Armura lui Grigore Vieru

                     de Gheorghe Pârja

Poetul român Grigore Vieru s-a născut în urmă cu 85 de ani, într-o zi de 14 februarie, în comuna Pererita, pe malul stâng al Prutului. În Basarabia, în familia plugarilor români Pavel și Eudochia. Cu o simplitate cosmică, de o profunzime cuceritoare, cu idei lirice și naționale, care au cutremurat un sistem politic care se credea cu viață îndelungată, a fost un luptător pentru rănile istoriei. El, cu trupul lui fragil, s-a luat la trântă cu o rânduială care se credea fără sfârșit. A devenit cap de generație, alături de Liviu Damian, cu care propune un limbaj poetic propriu. Îmi aduc aminte că primul portret al lui Grigore Vieru mi l-a făcut tocmai Liviu Damian, la Ieud, în ziua morții lui Nichita, 13 decembrie 1983.

Așa am aflat, prin viu grai, că generația lui Grigore Vieru, din dreapta Prutului, se privea în oglindă cu generația lui Nichita Stănescu și Ana Blandiana, din stânga Prutului. Știu cât de dificilă a fost comunicarea cu scriitorii din Basarabia. Citeam celebra revistă “Literatură și artă”, de la Chișinău, scrisă cu litere slavone, care era pentru noi izvorul tămăduirii pentru teritoriul românesc înstrăinat. Versurile lui Grigore și ale altor poeți basarabeni le scriam cu litere latine, amăgindu-mă că le-am primit de la Chișinău.

Poetul nostru face parte din eșalonul de intelectuali proveniți din mediul sătesc, cu destin unic în istoria recentă a Basarabiei. Satul a rămas, dincolo de Prut, mai ocrotit de ideologia care înstrăina spiritul românesc. De acolo a reînviat conștiința națională, strigătul de a fi român într-o provincie sovietică. O asumare extrem de dificilă, când apăsa clopotul de plumb al ocupantului. Astăzi, orice om de bună-credință recunoaște lupta unică a intelectualilor basarabeni pentru grafia latină. Grigore Vieru a devenit un simbol în acest sens. El și-a construit un univers inconfundabil. Mama, casa, roua, lacrima, ploaia, steaua, luna, patria ne duc spre un teritoriu sacru.

În poezia lui Grigore Vieru, “Dumnezeu se revelează prin sacrificiul matern”, observă criticul Ana Bantoș. Dar mama devine și patrie. Eugen Simion vede în imaginea mamei “icoana statorniciei în tragedie”, proiectându-se într-un peisaj de suferință dospită. Pentru el și piatra este vie. “Întoarce piatra cu fața spre tine și vei vedea că-i plânsă.” Nu credeam că-l voi întâlni vreodată pe Grigore Vieru. Dumnezeu a vrut să ne încrucișeze drumurile. Parcă ne cunoșteam de când lumea. Într-o noapte, la Chișinău, mi-a vorbit, în felul lui asumat, despre Basarabia și Eminescu. De la el am înțeles că, pentru basarabeni, Eminescu nu este neapărat un idol, ci el reprezintă cultura în menținerea încrederii în noi. Vorba poetului: “De avem sau nu dreptate/ Eminescu să ne judece.”

S-a raportat la Maramureș ca la un spațiu întemeietor. A făcut un popas în Sighetu Marmației. Apoi ne-am întâlnit la manifestări literare în Satu Mare. Ne spunea adesea: „Dacă unii au vrut să ajungă în Cosmos, eu o viață întreagă am vrut să trec Prutul.” Grigore și-a îmbrăcat cămașa patriei, a unirii, a menținerii în viață a spiritului românesc. De aceea spunea, curajos, prin anul 1970, la Universitatea de Stat din Chișinău: „Să țineți minte un lucru, orice vi s-ar spune pe parcursul vieții, să știți că sufletul există”. Arma lui era versul, armura lui era Limba Română. Scria: “În aceeași limbă/ Toată lumea plânge/ În aceeași limbă plânge un pământ/”. Cu aceste versuri au crescut generațiile care au repus în dreptul ei Limba Română și alfabetul latin în Basarabia.

În urmă cu 11 ani (18 ianuarie 2009) moare în urma unui grav accident, în condiții de ceață, pe un segment avariat de șosea. Mașina în care se afla s-a izbit violent de suportul unui panou de publicitate. Grigore se întorcea de la Cahul, de la un concert omagial consacrat lui Eminescu. El a rămas, pentru românii de dincolo de Prut, poetul nației, simbolul conștiinței naționale în modernitatea târzie, stindardul unirii Basarabiei cu România. Grigore a învins în multe bătălii asumate, având ca armură Limba Română.