Am intrat într-un an electoral în care politicienii-marionetă, oricât de tare ar fi întorși cu cheița, sunt constrânși să țină cont de reacția alegătorilor dacă vor să simtă în continuare gustul puterii.
Fără să fim neaparat Mama Omida, este relativ ușor să
anticipăm că alegerile prezidențiale din Statele Unite vor marca, decisiv, anul
2024. Hărțuirea lui Donald Trump de către aparatul de Justiție aflat în mâinile
lui Joe Biden, departe de a fi subtilă, adâncește prăpastia dintre americanii
de rând și creează premisele unor ciocniri violente. Direcțiile propuse de
globaliști, respectiv de patrioți, sunt complet diferite și incompatibile. Ele
conduc fie în Rai, fie în Iad, tocmai din pricină că au prea puține lucruri în
comun. Chiar dacă polarizarea critică, la un pas de a deveni explozivă, se
observă mai puțin în Europa, simplii cetățeni au aceleași sentimente divergente
în legătură cu viitorul schițat de elitele neoliberale.
Fie și un atentat nereușit asupra lui Trump (după
cum anticipează Tucker Carlson) ar avea toate premisele de a bulversa
societatea americană aflată pe picior de război. Dacă însă lucrurile vor
decurge relativ suportabil, cu atacuri răzlețe din partea Justiției controlată
de Partidul Democrat, atunci sunt șanse mari ca Trump să revină la Casa Albă.
Și întreaga lume să se schimbe radical (să ne amintim, ”Viitorul aparține
patrioților, și nu globaliștilor”).
Indiferent de rezultatul alegerilor din iunie,
Uniunea Europeană va rămâne strâns legată de Statele Unite. Așadar, dacă Trump
câștigă, iar Ursula von der Leyen își prelungește domnia cu încă 5 ani, vom
vedea o răcire accentuată a relațiilor la nivel înalt, însă o foarte bună
colaborare economică. Apoi, oricare va fi numele noului șef de la Casa Albă,
europenii vor prelua mare parte din ”sarcina Ucraina”.
Fie că vorbim despre bani de pensii și salarii,
armament sau reconstrucție, Bruxelles-ul va fi nevoit să tragă ponoasele, după
ce Washington-ul și-a văzut aproape toți sacii în căruță. Va fi, nu-i așa, o
obligație morală. În fond, după cum subliniau de Revelion influensări ca
Papahagi, Mîndruță ori Ioniță, oamenii ăia luptă în tranșee și pentru noi. Ne
apără cu arma în mână. Că doar n-o să stăm la mila NATO, ej prost?! NATO e mult
prea slabă pentru a lupta cu rușii, în ciuda mușchilor arătați la televizor.
Asta pretind războinicii de pe net. Cotizăm degeaba, domnule Geoană.
Chiar dacă în România semi-prezidențială vom avea
mai multe bătălii electorale, de departe cea mai importantă rămâne pentru
Palatul Cotroceni. Și asta întrucât președintele deține pârghii vitale în
Justiție, armată și servicii secrete, pe lângă atributele din CSAT și politica
externă. Europarlamentarele, parlamentarele și localele sunt, mai mult sau mai
puțin, spectacole ieftine de ”pâine și circ” în care tartorii partidelor împart
cu generozitate lefuri extravagante la Bruxelles, posturi călduțe la București
și SRL-uri de făcut bani buni în primăriile mari din țară.
Avem nevoie de un Viktor Orban la Cotroceni, chiar
dacă nu va beneficia de puterea lui Orban. Românii, ca și alți europeni
anesteziați de drogul bunăstării pe datorie, consideră că autoguvernarea este o
pălărie mult prea mare. Și că Ursula von der Leyen, oricât de tare ar derapa
ideologic spre un globalism totalitar de tip ”woke”, este mult mai bine
intenționată cu privire la soarta românilor decât ar putea fi orice patriot de
bun simț de pe malurile dâmbovițene.
Surpriza ar apărea, eventual, de la un candidat
suveranist provenit din mediul intelectual – un om echilibrat, carismatic,
capabil să rupă și din electoratul deocamdată indecis sau care în mod obișnuit
ar refuza să voteze. Greu, dar nu imposibil.
Autor:
Adrian Onciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu