Virtute-i pentru om lunga răbdare,
dar pentru nație-i doar resemnare!
Lesne de
înțeles că o comunitate
(popor, națiune) are două mari
componente: componenta fizică sau trupul (indivizii alcătuitori) și cea spirituală sau specificul respectivei comunități (totalitatea relațiilor interumane prin care fiecare grupare se aseamănă în
plan general uman cu celelalte și,
în același timp, se deosebește de ele în plan cultural-identitar).
De unde
concluzia: Tot ceea ce constituie esențial, iar prin aceasta definitoriu pentru individ (lăcomia
sau, dimpotrivă, generozitatea, necinstea sau onestitatea, cruzimea sau mila,
perfidia sau sinceritatea etc.), la nivel de comunitate devine atât de
nesemnificativ, încât specificul acesteia nu poate fi perceput de un străin
doar din gândirea și
comportamentul mai mult sau mai puțin schimbătoare ale câtorva membri, fie ei chiar și exponențiali
prin jocurile politice. Ba mai mult, este cumplit de nedrept ca o pădure să fie
redusă la nivelul uscăturilor din ea și ca sensul existențial al unui popor să fie apreciat după spusele și faptele unor nevrednici cu funcții politice. Bunăoară, așa ca pretinșii cârmuitori ai României postdecembriste, cu toții agramați,
aproape toți tâlhari și trădători și, până în clipa de față, doar unii dintre ei penali cu acte în regulă.
Da, căci absorbite în modul
comunitar de-a fi și, deci,
subordonate rostului istoric al fiecărei comunități distincte, excesele într-un sens sau altul ale
membrilor acesteia nu fac decât să întărească media comportamentală, respectiv
fluxul moral-spiritual al tradițiilor,
culturii și științei,
toate aceste produse purtând pecetea specificului național și
contribuind într-o măsură mai mare sau mai mică la afirmarea lui, iar cele
referențiale intrând totodată în
cultura universală și îmbogățind-o.
De pildă, și astfel revenim la oile noastre, îndelunga răbdare a
unui om cu frică de Dumnezeu este pe bună dreptate considerată una dintre cele șapte virtuți colaterale (eu le-aș spune fundamental-uzuale), alături de smerenie,
milostenie, curățenie,
cumpătare, blândețe și hărnicie. Atâta doar că la nivel social, îndelunga
răbdare dobândește chipul
neeroic al resemnării celor mulți,
care, prin neimplicare, nu numai că aduc un mare deserviciu țării și
diminuează substanțial
zestrea lăsată generațiilor
următoare, dar caută să-și
justifice perspectivismul contraproductiv prin jalnice spuse mioritice de felul
următor: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Numai mai rău să nu fie”, „Să nu-i dea
Dumnezeu omului cât poate să ducă (să rabde)”...
Cum Dumnezeu le-a dat
românilor cu ambele mâini, dar nu le bagă și în traistă, iată motivul pentru care ei au ajuns faimoși în Uniunea Europeană și mai departe în lume prin neghioaba răbdare ce-o au
de-atâția ani cu leprele cățărate la putere. Și, aidoma struțului care-și bagă capul în nisip când este la ananghie, grosul
românilor postdecembriști își vâră capetele plecate între umerii gârboviți de poveri și umilințe,
făcându-și caraghioasa socoteală că
astfel nu vor mai auzi îndemnul la deșteptare din imnul național. Păi de pomană se zice că nu există surd mai mare
ca ăla care nu vrea să audă?!
Sighetu Marmației, George PETROVAI
3 feb. 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu