Culorile verii la Deseşti

Am intrat într-o lume imprevizibilă, parcă ar da uitării propriile temelii. Pe alocuri, sunt negate cu afirmaţii fără argumente. Acest mod de gândire ne poate nelinişti, dar nu pe toţi. Născut în umbra bisericii, am învăţat pe înserate psalmii lui David şi Geneza. Alături de ţăranii izvorâţi din pământ sau veniţi din cer, treziţi de luceafăr, ducând în spate povara sorţii.

Satul era ecranul pe care se proiecta lumea sufletului meu în dangătul clopotului liturgic. Sat de care sunt legat cu toată fiinţa mea trecătoare. Când au început să se mişte pietre din fundaţia vremii, a început să doară cornul lunii şi ochiul aspru din trunchiul măreţului stejar din cimitir. Rămâne de neuitat ucenicia privirii mele în faţa icoanelor de pe zidul de lemn al bisericii. Erau culori venite din depărtări, căutau numele zugravilor geniali. Cam în acest fel înţeleg datoria unui om ales să fie veghetor. Nu este pictor, ci păstor de suflete. Nu este muzician, dar are har pentru armonia vieţii şi nume hărăzit pentru a boteza locuri menite să înverzească.

Este preotul paroh al satului Deseşti, Ioan Ardelean. Care a văzut cu limpezime locul gol din edificiul satului. Şi pentru ca satul să nu se năruiască, a găsit reazem pentru demnitatea aşezării. Ce altceva sunt casele cu rezonanţă maramureşeană de pe Uliţa Bisericii? Aduc duhul unui timp în care omul trăia în bună rânduială cu sufletul. Sau mai bine zis, sufletul era în acord cu organicul farmec al locului. Viaţa avea necesara îngemănare cu propriul rost, pentru a nu se ruina. În vremi de cumpănă, este bine să ai un far călăuzitor, ca să nu rătăceşti. Ne este de folos, şi-a pus sigiliul pe naşterea şi durata noastră.

Asta a înţeles preotul Ardelean, că nu ne putem despărţi atât de uşor de cosmosul care a năvălit în străpărinţi. A observat la timp cum putem ieşi din umbra zilei, să ne apropiem nuanţele cerului, să privim aproapele transfigurat în culori. Şi pentru ca lumea să aibă un înţeles cromatic, a chemat pictorii la Deseşti. Sub un generos sceptru: artă şi solidaritate, au venit, de la ucenic la maestru, pentru a da culoare unei realităţi care nu doreşte să moară. Au descoperit aici o lume vegheată de turla bisericii, o înfrăţire cu toată suflarea satului.

De cinci ani, la Deseşti, vin artişti plastici care dau o nouă dimensiune satului. De la copii, care deprind vraja uimirii, la maestrul Cucerzan, care a exersat pe Uliţa Bisericii înscrierea luminii logosului în lume. În 2018, s-au perindat trei serii de artişti plastici, din ţară şi străinătate. Sala Căminului cultural a devenit un loc unde sunt expuse culorile acestei veri. Acest lăcaş a fost redat culturii! Alături, Sala Poeziei.

Mă simt mândru de obârşia mea, trăind, împreună cu deseştenii, lansarea unui proiect iniţiat de preotul Ardelean, într-o atmosferă de Barbizon, înconjurat de tablouri, de pânze, ca mici nave ale lui Noe, care pot mântui o lume. Am descoperit satul meu văzut de cei veniţi de departe. Am învăţat călătoria dinspre suflet spre peisaj. Pildă mi-a fost acurateţea tabloului semnat de englezul David Noris, care a transfigurat casa vecinei mele, Ioana Roman.

Arta şi solidaritatea comunică înnoirea lăuntrică şi sfinţirea vizionară. Muncă şi priveghere, constata, cu ani în urmă, poetul imnic Ioan Alexandru, ţinându-mă de mână pe Uliţa Bisericii. Atunci i-am arătat locul unde a fost şcoala veche, în care a învăţat şi tatăl meu. Îi spun fratelui, acum dincolo de apele veşnice, că în locul şcolii este cinstita casă parohială, un loc în care pruncii sunt călăuziţi spre muncă şi priveghere.

Dacă în urmă cu patru decenii am predat satul lui Pindar şi urmaşilor lui, iată, de cinci ani, preotul Ioan Ardelean sporeşte lumina templului cu seninătate şi raţiune apolinică, spre sănătatea locului şi bucuria pelerinilor. Prin culorile verii, satul este luminat peste vreme. Şi cred că este un alt început pentru Deseşti.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului