6.Religiile indienilor
Partea I
În
primul volum al seriei Trebuința și
anevoința înțelepțirii omului, pagina 25, arăt că termenul „religie” are o
dublă accepțiune: Cicero l-a dedus din verbul relegere (a reciti, a se raporta la ceva cu deosebit respect), pe
când Lactanțiu îl deduce (mai puțin corect din punct de vedere gramatical, „dar
mai corespunzător înțelesului dat de creștini religiei” – Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, Ediția a
II-a) din verbul religare (a lega, a
uni) cu sensul de unire cu Dumnezeu.
Însă nu
numai pentru corecta încadrare ideatică a prezentului demers filosofic, ci și
pentru o mai lesnicioasă înțelegere a rolului fundamental al religiilor în
viața indienilor și, îndeosebi, în multimilenara lor cultură este nevoie de
următoarele precizări preliminare:
a)„Istoria
religiilor este adevărata istorie a culturii” (profesor Ioan Mihălcescu), căci
„Civilizațiile omenirii nu pot fi înțelese dacă nu este înțeleasă religia lor”
(Raffaele Pettazzoni, profesor italian de istoria religiilor);
b)Întreaga
cugetare hindusă din Vede (literatura
sfântă), Brahmane (tratate teologice
cu rol de comentarii sau anexe la Vede)
și din Upanișade (învățături secrete
concepute ca anexe la Brahmane), fie
are un conținut eminamente religios, fie purcede și se dezvoltă în forme
pluraliste (de ex. sistemul Sāmkya)
din atari trebuințe moral-spirituale ale indienilor antici;
c)Dacă „religia actuală a credincioșilor
chinezi este aproape unitară, cele trei religii principale (confucianismul,
daoismul și budismul, nota mea, G.P.)
fiind mai mult nuanțe deosebite ale aceleiași religii” (E. Vasilescu), în
subcontinentul indian, a cărui cultură constituie pentru popoarele din Asia (și
nu numai) echivalentul culturii antice grecești pentru europeni, nu se poate
vorbi de o religie, ci – în ordinea lor cronologică – de vedism, brahmanism,
jainism, budism și hinduism, chiar dacă, ne spune profesorul Vasilescu,
„jainismul și budismul sunt mai degrabă mari secte ivite aproape concomitent în
sânul brahmanismului în secolul al VI-lea î.Hr., iar hinduismul este vechea
religie vedică, sistematizată în perioada brahmană și adaptată la noile împrejurări
create de apariția jainismului și budismului”.
Cum
scopul prezentei scrieri este acela de-a ilustra conținutul filosofic al
credințelor locuitorilor Indiei, despre care P. Masson-Oursel cu îndreptățire
afirma că reprezintă „o omenire, nu o națiune”, voi proceda ca atare în cele ce
urmează, astfel că informațiile despre zei, doctrină și cult să nu se abată de
la mult necesara linie a succintului și clarității.
A.Vedismul este religia generată de
literatura vedică (vede=știință, cunoaștere), o literatură care sute de ani a
circulat și s-a transmis pe cale orală, mai înainte de-a fi redactată în
sanscrită (în versuri sau în proză) începând cu anul 1200 î.e.n., și care,
potrivit tuturor indianiștilor, cuprinde trei mari categorii de scrieri: Vedele propriu-zise (Rig-Veda sau cele 1028 de Imnuri de
laudă, în zece cărți, adresate zeilor cu prilejul sacrificiilor, Sama-Veda sau Veda cântecelor sacrificiale, Yajur-Veda
sau Veda formulelor sacrificiale și Atharva-Veda sau Veda atharvanilor, respectiv Veda
vrăjilor, formulelor magice, descântecelor și exorcismelor), Brahmanele sau mai exact Brahmanas (cu secțiunile/anexele lor Aranyakas și Upanișads) și Sūtras
(culegeri de reguli și învățături, comprimate în câteva cuvinte, cu privire la
ritualul cultului oficial și particular).
Cu
completarea că Avesta, celebra carte
sacră a iranienilor, „aruncă lumină asupra unor locuri din Vede, deoarece strămoșii iranienilor și ai indienilor au trăit
multă vreme împreună” (E. Vasilescu).
Zeii
vedici fiind considerați personificări ale forțelor naturii, uneori s-a vorbit
de monoteismul vedic, cu Varuna zeu
suprem. Însă, profesorul Georges Dumézil, cel mai mare specialist în domeniu, este de părere în
cartea Les dieux des Indo-européens
(Zeii indo-europenilor) că poeții Rig-Vedei,
„oricare ar fi fost uneori elanurile pietății lor, n-au gândit niciodată, n-au
dorit niciodată ca Varuna să fie singurul care să-i administreze”.
Astfel
stând lucrurile, cei 33 de zei principali ai vedismului sunt repartizați de Rig-Veda în zei cerești, atmosferici și
pământești, clasificare nebazată pe vreo ierarhie, ci funcție de locul unde se
presupune că își au sediul (în cer, în atmosferă sau pe pământ).
Între
zeii cerești nu Dyaus (cerul însuși și tatăl întregului Univers, uneori
închipuit ca un taur roșu care mugește, alteori ca un cal negru, care –
acoperit de mărgăritare – reprezenta cerul spuzit de stele) se bucura de cea
mai mare importanță în cult sau în mitologie. Mult mai importanți ca el erau
Varuna, atotștiutorul zeu al ordinii universale (providențiator
sever-pedepsitor cu păcătoșii și milostiv cu cei ce se pocăiesc) și Mitra,
strălucitorul zeu al luminii zilei, uneori chiar zeul soarelui (Varuna era zeul
cerului întunecos, al cerului nocturn sau al lunii). Mitra, un zeu secundar în
literatura vedică, nu trebuie confundat cu Mithra, numele dat de iranieni
străvechiului zeu persan, care „avea să ocupe un loc mai important, iar în
preajma apariției creștinismului, cultul său mithraismul, avea să capete o
importanță de prim rang” (E. Vasilescu).
Tot
Vasilescu ne face cunoscut în tratatul său că „cele mai frumoase, cele mai
pline de inspirație și lirism dintre imnele Rig-Vedei
sunt închinate zeiței Ușas (Aurora), „tânără, frumoasa și zglobia” fiică a
cerului și soră a nopții, precum și faptul că Așvinii, frații gemeni ai Aurorei,
erau „cei mai tineri dintre zeii cerești”, care „făceau adevărate minuni de
ajutorare pentru toți cei care sufereau, pentru toți cei ce erau în primejdie
pe uscat sau pe mare”.
Întrucât
în hinduism va deveni unul dintre cei doi zei principali, trebuie menționat în
acest loc Vișnu, zeu de importanță secundară în vedism, în pofida faptului că
era considerat „zeul-soare care străbate zilnic bolta cerească, făcând numai
trei pași”.
În
fruntea zeilor atmosferici se situează Indra, violentul și războinicul zeu al
furtunii (totodată zeul național al indienilor), despre care fantezia hindusă
afirmă că este „atât de mare și puternic, încât ține cerul și pământul în
palmă”. Cu toate astea (sau poate că tocmai din această cauză), Indra adesea se
îmbată cu soma, băutura sfântă a
indienilor, stare care-l predispune la furie și imoralitate.
Tot un
zeu al furtunii era la vechii indieni Rudra, o divinitate rea și periculoasă,
despre care se zice că „locuia cu soția sa Rudrāni și cu bandele sale în munții
și pădurile din nordul țării, de unde se năpustea asupra oamenilor,
producându-le tot felul de nenorociri” (E. Vasilescu). În schimb Maruții
(precum Vāyu și Vāta, personificări ale vântului), devin aliații lui Indra în
toate luptele sale binefăcătoare pentru omenire, cu toate că sunt fiii lui
Rudra cel afurisit.
Zeii
pământești au un statut vedic foarte asemănător cu cel al zeilor cerești. Da,
căci și aici Prithivi („pământul mamă”), zeitatea pusă deseori în legătură cu
Dyaus („cerul tată”), are un rol
secundar. Cel mai important zeu pământesc este Agni, zeul focului, închipuit de
indieni ca un tânăr frumos, „strălucitor ca soarele, cu barba roție și cu părul
arzând în flăcări care se înalță până la cer”. Agni nu era numai zeul focului
din cele trei regiuni divine ale Universului (soare, fulger, vatră), ci și al
focului ce mistuie jertfele, motiv pentru care, fiind el de același rang cu
Indra și cel mai iubit zeu vedic, lui îi sunt închinate 200 de imnuri în Rig-Veda, inclusiv primul și ultimul
dintre acestea.
O altă
zeitate pământeană este Soma sau băutura sfântă a zeilor, care dă multă bătaie
de cap indianiștilor prin aceea că este identificată „și cu ploaia, și cu
luna”.
În afara
zeilor principali, mitologia vedică mai cuprinde nimfe ale apelor și nenumărate
spirite bune sau rele, despre care se crede că se amestecă la fiecare pas în
viețile oamenilor, precum și eroii (de pildă Manu și Purușa), din trupul
sacrificat al celui de-al doilea rezultând cele patru caste ale societății
indiene.
Doar
câteva cuvinte despre cult. Indienii din perioada vedică nu aveau temple
(riturile se oficiau în casă, vatra casei fiind altar), preoții nu erau
organizați în colegii, brahmanul începutului era un preot secundar, iar
sacrificiul avea o atare importanță ca centru al cultului vedic, încât chiar
zeii erau considerați „creații ale sacrificiului”.
În ceea
ce privește cultul morților, literatura vedică întrebuințează pentru suflet
termenii asu și manas: primul cu sensul de suflu vital, sufletul având înțeles de
substanță materială, iar celălalt (manas)
cu sensul eminamente spiritual sau rațional și cu sediul în inimă.
În
periada vedică mai timpurie, hindușii credeau că, după moarte, locuința
sufletelor era sub pământ, unde – după împlinirea ultimelor rituri funerare,
căci până atunci sufletele se vântură în chip de fantome printre vii – nu numai
că tind să-și găsească părinții, dar sunt obligate să se prezinte în fața lui
Yama, stăpânul împărăției morților, și a lui Varuna, zeul care cercetează și
judecă gândurile oamenilor.
Nota
1: Iată că și în religiile anterioare creștinismului li se cerea
credincioșilor să nu păcătuiască nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu
fapta...
Până la
întâlnirea cu zeii, sufletele morților trebuie să treacă de cucuvea și
porumbel, primii mesageri ai lui Yama, dar mai ales de cei doi câini (unul
pestriț, altul negru) cu câte patru ochi și cu nasuri largi, care de cele mai
multe ori sunt primejdioși și le mănâncă.
Nota
2: În capitolul Religia
get-dacilor, pagina 320, profesorul E. Vasilescu face o remarcabilă apropiere
„între Zalmoxis și Yama al indienilor, Yima
al iranienilor, Wodan al germanilor, care de asemenea au avut la început
caracter demonic, htonian, dar cu vremea au devenit zei cerești”.
Dar cu
toate că treptat panteonul vedic s-a populat cu numeroși zei cerești, astfel că
împărăția lui Yama a fost transportată în ceruri, totuși, ne înștiințează puțin
mai încolo ilustrul cărturar român, în credința omului vedic există și un loc
subteran, „în care merg sufletele celor păcătoși”.
Regula
generală a riturilor de înmormântare din perioada vedică era incinerarea, la
care se adăugau înhumarea, expunerea cadavrelor sau aruncarea lor în Gange.
Întotdeauna se sacrifica o vacă (rinichii acesteia se puneau în mâinile
mortului ca să-l ferească de cei doi câini ai lui Yama), cenușa rezultată după
incinerare se strângea într-o urnă și se îngropa cu anumite ceremonii, rudele
mortului se supuneau la purificări (scufundarea în apă, săritul peste un șanț
plin cu apă, o baie etc.), în timpul ceremoniei de incinerare și în zilele
următoare se purta doliu, iar după înmormântare se făceau ofrande mortuare și
se aduceau sacrificii de animale, alimente sau alte lucruri „socotite
folositoare pentru morți”.
Extrem
de prețioasă pentru înțelegerea subtilei mentalități filosofico-religioase a
indienilor este următoarea precizare a profesorului Vasilescu: „În literatura
vedică nu se întâlnește nicio mențiune precisă
despre credința în transmigrația sufletelor, credință care va deveni
fundamentală în eshatologia brahmană”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
25
ian.-15 feb. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu