NEUITATELE IUBIRI de MIRCEA DORIN ISTRATE
“Ce e pentru inima noastră o lume fără iubire? E ca o lanternă fără lumină” –
(Johann Wolfgang von Goethe)
În universul poeziei românești contemporane, puțini
autori au reușit să păstreze cu aceeași noblețe și vigoare estetico-afectivă
flacăra unei poezii de factură clasică, dar totodată profund umană, vie,
emoționantă, cu rezonanțe ample în sufletul cititorului. Mircea Dorin Istrate,
o adevărată somitate în peisajul literar românesc, revine în atenția
cititorilor cu un nou volum antologic NEUITATELE IUBIRI, care adună în
paginile sale o selecție lirică de o remarcabilă coerență tematică,
muzicalitate și delicatețe stilistică.
Publicat în anul 2025 la editura Tipomur din Târgu Mureș volumul antologic NEUITATELE
IUBIRI vine să ne amintească de eleganța și puterea
iubirii adevărate, dincolo de timp și spațiu. Acest volum nu este doar o culegere de poezii de
dragoste, ci și un itinerariu afectiv, o cronică a iubirilor ce nu au fost
îngropate în uitare, ci păstrate cu sfințenie în sanctuarul memoriei lirice.
Mircea Dorin Istrate este o personalitate marcantă a literaturii române contemporane, fiind recunoscut pentru lirica sa
tradiționalistă, ancorată în valorile și trăirile autentice ale spațiului
românesc, publicând zeci de cărți personale de autor, participând la nenumărate
antologii și publicând în zeci de reviste, opera sa a fost cunoscută și apreciată
de cele mai înalte foruri literare fiind recompensat cu numeroase diplome,
premii, medalii și distincții literare.
Într-o epocă în care efemerul pare să fi contaminat inclusiv fibrele cele
mai intime ale vieții afective, volumul NEUITATELE IUBIRI al poetului Mircea Dorin Istrate se impune ca un gest de recuperare lirică
a unui spațiu uitat, acela al iubirii trăite cu plenitudine, în taina
sufletului și în răbdarea amintirii. Poezia acestui volum este o poezie a
memoriei afective, a nostalgiei tandre și a conștiinței că timpul, oricât de
necruțător ar fi, nu poate șterge urmele unei iubiri trăite cu adevărat. De la
primele versuri și până la ultimele, cititorul este invitat să pătrundă într-un
tărâm al trăirii plenare, unde iubirea nu este doar sentiment, ci destin, har,
suferință și izbăvire deopotrivă. ‘’ Aşa
mereu rămână în inimile noastre/Îmbietoarea vrajă din vremi ce încă-s vii,/Cu
ea urca-vom tainic cărările spre astre/Să veşnicim în raiul, eternelor iubiri.’’( Măr văratic, Mircea
Dorin Istrate)
Titlul, NEUITATELE IUBIRI are o rezonanță de ecou etern ce funcționează ca o cheie ce deschide bolta întregii construcții poetice.
Ne aflăm în fața unui altar al trăirilor esențiale, al momentelor care au fost
poate aparent banale în ordinea lumii, dar cu valoare de eternitate în
arhitectura interioară a eului liric, trimițând atât la fidelitatea sufletului
care nu renunță la ceea ce a iubit cu adevărat, cât și la ideea de memorial
poetic, în care iubirile se transfigurează în versuri și astfel își asigură
nemurirea. Iubirile din acest volum nu sunt doar experiențe trecute, ci
entități vii, care supraviețuiesc în memorie, în vers și în conștiință,
purtându-și cu demnitate condiția de „neuitate”. Poetul devine astfel arhivarul
sensibil al timpului afectiv, al clipelor care, deși au trecut, își păstrează
puritatea și intensitatea prin actul artistic. ‘’Să vii iubită-n umbra nopţii,/Să ne
iubim pe-ndestulat,/Afară-ţi lasă-n faţa porţii/ Ruşinea ludului păcat.’’
(În umbra nopții, Mircea Dorin Istrate)
Volumul NEUITATELE
IUBIRI al poetului Mircea Dorin Istrate reprezintă o
incursiune profundă în universul iubirii, al trecerii timpului și al
amintirilor, teme fundamentale ce definesc condiția umană. Poezia sa, un tezaur
de rimă și armonie, reflectă o
sensibilitate aparte față de temele iubirii și ale timpului, explorând
complexitatea sentimentelor umane și efemeritatea existenței. ‘’Când nopţi sub bolte
înstelate/Ardeam în focuri de divin,/Şi-n jurăminte preacurate/Croiam speranţe
şi destin’’(A fost cândva, odată, Mircea Dorin Istrate)
Un aspect definitoriu al acestei antologii îl constituie muzicalitatea
absolut fascinantă și desăvârșită a poeziilor. Acest fapt tot mai
rar întâlnit, este cu atât mai mult apreciat cu cât trăim într-o epocă în care
poezia liberă domină. Distinsul poet Mircea Dorin Istrate alege, cu suverană
încredere în meșteșugul poetic și în tradiție, forma clasică a poeziei cu rimă
și ritm, redescoperind forța incantatorie a versului meticulos alcătuit, în
care fiecare cuvânt pare să fi fost ales cu grijă, nu doar pentru sensul său,
ci și pentru vibrația și sunetul pe care îl poartă. Această formă nu este
aleasă întâmplător. Rima devine ecoul inimii, ritmul e respirația
sentimentului, iar structura prozodică a poeziilor reflectă echilibrul interior
al unei iubiri profunde, trăite în armonie. Poetul construiește, poem cu poem,
un veritabil templu liric al iubirii, în care fiecare strofă este o coloană,
fiecare metaforă e o frescă, fiecare tăcere e o rugă. ‘’Azi, citind scrisoarea din cel timp
de miere/Vin spre tine vremuri în văpăi trăite,/Ţi se-ascund în minte, suflet
în durere,/Că nimic acuma, nu-i ca mai ’nainte.’’(Uitatele scrisori, Mircea Dorin
Istrate)
Distinsul poet Mircea Dorin Istrate abordează tema iubirii cu o sinceritate dezarmantă,
evidențiind atât frumusețea, cât și durerea pe care aceasta o poate aduce.
Iubirea este prezentată ca o forță vitală, capabilă să ofere sens și profunzime
vieții, dar și ca o sursă de melancolie atunci când devine doar o amintire.
Această dualitate este esențială în înțelegerea poeziei sale, unde iubirea nu
este idealizată, ci prezentată în toată complexitatea ei. ‘’Şoapte nerostite, plânset şi
durere,/Nopţile-n păcate, ruguri de iubire,/Toate-au fost odată fagure de
miere,/Taină-n gând să-mi steie, sfântă amintire.’’ (Toate-au fost odată,Mircea Dorin
Istrate)
Trecerea timpului este o altă temă centrală în creația sa. Poetul meditează
asupra efemerității vieții și asupra modului în care timpul modelează
experiențele și amintirile noastre. Această reflecție asupra timpului este
adesea însoțită de o nostalgie profundă, o dorință de a păstra vii momentele
prețioase ale trecutului. În poeziile sale, timpul este un companion nevăzut al iubirii, care ne
însoțește discret, dar ireversibil. Timpul nu este, în poezia lui Mircea Dorin
Istrate, doar un element contextual, ci o prezență care modelează, adâncește și
uneori chiar purifică trăirea amoroasă. Poemele sunt, astfel, expresia unei
duble tensiuni: între clipă și durată, între intensitatea momentului și
reverberațiile sale în memorie. Din această tensiune se naște poezia, în forma
ei pură și meditativă, căci iubirea adevărată, așa cum ne sugerează poetul, nu
se măsoară doar în flăcările începutului, ci și în candelele aprinse ale
rememorării. ’’Cărarea şerpuită şi toamna cu cocori/S-or tot lungi
o vreme, noi, veşnic trecători/Ne-om rândui cu toţii în pururea uitare,/În
ţintirim sub cruce, acol’, pe Coasta
Mare’’(Cărarea întomnată, Mircea Dorin Istrate)
Amintirile joacă, de asemenea, un rol crucial în poezia sa. Ele sunt
prezentate ca punți între trecut și prezent, ca elemente care ne definesc identitatea
și ne oferă continuitate. Prin rememorarea experiențelor trecute, poetul
reușește să redea intensitatea emoțiilor trăite, subliniind importanța memoriei
în păstrarea esenței umane.
‘’Nu pierdeţi clipa,
ziua, noaptea, că nu se-ntoarc nicicând ’napoi,/Rămâne doar o amintire, ce
veşnic o purtăm cu noi,/Să ne-nfioare clipa vieţii, când ne-amintim de ea ca-n
vis,/Şi-n taina gândului ne facă, cuibar de dulce paradis.’’ (Mai rupe-o strună, lăutare, Mircea Dorin Istrate)
Stilul poetic al lui Mircea Dorin Istrate este caracterizat de o limbă
bogată și expresivă, îmbinând armonios elemente tradiționale cu o abordare
personală și introspectivă. Versurile sale sunt adesea încărcate de imagini
sugestive și simboluri care amplifică impactul emoțional al poeziilor. Această
combinație de profunzime tematică și măiestrie stilistică conferă poeziei sale
o autenticitate și o rezonanță aparte. ‘’Iubiri mereu s-or naşte ca stele călătoare/Şi încă pe atâtea s-or sting-n
neştiut,/Rămân pe cerul vieţii puţine lucitoare,/Să ardă cum îmi ars-au,
atunci, la început.’’( Cândva, Mircea Dorin Istrate)
Mircea Dorin Istrate nu este un poet al sentimentului facil, ci un
cultivator al reflecției asupra iubirii ca mod de ființare în lume. În viziunea
sa, iubirea nu este doar un accident al inimii, ci o axă verticală care
structurează timpul existenței. Din această perspectivă, fiecare poezie din
volum este activată afectiv de tăcerea clipelor de după acel timp. Limbajul
său, de o simplitate atent rafinată, amintește de marile modele ale liricii
românești, dar refuză patetismul, preferând sobrietatea unei sincerități
transfigurate artistic.
În același timp, volumul de față propune o viziune profund umană asupra
iubirii: iubirea ca destin, ca dor, ca absență, dar și ca promisiune. Nu lipsesc
din versurile lui Mircea Dorin Istrate tristețea, regretul, pierderea, dar ele
nu sunt tratate ca forme ale înfrângerii, ci mai degrabă ca etape ale unei
maturizări sufletești. Poetul nu plânge iubirile pierdute, ci le omagiază, le
reînvie în cuvânt, le dă un sens și le recunoaște rolul formator în construcția
sinelui.’’ De-ai să-mi vii iubito, cum veneai odată/ Să-mi stârneşti dorinţe ca să
mă-nfiori,/ Mincinoasa lume am lăsa-o baltă/Şi un câmp ne-am face, miruit cu
flori.’’(Nu-i păcat, Mircea Dorin Istrate)
Este de remarcat și discreția stilistică a poetului, care evită excesele
retorice și preferă subtilitatea metaforei, muzicalitatea lină, aproape
șoptită, a versului. Această reținere stilistică sporește forța emoțională a
textului, făcându-l să rezoneze cu autenticitate. Iubirea, în acest volum, nu
este un spectacol, ci o taină împărtășită, o intimitate oferită cu respect
cititorului. ‘’Rămasă-mi eşti icoană mereu de închinat,/Ce-mi reînvii trecutul înfiorând
simţirea,/Te-oi ţine-n gândul vieţii ferită de păcat,/Că-n lăcrimă sfinţit-ai
de-apururi amintirea.’’(Chip frumos, Mircea Dorin
Istrate)
Iubirea, în poezia lui Mircea Dorin Istrate, nu este efemeră. Ea devine,
odată trecută prin focul timpului, esență, poveste purificată, adevăr al inimii
care nu se dizolvă în uitare. Autorul ne oferă o viziune romantică, dar nu
iluzorie, asupra iubirii. Nu întâlnim aici doar idealizări diafane, ci și
momente de melancolie, de dor, de tăcere grea, însă toate acestea nu sunt
prezentate cu lamentație, ci cu nobila asumare a suferinței care înnobilează.
Este vorba despre o iubire trăită deplin, uneori pierdută, alteori regăsită în
vers, dar întotdeauna transfigurată în frumos. ‚’Eu te
vreau, cum nu vrea nimeni să te aibă pe pământ,/Necinstită, mincinoasă, înnegrită-n
al tău gând,/Tare inimă de piatră, rece suflet, fără milă,/Păcătoasă-n toate
celea, rea, urâtă, o ruină./Iară eu, îndrăgostitul, să te fac cu-a mea
iubire/Frumuseţe de poveste, bunătate, fericire,/Caldă ca o zi de vară, dulce
ca o pară coaptă,/Gura, miere de cuvinte îndulcită-n caldă şoaptă.’’( Eu te
vreau, Mircea Dorin Istrate)
Lectura acestei cărți oferă o experiență magică și unică ce transcende
planul estetic. Este o călătorie interioară, o oglindire în vers a propriei
noastre memorii afective. Ne recunoaștem în versurile lui Mircea Dorin Istrate
nu doar prin conținutul trăirilor, ci prin autenticitatea cu care ele sunt
rostite. Poetul nu își propune să impresioneze, ci să comunice; el nu scrie ca
să epateze, ci ca să mărturisească. Fiecare poezie este o confesiune stilizată,
o filă de jurnal sufletesc, în care intimitatea este înnobilată prin cuvânt.
‘’Miresmele
mă-ncântă-mbătătoare,/Iar vântu-aduce şoapte-n mângâiat,/Tu vii plutind iubito
pe cărare /Să mă îmbii cu dulcele-ţi păcat.’’ (S-a înierbat cărarea, Mircea
Dorin Istrate)
Mircea Dorin Istrate se înscrie așadar, prin acest volum, în galeria
poeților care nu abandonează esența lirismului, aceea de a transforma trăirea
în artă, emoția în formă, tăcerea în vers. Este un poet al memoriei și al
nobleței inimii, un cronicar al iubirii care a trecut prin timp, dar nu a
dispărut, ci s-a sedimentat adânc în suflet, precum aurul în stâncă.‘’Şi-ai
să-mi trimiţi în gând o sărutare,/Pe-o aripă de simţ dumnezeiesc,/Eu încă am
să-ţi spun, ca la plecare,/Te voi iubi iubito, cât trăiesc.” ( Cărări cu
amintiri, Mircea Dorin Istrate)
Volumul NEUITATELE IUBIRI este, în fond, un testament poetic al
unei iubiri durabile, o scriere care contrazice ideea că sentimentele sunt
perisabile. Această carte vine ca un act de rezistență lirică în această lume
care uită ușor, care consumă repede și iubește superficial, fiind în același
timp o reală pledoarie pentru adâncime, pentru fidelitate,
pentru rememorare. Este un volum care reînvață sufletul să simtă și cuvântul să
rostească iubirea în formele ei cele mai pure. ’’ Vieţi la rând de fi-vom doi
îndrăgostiţi/Ce se ard în chinul veşnicei iubiri,/Vom fi plini de doruri,
patimi, şi dorinţi,/Doi amaní ai sortii, întru nemuriri.’’ (Neuitatele iubiri, Mircea
Dorin Istrate)
În paginile acestei antologii nu se simte doar măiestria extraordinara a
unui poet consacrat, ci și demnitatea unei vieți trăite poetic. Cititorul nu va
găsi doar rime și versuri frumos așezate, ci o lume întreagă, cu parfum de
demult, cu amintiri vibrante, cu emoții vii jucăușe și nepieritoare. ‘’Când vei pleca în zorii zilei,/Îţi
număr paşii care-i faci,/Tu-ai să mă laşi la mâna milei/Şi cu-a mea soartă să
mă-mpaci.’’(În gând îți număr pașii care Mircea Dorin
Istrate)
Asemenea unui grădinar care își cultivă cu grijă florile inimii, Mircea
Dorin Istrate ne oferă, prin această carte, buchetul cel mai rar, iubirile care
nu au murit, ci s-au transformat în poezie. Prin NEUITATELE
IUBIRI Mircea Dorin Istrate își afirmă, o dată în plus,
vocația incontestabilă de poet al inimii profunde, al sincerității delicate și
al memoriei care sfințește, o voce inconfundabilă, o conștiință poetică
echilibrată, profund ancorată în valorile tradiției și ale umanismului clasic,
dar totodată deschisă către nuanțele subtilității afective specifice
sensibilității moderne.
Prin rigoarea versului său, prin eleganța construcției stilistice și prin
constanța tematică, Mircea Dorin Istrate a devenit, un reper al poeziei
românești cu rimă și ritm în secolul XXI. Într-o epocă în care aceste elemente
sunt adesea abandonate în favoarea unei lirici eliptice și eliberate de
constrângeri formale, poetul rămâne fidel unei estetici a armoniei, a
proporției și a muzicii interioare, amintind de marea poezie clasică, dar infuzând-o
cu vibrația trăirii contemporane.’’Încetinească-mi pasul pe cărare/Să-l
potrivesc cu-al tău din vremi trecute/Și-așa ne prindă clipa de visare/În
desfătarea zilelor pierdute,/Și-a tainelor de nimenea știute’’ (Simt c-a
trecut pe-aici… Mircea Dorin Istrate)
Desăvârșit poet al iubirii, al
patriei, al sacrului și al memoriei, Mircea Dorin Istrate reușește să
articuleze, prin fiecare volum al său, o etică a cuvântului, în care poezia nu
este doar expresie, ci și mărturisire, nu doar ornament, ci revelație. Astfel,
Mircea Dorin Istrate ocupă astăzi, fără echivoc, un loc de onoare în ierarhia
poeților români contemporani, fiind recunoscut nu doar pentru valoarea operei
sale, ci și pentru contribuția constantă la păstrarea unui ideal poetic clasic,
înalt, uman și durabil. Este un poet care scrie pentru suflet și pentru
adevărul cald și universal al iubirii, iar acest adevăr, în poezia sa, rămâne
viu, prin cuvânt, prin ritm, prin frumusețea veșnică a simplității rafinate.
Volumul antologic NEUITATELE IUBIRI, este o sinteză diamantină a creației sale sentimental- erotice și vine să confirme nu
doar o dimensiune tematică predilectă a autorului, ci și expertiza și
maturitatea unei viziuni asupra lumii, asupra trecerii vieții și asupra felului în care poezia poate
salva ceea ce viața pierde. Este o antologie a sinelui afectiv, dar și un act
de cultura profundă, un model ce exprimă cum poate fi poezia în același timp
emoționantă, nobilă, elevată și
accesibilă, fără a face niciun compromis estetic. Cartea sa este un itinerar
liric prin spațiul invizibil al sentimentelor care ne definesc, o carte care se
citește cu rouă de lacrimă în colțul ochiului, cu sufletul deschis și cu inima
pregătită să revină, măcar pentru o clipă, în locurile din noi unde iubirea nu
a murit, ci a devenit cântec.
Adevărata poezie nu trece, ci rămâne, la fel ca iubirea autentică. NEUITATELE
IUBIRI este o astfel de poezie, o dovadă că versul mai poate
emoționa, răscoli, vindeca. Și mai ales ne poate învăța că ceea ce iubim cu
adevărat nu se pierde niciodată. O dată ce ai invitat
iubirea adevărată în inima ta ea va trăi acolo veșnic fără să plătească
chirie…“Vino să trăiești în inima mea. N-o să-ți cer chirie” (Samuel
Lover)
Felicitări binemeritate autorului!
Mihaela CD
TWUC, LSR, WPAC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu