Despre un deceniu furat, în cartea lui Răzvan Ducan!

Răzvan Ducan este un patriot până în străfundurile inimii lui mari. A făcut un cult pentru Poetul Național, sărbătorește cu sfințenie și pioșenie Ziua Națională a României, se apleacă  prin scris, faptic, asupra durerilor și nedreptăților suferite de frații români de peste Prut, din Ucraina ori din fosta Iugoslavia.

Așa că nu m-a surprins deloc faptul că am primit prin Poșta Română (o tot amintesc, că mi-e dragă și-i pe cale de desființare!) volumul „Melcul cu șase case”, editura „Vatra Veche” Târgu Mureș, titlu care te duce cu gândul direct la un omul de stat, care mai mult  „a stat” când nu era plecat să viziteze lumea pe banii contribuabililor.

 Așadar, după cele două mandate (cum naiba, să te păcălească de două ori, votant român?!!) cel poreclit „Dulapul”, „Santa Klaus”, „Forrest Gump”, „Pămătuf”, „Ficus”, „Blocannis”, „Globetrotter” sau „Președintele defrișărilor bine făcute” devine personaj al unei cărți-pamflet, ce trebuie neapărat citită! Eu am avut această șansă.

Nicolae Băciuț sintetizează cel mai bine demersul poetului Răzvan Ducan: „Și de această dată, Răzvan Ducan rămâne Răzvan Ducan, inventiv, vulcanic, ironic, cu simțul umorului, convertind limbajul tehnic în limbaj poetic. Această carte nu e un pamflet, chiar dacă e aruncat praful pamfletului în ochii celui care e destinatarul fără echivoc al revoltei poetice.(...) Președinții trec, dar poezia rămâne. Iar Răzvan Ducan va fi poetul singular, original în refuzul de a sta cu lacătul pe gură.”

Volumul începe abrupt cu pamfletul „Măi, Cațavenci, măi, Pristanda”, cu trimitere la personajele politice ale lui „Nenea Iancu”, dar parcă cei de azi îi întrec în prostie, nesimțire, fărădelegi: „Măi, Cațavenci, măi, Pristanda,/ v-ați căutat la doctorii de tra-la-la?//V-ați căutat la doctorii de oase,/ c-aveți coloane vertebrale spongioase?”.

În pamfletul „Ce se întâmplă cu o marfă expirată...?” Răzvan Ducan îl compară pe actualul politician român cu o...„ marfă expirată”, numai că marfa este înlocuită pe când politicianul corupt nu cade din drepturi și privilegii: „...Stă nestingherit pe jilț, acolo în raft,/ Dă cu tifla tuturora,/ Celor ce îl acuză, pe lege, prin rapt.”

Poemul „Președintele meu” ar trebui citit și recitit fiind, după umila mea părere, piesa de rezistență a lui Răzvan Ducan, fiindcă autorul, deși tardiv, pentru liniștea lui sufletească îi spune „președintelui” din România Eșuată (vis-a-vis de proiectul lui „România Educată”) lucruri: „Președintele trebuie să iubească România/ Mai tare decât o iubesc eu,/ Dacă vrea să fie Președintele tuturor românilor/ Și implicit, Președintele meu”.

În pamfletul „Strig” Răzvan Ducan ne introduce în lumea mirifică din care președintele n-a plecat niciodată  în cei peste zece ani de mandat legal (și ilegal, în ultimele luni de zile din 2025) și astfel aflăm despre „ceară pentru schiuri”, „bețe de drumeții”, excursii gratuite”, „găurele de golf”, „safari-uri”, etc.

„Au sărit cu portretul lui în apă” este cu referire la vizita împreună cu soția, în Zanzibar, arhipelag ce aparține de Tanzania, în timpul căreia localnici au sărit în fluviu cu portretul șefului statului, după un ritual băștinaș. Era comic să vezi asta și este în continuare, dacă nu era trist în România: „Că s-a câștigat dulapul,/ În urna funerară de stat,/ Nu-i ușor cu nesimțirea/ Să-ncapă-n el nelimitat.// Fiindcă traiul pe vătrai/ Cu aroganță se ține,/ Că trântorul se ia la trântă,/ Pentru propriul bine”.

În „Menirea poetului” descoperim principiile, axiomele pe care Răzvan Ducan nu le-a abandonat niciodată, adică patriotismul, dragostea de semeni, sinceritatea, folosirea condeiului pentru adevăr și binele acestei nații, din care face parte: „Am luat din preaplinul/ Deversat de fiere,/ Ca putere să-mi dea,/ Să-mi strig din durere”.

Poemul-pamflet „Și ce mare lucru?”, dă și versul-titlu al acestui volum, ne arată un Răzvan Ducan indignat peste măsură pentru că unii (fără copii) doresc cât mai multe case iar pentru aceasta nici măcar nu-s superstițioși: „Dacă americanii nu au etajul treisprezece,/ de ce să nu poată să nu aibă/ și românii cifra șase,/ cu tot ce înseamnă:/ etaj, zile lucrătoare pe săptămână/ sau chiar nouă întors,/ fără grimase?”.

„Vamos Chile” scoate în relief faptul că de dragul călătoriilor în locuri exotice, pentru prostirea celor mulți,  merge și cu un „memorandum de colaborare,/ pentru gestionarea situațiilor de urgență./ Așadar, nu mai e nevoie să suni la 112,/ ci suni în Chile, dacă ai o urgență/ și te rezolvă ei, cât ai zice Wow!”. Și tot Răzvan Ducan trage concluzia: „Te-ai săturat de Carpați/ și Atacama Anzii,/ pentru un schimb cultural/ între pârtii de schi./ Alunecare contra alunecare,/ desigur, prin reprezentanți.//Deci, Vamos Chile!/ Să-ți trăiască Mița, biciclista/ și tequila rece la pahar!”.

Autorul recunoaște că scrie „Versuri de mare risc” dar o face și pentru a demasca „Un melc” parșiv: „Un melc expert/ În false hârtii,/ Și-a lăsat confrații,/ Fără cochilii.// Nu i-a ajuns o casă,/ S-o ducă în spate,/ S-a pricopsit cu șase,/ Unde-s cinci furate”.

Merită citită și poezia „A murit Ali Baba” pentru a afla motivul inventat de Răzvan Ducan ori „M-au dat afară” fiindcă oamenii de partid trebuie să fie pregătiți pentru poziția „ghiocel” ceea ce nu e cazul la autorul mureșean: „M-au dat afară din spațiu și timp,/ De pe planetă, din galaxie și univers,/ Mi-au pus poprire pe lumea de vise,/ Cu brățări pe picior de vers.// Dar nu pot să-mi ia libertatea/ Și nici mândria nu mi-o pot lua,/ Desfid sforăriile lor, la pătrat,/ Prin faptul la cub, de a-mi păsa”.

N-aș fi crezut, dar în pamfletul „De ce?” abordează un subiect pe cât de sensibil, pe atât de grav din punctul de vedere al unui dascăl, traficul de copii: „De ce n-am făcut trafic cu copii,/ De ce n-aveam fiecare șase case,/ De ce nu ne-am cățărat și noi,/ Pe promisiuni mincinoase?//(...)De ce nu sunt și pentru noi,/ Avioane private trase la scară,/ De ce gărzi doar pentru unii,/ Când îi scapă și se cer afară?”.

Un strigăt numit „Nu mai pot” este adresat de poet Zilei Naționale a României, „Ne-or injecta din șase în șase luni” este alt mesaj de avertisment pentru vaccinarea la grămadă a populației române, prin manipulare și constrângere.

În „România își numără morții” Răzvan Ducan, abil și ingenios, ne prezintă două planuri, două lumi paralele pentru a cunoaște adevărul acelor vremuri cumplite de pandemie sau ce-o fi fost: „...Iohannis își numără plimbările,/ țara cu tristețile, el cu nepăsările.//România își numără morții,/ Iohannis își numără aroganțele,/ țara cu pandemia, el cu vacanțele”.

Incultura și nesimțirea unor semeni de-ai noștri, cu întâi alesul, este semnalată în poemul aprig și tunător numit „Romb coborât de pe Coloană” ; titlul „Santa Klaus nu-i Moș Crăciun” spune totul despre subiectul abordat și merită citit și recitit. Alte titluri tentante: „Merg la școală ca să vorbesc la pereț”, „V-aș lua cu mașinile de salubrizare” ori „Muțenia pământului”.

Pentru final, am lăsat la urmă pamfletul „Politica lui Herr”, care spune totul despre personajul lui Răzvan Ducan: „Politica lui HERR,/ pentru stup,/ e să tăcem la pătrat și la cub.// Chiar dacă la pătrat și la cub,/ în tăcere,/ ne vom amplifica în durere.// Îl va durea-n crosa de golf, de asta,/ și spre a fi/ și-n clăparii de ski.// Dar, precauți,/ nu vom tăcea,/ să fie prost...altcineva”.

Concluzionând, Răzvan Ducan ne prezintă un personaj analizat cu minuțiozitate, răbdare, perseverență, ironie și spirit de mare clasă! Așa am ajuns și eu la concluzia că „taciturnul” nu avea ce căuta în fruntea poporului român un deceniu! Un deceniu furat nouă. Noroc cu asemeni poeți care nu tac și ne amintesc despre aceste sinistre personaje (deja) ale României.

 

                                                                   Gelu DRAGOȘ, UZPR