Cetatea ideală

La fel cum credinţa în divinitate este inexprimabilă, la fel societatea modernă este caracterizată de un „misticism” cu porunci numite libertăţi şi drepturi ale omului. Cheltuielile bugetare cele mai mari sînt alocate pentru protecţia socială a persoanelor defavorizate şi pentru cele aflate în situaţie de handicap fizic sau mental. România cheltuie 15% din bugetul ţării pentru acest scop şi trebuie să mărească procentul la 25, pentru a acoperi nevoile celor aflaţi în dificultate de trai. Ne vine greu să acceptăm acest mers al lucrurilor, dar trebuie să ne obişnuim cu această abordare socială exagerată.

Democraţia liberală este numită de unii neomarxism, pentru a sublinia efectele rele ce tind să apară, avînd în vedere că protecţia socială este noua „religie” a statelor, pentru care cheltuie un sfert din fondurile publice. România are obligaţia să se alinieze la prevederile Convenţiei europene privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, scop în care Guvernul a emis recent o Ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 69/2018).

Cel tîrziu pînă în anul viitor 2019, sistemul românesc de asistenţă socială va suferi modificări importante. Rămîn valabile metodele de ajutor prin intermediul asistentului personal sau profesionist (altul decît rudele) care acordă asistenţă la domiciliu, dar vor apărea şi centre de zi şi centre rezidenţiale pentru persoanele cu dizabilităţi, în care statul va suporta cheltuielile de locuire, hrană şi echipament, chiar dacă centrul va fi de tip privat sau public-privat.

În judeţul Maramureş, aproximativ 10% dintre cetăţeni sînt persoane cu handicap, care pînă acum se descurcau din indemnizaţia primită de la stat. După noua strategie, vor exista locuinţe protejate pentru persoanele cu handicap şi centre de îngrijire, asistenţă, abilitare, reabilitare, respiraţie, criză şi centre de viaţă independentă. Europa ne asigură şi bugetul, pentru o perioadă.

Sistemul se schimbă total, azilele cu sute de asistaţi vor fi transformate în centre cu puţini bătrîni/bolnavi, care să imite mediul familial. Aşa s-a întîmplat şi cu sistemul pentru protecţia copilului, orfelinatele cu sute de minori au fost desfiinţate şi în loc au apărut case cu cel mult 12 copii, scopul fiind creşterea lor într-un me­diu care să se apropie de cel familial. Judeţul Maramureş a reuşit să schimbe orfelinatele de tip comunist cu case de tip familial sau cu asistenţi maternali, dar costurile pe cap sînt mai mari şi statul are dificultăţi să asigure fondurile necesare. În Europa, socialul are prioritate faţă de culte, cultură, sport…

Numărul statistic al persoanelor cu dizabilităţi este foarte mare, căci la noi şi bolile sînt considerate handicapante. Bolnavul de cancer poate primi certificat de persoană cu dizabilitate şi beneficiază de ajutor şi înlesniri precum scutirea de impozitul pe salariu. Românii cu probleme de sănătate caută să obţină şi certificat de gradul III, II sau I de dizabilitate, există o comisie judeţeană ce aprobă sau respinge cererea, cu recurs la comisia naţională de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. Însă nici medicii de expertiză a capacităţii de muncă, asistenţii sociali cu experienţă în dizabilitate, psihologii şi juriştii cu vechime nu-şi pot da seama care om este bolnav (şi are nevoie de tratament) şi care este cu handicap? Trebuie deci găsită forma generală a funcţiei de adevăr.

Folclorul vorbeşte despre uşurinţa cu care sînt eliberate certificatele de handicap, a avea aşa ceva este o afacere, nu mai plăteşti nici impozite (deşi „orbul” conduce maşina). Din moment ce există atît de multe persoane care profită de aceste legi de protecţie socială, cu toate că au capacitate de muncă, statul ar trebui să găsească criterii cu sens pentru a exclude frauda, ca cetatea ideală la care aspiră societatea democratică să nu devină una a profitorilor sociali. Scepticismul fiind un nonsens, 10% va deveni 20%.

Autor: Nicolae Goja

Sursa: Graiul Maramureşului