Călătorind cu magii

„Îngerii cu păstorii slăvesc

şi magii cu steaua călătoresc”

(Condacul Naşterii Domnului)

de pr. prof. univ. dr. Theodor DAMIAN

Totul este călătorie.

Existenţa este „spaţiul” călătoriei. Ceea ce există, existentul, este subiect şi obiect al călătoriei. Numai Dumnezeu nu este nici subiect, nici obiect al acestui tip de mişcare, cu toate că, paradoxal, şi El se pune pe cale, adică se face călător. El este şi cale, căci zice: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) şi ţinta, căci îndeamnă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), şi călător, căci El străbate cerurile şi vine pe pământ în chip de om ca să-l mântuiască pe om. El este pe cale, vine, El este prin excelenţă Cel ce vine, de aceea Sf. Ioan Teologul îşi încheie Apocalipsa cu rugămintea expresă: „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20).

În contextul paradoxului amintit, Dumnezeu îşi începe propria Sa călătorie încă de la crearea omului după chipul Său şi cu posibilitatea dobândirii asemănării cu Sine. Înzestrat fiind cu libertatea de alegere, omul decide să nu asculte de porunca divină primordială şi astfel începe căderea în timp, cum ar zice Emil Cioran. Iar Dumnezeu îl însoţeşte pe om, invizibil, în marea sa aventură existenţială („aventură”, în sensul etimologic al cuvântului, adventus = ceea ce vine, ceea ce se întâmplă), astfel că, atunci când omul rătăceşte calea, o ia într-o direcţie greşită, spre o altă destinaţie decât cea menită (destinaţia, ţinta, fiind Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor), El decide să intervină pentru a-l repune pe om în cadrul destinului său, adică a-l pune cu faţa spre destinaţie. De aici, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, pogorârea Sa fizică în mersul lumii, prin întruparea din Sf. Fecioară Maria, prin partenogeneză, a Logosului divin, deci a Fiului Său, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum spunem repetat în Simbolul credinţei.

Textul condacului marelui praznic redă acest adevăr de necuprins cu mintea în cuvinte simple, dar de forţă şi de adâncă semnificaţie: „Astăzi Fecioara naşte pe Cel mai presus de fiinţă”, oglindind lămuririle marelui mistic Pseudo-Dionisie Areopagitul despre cum trebuie „înţeles” Dumnezeu, adică El fiind supra-existenţial, dincolo de orice idee am putea avea noi despre ceea ce înseamnă „existenţial”. Acest mod apofatic de a-L aborda pe Dumnezeu, de a gândi despre El, prin negarea posibilităţii de a-L descrie, „cataloga”, defini prin orice concept uman, numit şi via negativa, arată şi mai bine inimaginabila distanţă „parcursă” de Dumnezeu în călătoria Sa spre om prin actul Întrupării Fiului Său din Sf. Fecioară Maria, act ce are la temelie nemeritata iubire divină faţă de noi şi care, astfel, dă răspunsul cuvenit la celebra, dar simpla şi naturala întrebare: Cur Deus homo, pentru ce Dumnezeu s-a făcut om? a Sf. Atanasie cel Mare şi a Fericitului Augustin.

Aşadar, întreaga existenţă umană este o călătorie. În starea paradisiacă aceasta s-a desfăşurat sub dublul semn al privilegiului şi bucuriei de a fi în preajma lui Dumnezeu, de a fi în Împărăţie, „acasă”, dar şi al tragicului, de a fi nesocotit porunca divină şi a suferi toate consecinţele acestui lucru, cea mai mare, moartea.

După cădere, călătoria existenţială a omului a fost însoţită discret de Dumnezeu, care de la bun început a făgăduit un Răscumpărător, întreţinând flacăra acestei promisiuni prin profeţi şi alţi oameni aleşi, dar şi marcând în mod concret, prin evenimente speciale, prezenţa Sa, însoţitoare, pe parcursul drumului.

Apoi a avut loc Întruparea Fiului Său, acest lucru marcând în mod şi mai concret, vizibil, incontestabil, faptul că, şi felul în care Dumnezeu îl însoţeşte pe om pe parcursul drumului în destinul său existenţial, înaintând spre destinaţie, spre ţintă. Aceasta este perioada cea mai importantă, unde Dumnezeu nu-i mai spune omului: „Alege” („Iată am pus înaintea ta apa şi focul, viaţa şi moartea; alege viaţa ca să trăieşti”, Deut. 30 19), ci, în timp ce-l lasă în continuare pe om liber să aleagă, îi explică ce şi de ce în detaliu, îl ia de mână şi-l conduce spre ţintă, îl asigură de iubirea supremă divină concretizată, după Întrupare, în răstignire şi moarte, şi îi promite însoţirea pe drumul vieţii până la sfârşit atunci când zice: „Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), Iisus pornind înainte şi dând şansa tuturor celor ce cred în El să-L urmeze îndeaproape, astfel ca rătăcirea căii din vechime să nu se mai poată repeta.

Un astfel de eveniment, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, nu poate fi întâmpinat decât doxologic. Iar doxologia este de două feluri aici: mută, dar şi exprimată în cuvânt. Este mută, desfăşurându-se în tăcere, întrucât nu există cuvânt pe măsură. Există doar o mare uimire, iar aceasta este dincolo de cuvânt şi de orice expresie, decât doar dacă ne gândim la expresia pe care uimirea o întipăreşte pe faţa celui surprins, a celui pe care l-a cuprins necuprinsul.

În iconografia ortodoxă această uimire este bine redată în unele icoane unde chipurile – fie al dreptului Iosif, fie al păstorilor, fie chiar al oilor – sunt redate cu o astfel de expresie mută pe faţă. Şi sigur că uimirea este întipărită mai întâi în suflet pentru că mintea nu poate pricepe raţiunea celor întâmplate, aşa cum nu înţelegea psalmistul în V. Testament când se întreba uimit: „Ce este omul, Doamne, că-ţi aminteşti de el?” (Psalm 8, 4) sau când constata că omul este ca iarba câmpului: „Omul, ca iarba-s zilele lui, înflorirea lui, ca floarea câmpului; un vânt a trecut peste ea şi nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte” (Psalm 102, 15-16).

Doxologia este însă şi exprimată în cuvânt, deşi astfel, numai parţial, atât cât poate cuvântul să exprime, căci niciodată nu exprimă totul. De aceea spune condacul amintit că „îngerii cu păstorii slăvesc” pentru că ce altceva poţi să faci în faţa minunii, decât să cazi cu faţa la pământ şi să slăveşti pe Dumnezeu? Doxologia reprezintă de fapt starea naturală, poziţia normală a omului în faţa lui Dumnezeu, în general vorbind şi, în special, în faţa fiecărei intervenţii binefăcătoare a lui Dumnezeu în istorie, în viaţa noastră.

Viaţa fiind însă o călătorie, dar ea însăşi o minune în acelaşi timp, înseamnă că omul trebuie să-şi călătorească viaţa mai ales după ce L-a cunoscut pe Dumnezeu în Iisus Hristos cel întrupat pentru mântuirea noastră, aşa cum îndeamnă Fericitul Augustin când vorbeşte despre călător: „Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima, cântaţi Domnului cântare nouă; cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă; el cântă şi înaintează; el cântă ca să-şi întărească puterile. Cântă şi tu ca să te întăreşti în dreapta credinţă şi întru sfinţenia vieţii.”

La Naşterea Domnului toate s-au pus în mişcare: Dumnezeu prin Întrupare, cerurile prin îngerii coborând şi slăvind, pământul prin oferirea peşterii, aşa cum frumos zice condacul praznicului „şi pământul aduce peşteră Celui neapropiat”, oamenii prin păstorii venind spre iesle, şi de asemenea prin magii călătorind conduşi de stea ca să-L întâmpine pe pruncul divin.

De fapt, magii reprezintă realitatea de zi cu zi a omenirii. Nu toţi în vremea lor au aflat, nu toţi au înţeles că se întâmplă un mare eveniment de proporţii istorice şi cosmice, aşa cum nu toţi oamenii L-au cunoscut pe Mântuitorul Hristos, cum nu toţi, chiar în timpul Lui, au înţeles că în Iisus-omul se ascunde Fiul lui Dumnezeu, chiar după semnele, declaraţiile, minunile făcute de El. Cum spune Sf. Ioan Teologul: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit; lumea prin El s-a făcut şi lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 11).

Este ca şi cum Dumnezeu vine să ridice pânza de întuneric de pe ochii lumii şi unii o ţin peste faţă şi trag de ea să nu fie luată pentru că, trăind în întuneric, întunericul a devenit realitatea lor şi, ca atare, nimic altceva nu poate fi acceptat. Cum zicea un scriitor polonez: „De multe ori oamenii nu văd ceea ce au în faţa ochilor, ci ceea ce au în mintea lor”.

Dar magii îl reprezintă şi pe omul înţelept, cel care gândeşte, se uită împrejur, se uită la cer, citeşte mersul stelelor şi semnele timpului, este deschis la noutate, nu e anchilozat în prejudecăţi, nu se crede nici măcar înţelept, de aceea, când înţelege că ceva se întâmplă în lume, într-un anumit moment şi într-un anumit loc, purcede cu smerenie la drum, într-o călătorie doxologică ce va fi încununată de copleşitoarea descoperire şi minunata întâlnire cu Dumnezeu. Faptul de a aduce daruri, aurul, smirna, tămâia, toate lucruri foarte scumpe la vremea aceea, indică atât smerenia lor totală, cât şi recunoaşterea majestăţii Celui întâmpinat.

 Noi vrem să fim de partea magilor. Să fim cu mintea şi cu inima deschisă spre intervenţia şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ca atare, citind semnele timpului, înţelegând că Dumnezeu este cu noi, pornim cu magii în sfânta călătorie slăvind cu uimire şi aducând inimile noastre ca dar Celui ce a venit „Să se nască, / Şi să crească, / Să ne mântuiască”.

Preluare https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2017/12/23/calatorind-cu-magii/