Control al
primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de Stat Ovidiu
Grecea, cînd presedintele României, Emil Constantinescu, a dat o adevarata lovitura
de stat, destituindu-l pe premierul Radu Vasile si înlocuindu-l cu Mugur
Isarescu. Imediat, secretarul de Stat Ovidiu Grecea a fost destituit Ia rîndul
sau, iar controlul efectuat la FPS, care trebuia sa conduca la destituirea
presedintelui Radu Sîrbu, a fost brusc stopat si Raportul inspectorilor
guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în
timp ce dubioasele afaceri de la FPS si-au urmat, nestingherite, cursul.
Conducerea Bancii Nationale a României a
cunoscut exact si la timp situatia, care devenea din ce în ce mai critica, de
la Bancorex, dar nu a întreprins nimic. Pierderile Statului Român nu au constat
numai în cele 2 miliarde de dolari care au disparut din România, desi BNR
poseda toate pîrghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din
tara. Acestora li s-au adaugat sumele reprezentînd echivalentul creditelor
clientelare oferite de Bancorex diverselor grupari mafiote si pe care BNR le-a
acoperit prin cererile de preluare la datoria publica.
In 1997, la conducerea celei mai mari banci
românesti, Bancorex, este numit Andrei Florin Ionescu. Prima grija a
acestuia a fost aducerea în functia de sef al Directiei Plasamente Bancare a
lui Rachel Sargent, prin transfer de la Directia Securities a bancii ABN AMRO
Rotschild, permitîndu-i-se astfel sa faca plasamente din capitalul bancii
românesti de stat pe pietele externe. Pîna la falimentul bancii, cerut
insistent Statului Român tot de organismele internationale, Rachel Sargent a
avut grija sa disperseze banii bancii si, totodata, sa spioneze intens banca.
Serviciul de securitate al Bancorex a tras serioase, dar inutile, semnale de
alarma asupra urmatoarelor aspecte: Rachel Sargent a introdus în Bancorex, dupa
orele de program, chiar si sîmbata si duminica, numerosi cetateni straini, a
cerut si obtinut fisele tuturor marilor clienti, pe care le lua si acasa, a
cerut si obtinut fisele bancii pe grupe de activitati, nu a prezentat
rapoartele de deplasare în strainatate (lunar cîte 5 zile la Londra), a
încercat sa intre în posesia datelor Directiei de Operatii Speciale (fise si
conturi MI, SI, SRI, MApN, SPP, Transmisiuni Speciale etc).
Trebuie aratat ca cetateanca israeliana
Rachel Sargent nu a actionat singura în interiorul Bancorex, ci împreuna cu cel
care chiar i-a semnat angajarea, vicepresedintele bancii, Dragos Andrei, care
si el venea prin transfer tot de la banca ABN AMRO. Dragos Andrei a aprobat
materiale si, totodata, a emis hotarîri ilegale (fiind presedintele Comitetului
de Credite, ca urmas al lui Florin Andrei Ionescu, a dat multe/mari credite
fara garantii sau, din contra, a sufocat firmele neprotejate politic); n-a
recuperat nici unul din creditele neperformante; a stopat executarea unor
creante neperformante; a încalcat normele Bancorex de angajare si promovare,
laudîndu-se ca e prieten cu fiul presedintelui de atunci al României, Dragos
Constantinescu, si cu seful SIE, Catalin Harnagea; a agreat ca Rachel Sargent
sa angajeze straini pentru diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de
lire sterline pe ora. A pierdut 40% din clientii bancii, inclusiv prin
redirijare catre ABN AMRO BANK.
La schimbarea din functie, Razvan Temesan
lasa Bancorexului un volum de afaceri de 14.195 miliarde de lei, cu o pondere a
creditelor restante de 7,9 miliarde, cu provizioane specifice de risc de
1.168,6 miliarde de lei. Banca era cotata de catre Thompson Bank Watch INC cu
rating pe termen lung BBB si pe termen scurt A2, iar conducerea bancii era
„bine vazuta” (well regarded). Analiza activitatii lui Florin Andrei Ionescu
atesta, în schimb, ca 74% din creditele aprobate de el au fost neperformante;
68% din creante date la particulari; finantarea importurilor de petrol a fost
preluata de bancile straine, Bancorex pierzînd numai în acest caz cam 60
milioane de dolari pe an prin demolarea acestei afaceri; a fortat lichidarea
datoriilor pe care le avea Compania Nationala de Petrol; a primit de la buget
4.500 miliarde de lei, cu care a cumparat datoriile lui George Constantin
Paunescu, încerecînd sa-l bage în faliment si transformîndu-l dintr-un bun
platnic într-un rau platnic; Florin Andrei Ionescu n-a platit cele 507 milioane
de dolari la extern, ba, mai mult, Bancorex a ramas si fara cele 10 rafinarii
românesti, pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de dolari, sau le
putea exploata, ca banca, în contul Statului Român. Toate acestea s-au
petrecut, evident, cu stirea si sub obladuirea lui Mugur Isarescu. Lovitura
finala asupra Bancorex a fost data tot de Dragos Andrei, fostul angajat al
bancii lui Rothsehild, el contribuind direct (împreuna cu Banca Mondiala si cu
Fondul Monetar International) la închiderea bancii. În urma presiunilor
emisarilor FMI si ai Bancii Mondiale, Statul a declarat falimentul celei mai
mari banci românesti si l-a îndepartat pe Vlad Soare, noul presedinte numit
între timp si care întocmise deja un plan de salvare a bancii. Banca Nationala
a României l-a numit ca secretar general al Bancorex pe Alexandru Puscaciuc, al
carui trecut esle legal de un alt evreu american, Gerald (Gerry) Guterman, cu
care se combinase anterior, într-o tentativa de privatizare a Bancii Dacia
Felix.
O alta tinta a ocultei internationale a fost
piata petroliera din Romania. Prin diversele ramuri si rituri ale Masoneriei,
au ajuns la varful statului roman si mai ales in zona de afaceri strategice
niste personaje obediente altor interese decat cel national, ca de exemplu,
tandemul Dinu Patriciu si Calin Popescu-Tariceanu.
Pe Dinu Patriciu, anul 1990
îl gaseste ca arhitect, cu o experienta de 15 ani în materie, amplificata de
proiectarea de palate în Emiratele Arabe Unite pentru magnatii petrolului din
zona. Prima afacere pe care a pornit-o în primavara lui 1990, o firma de
arhitectura si decoratiuni interioare, nu a avut nici un temei legal, dar avea
în spate sprijinul masoneriei, prin socrul sau, ca si Calin Popescu-Tariceanu,
al carui tata vitreg era Dan Amedeo Lazarescu. Ambii au fost sprijiniti sa
acceada în sferele de vîrf ale afacerilor si politicii, cu alte cuvinte ale
Puterii din România. Este evident astazi pentru toata lumea ca, în pofida
esecurilor electorale repetate, cei doi liberali au cazut mereu în picioare din
punct de vedere al afacerilor.
Activ în afacerile cu petrol înca din 1996,
Dinu Patriciu a preluat controlul asupra grupului Rompetrol în 1998, cu
sprijinul lui Sorin Ovidiu Vântu, care i-a transferat la momentul oportun,
conform întelegerii, actiunile pe care acesta le achizitionase chiar de la PAS
– asociatia salariatilor, care i-au cedat actiunile cu speranta ca astfel aveau
sa fie protejati de atacul lui Patriciu. Rompetrol era „nava amiral” a
comertului exterior românesc, fiind singurul contractor specializat în petrol
si gaze care activa cu succes pe piata mondiala. Ani de zile, a adus în tara
milioane de dolari rezultati din lucrarile de foraj si constructii-montaj în
domeniul petrolier, executate în diverse tari ale lumii. Afacerea Rompetrol a
fost conceputa din start ca baza a unei strategii de destructurare a economiei
nationale, caci ea a reprezentat începutul unei serii de lovituri succesive,
care au dus la lichidarea întregului patrimoniu petrolier al României, una
dintre averile strategice ale tarii fiind înstrainata prin jaf.
Dinu Patriciu si-a adjudecat
Petromidia cu sprijinul PSD, dar legaturile dintre PSD si Patriciu au fost
cimentate de înalte fete ale masoneriei românesti si nu numai. Astfel, sotia ex
Marelui Maestru al Marii Loje Nationale din România, Eugen Ovidiu Chirovici,
era directoarea financiara a holdingului patronat de Dinu Patriciu, iar multi
dintre cei care au condus masoneria româna fusesera angajatii lui
(de exemplu Marele Trezorier, Ion Tanasie). Dupa cum se stie, Chirovici a fost
un apropiat al PSD vreme îndelungata, fiind chiar ministru în cabinetul Nastase,
iar în 2004 a trecut de partea lui Dan Voiculescu. În medii bine informate se
sustine ca Patriciu era un apropiat al masoneriei rusesti si ca din aceasta
postura ar fi mediat, alaturi de Eugen Ovidiu Chirovici, întîlnirea Marelui
Secretar al Marii Loje Nationale a Rusiei, Alexandr Kondyakov, cu Calin
Popescu-Tariceanu, în iunie 2006, în cadrul careia au fost discutate probleme
economice care vizeaza în principal piata energetica. Alexandr Kondyakov a
venit de mai multe ori în România, începînd cu 2003, anul constituirii Marii
Loje Nationale, apoi în iunie 2006 si din nou în aprilie 2007.
În sprijinul
afirmatiilor referitoare la apropierea lui Dinu Patriciu de masoneria rusa vine
si faptul ca la scurt timp de la întîlnirea româno-rusa, departamentul de Stat
al SUA si-a dat acceptul pentru audierea unor martori în dosarul Rompetrol,
redeschis în tromba, chiar pe teritoriul american, în interiorul Ambasadei
României din Washington. Declaratiile acestora au fost folosite în probarea
fraudarii Statului Român prin încasarea ilegala, de catre holdingul lui
Patriciu, a creantei din Libia. Informatiile atesta faptul ca un al doilea scop
al vizitelor repetate ale lui Alexandr Kondyakov în România, poate chiar mai
important decît cel de natura economica, a fost cel de natura militara.
Generalul GRU urmarea sa ia pulsul
vechii retele a spionajului militar rus, pentru ca România nu este numai o miza
economica, ci si una militara de mare importanta strategica, deoarece bazele
americane instalate în tara noastra vor închide o linie care va „îndigui”
avanpostul rusesc. România poate fi comparata cu un portavion fix, de pe care
vor putea fi lansate atacuri pe o raza care se întinde din Caucaz pîna la
Muntii Iranului. De aceea GRU, cu o insertie mult mai puternica decît KGB în
spatiul românesc, a vizat reactivarea cît mai multor cadre recrutate în
perioada anilor ‘60 în timpul stagiilor de pregatire la Academiile sovietice,
caci acestea au condus mari unitati si au avut în legatura un numar important
de ofiteri din sistem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu