luni, 17 februarie 2020

COLINDÂND PRIN UNIVERSURI




E-o seară rece, întristată, de iarnă fără de putere,
Din cer căzut-a-n călimară o stea, și-apoi, în lunga cea tăcere,
Cu fruntea mea îngândurată las pana liberă să scrie,
Și-aud așa cum ea își lasă, negrie urmă, pe hârtie.

Azi, rătăcesc cu-a mea visare cutreierând prin lumi celeste,
S-ajung la rădăcina lumii, să descâlcesc a ei poveste,
Să văd clipita de-nceputuri când s-a pornit genunea care,
Născut-a vița-n universuri, pe încâlcita ei cărare.
                                           *
Iuțit-am gândul să se-ntoarcă spre timpul cela din trecut
Și-ntr-o clipită mărețită ajuns-am vremea di-nceput,
E-o noapte neagră, nepătrunsă, o beznă care te-nfioară
Și-o liniște prevestitoare, de un ceva, ce o s-apară.

Apoi de-odată, din neștire, un punct descătușe lumină
Și jur-mprejur în fulgerare se-aprinde-a cerul grădină,
Iar din cel gheizer se revarsă Lactee Căi de necuprins,
Ce nu-s de spus întru cuvinte, ce n-au măsură-n nici-un vis.

Ce trăsnet lung fără oprire, ce tunet îngrozind eterul
Mi se revarsă-n huruire și-n tropot lung călcându-mi cerul,
Și-atunci, mi se pornește timpul, clipita care-i infinită,
 Iar universul mi se-ntinde, în zarea ceea, nesfârșită.

Milenii lungi  în numărare îmi fost-a haos colo-n cer,
Apoi încet el se încheagă după a sale legi, mister
Și undeva, nici știu pe unde, un bob de viață-nmugurește
Și-n mari postăți din universuri, scânteia vieții se pornește.
                                             **
Pe-acol pe sus e hărmălaie, e luptă multă, e pieire,
Se-adună lumi  în mari imperii, sunt mari războaie, pustiire,
Se sting bucăți din universuri și alte noi se nasc la rând,
Mi se frământă tina lumii, cum nici gândiți, în al  ’vost gând.
                                          ***
Aici la noi aici e pace-adâncă, un rai pe lângă ce-i pe sus,
Dar noi, nevolnici și bezmetici avându-mi gându-n veci ascuns,
Ne războim dintr-o nimica și-am vrea Pământul tot avere,
Nebuni sărmani și fără minte, setoși de bani și de putere.

Un rai putem Pământu-a-l face, dac-am avea un pic de minte,
Că tot nimic cu noi nu ducem, nici cât o fi un bob de linte,
Pe-aici dușmani ne suntem nouă, nu ceia care-s în ceresc,
Și-așa pe-acol n-avem a merge, de-a noastre minți așa gândesc.

10.02.2020
      Mircea Dorin Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu