Evanghelia de Duminică: Evanghelia dumnezeieștii încredințări

 

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Prima vestire a Domnului către lume, după Sfânta Sa Înviere, este cu rânduire spre „Pace!”. Un mesaj puternic, care străbate dincolo de orice „ușă încuiată”. Pacea pe care o aduce Mântuitorul Hristos în „prima zi a săptămânii” s-a rânduit ireversibil spre încălzirea și deschiderea spre adevăr a inimilor celor încuiate de frică. Până la ceasul venirii Sale în mijlocul Ucenicilor Săi, toți cei atinși de „frica iudeilor” erau atât de înspăimântați, încât nici nu puteau deschide ușa. O frică și o spaimă congenitală, întemeiată pe evenimentele sângeroase prin care se însoțise Răstignirea Domnului. Avându-L în față pe Hristos cel imponderal, paradigma Ucenicilor se schimbă. Ei, cei care mai înainte fuseseră fricoși, socotind moartea ca instrument punitiv al iudeilor, de acum se arată slobozi în datoria mărturisirii. Și nu fără temei, această mărturisire începe prin minunatul îndemn, universal valabil în echivalența sa, de „Pace”. În felul acesta, Petru și ceilalți Apostoli ai Domnului, afară de Toma, se încredințează deplin de adevărul Învierii.

Este important să înțelegem că, încă din Vechiul Testament, cuvântul pace (șalom) avea ca și conținut înțelesurile de: plinătate, trăinicie, bunătate. Reprezenta un îndemn și totodată o urare prin care cineva de bună credință își asuma îndatorirea de a deschide drumul spre bunăvoința aproapelui, îmbunându-l spre îm­preu­nă-lucrare. De aceea, această statornicire a „păcii” este percepută de cei vechi ca o promisă Împă­răție, consfinţită de Mesia cel prezis de proroci (Is. 2, 2-4; 11, 1-9: Ier. 33, 15). În Noul Testament vedem că această promisiune intră în concret, fiind confirmată și întărită de Mântuitorul Hristos (cf. Lc. 1, 79; 2, 14), Ucenicii devenind astfel „mesagerii ei” (cf. In. 10, 5).

Prima dovadă materială a Învierii

Pe de altă parte, Domnul vine astăzi să confirme o necesitate ontologică, aceea că „omul păcătos are nevoie în primul rând de pacea cu Dumnezeu, de îndepărtarea vrăjmășiei cauzate de păcat, prin jertfa Mântuitorului Hristos (cf. Rm. 5, 1; Col. 1, 20). Apoi urmează pacea lăuntrică (Filip. 4, 7), care nu poate fi răpită de atacurile din partea lumii (In. 14, 27; 16, 33). Pacea dintre oameni este unul dintre motivele pentru care a murit Hristos (Efes. 2) și unul dintre obiectivele lucrării Duhului Sfânt (Gal. 5, 22); dar omul, de asemenea, trebuie să fie activ și să o promoveze (Efes. 4, 3; Evr. 12, 14), nu numai prin eliminarea discordiei, ci ca o armonie și ca o adevărată conlucrare a mădularelor Trupului lui Hristos (Rm. 14, 19; 1 Cor. 14, 33)” (Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2015, p. 1.113).

Aici distingem prima dovadă materială a Învierii. Primul argument biologic, prin care Domnul ne arată, prin ochii Ucenicilor, că El este Biruitorul morții. Din lupta cu moartea au străbătut semnele din mâini și din coastă, ca elemente de recunoaștere pentru cei sceptici. Nimeni dintre cei prezenți nu a avut însă curajul și îndrăzneala să le conteste. De aceea, în momentul în care Toma se apropie de Dânsul, solicitând în mod particular dovada încre­dințării ca atingere, îndrăzneala lui se transformă în smerită mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Sub tutelajul „păcii”, Hristos cel mort și înviat împlinește păr­tășia harului misiunii Sale, dând curaj și îndrăzneală de mărturisire celor care cu puțin mai înainte se țineau înlăuntru „în­chiși de frica iudeilor”. Nu putem lăsa la o parte simetria prin care Domnul se împărtășește ca încre­dințare: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. Tabloul imediat următor, unul foarte important, de altfel, constituie unul dintre argumentele principale în confirmarea auto­rității divine din Taina Sfintei Spovedanii. Avem aici o recurență pe care o descoperim cel mai adesea în rugăciunile liturgice din Taina Sfintei Spovedanii, așezată de Biserică în cheia unei recu­noașteri de autoritate și har: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Duminica aceasta are o adâncime cu totul aparte

Rânduită de Părinții Bisericii drept cea de-a „doua duminică după Înviere”, Duminica Sfântului Apostol Toma sau „Duminica încre­dințării” are o adâncime cu totul aparte. După firul logic al pericopei evanghelice, Apostolul Toma primește vestea Învierii indirect, fiind informat de ceilalți Apostoli, care fuseseră de față „în prima zi a săptămânii”, a arătării Domnului. Evanghelistul îl evidențiază ca pre­zență abia „după opt zile”, când ajunsese în mijlocul fraților, la Ierusalim. Înainte de aceasta, Toma se exprimă cu incertitudine, socotind că numai proba tactilă l-ar convinge cu adevărat să creadă că Cel pe care Îl văzuze mai înainte răstignit pe Cruce este acum viu și prezent printre dânșii. Domnul reapare în mijlocul Ucenicilor și mesajul Său este din nou același: Pace vouă! Privirea Sa se îndreaptă de data aceasta spre Toma și, cunoscându-i dorința exprimată mai dinainte, îl poftește să se atingă de Dânsul. Dacă a mers sau nu să pună mâna în rănile Domnului nu putem deduce din textul evanghelic. Cert este că, odată ajuns înaintea lui Dumnezeu, îndoiala de care era măcinat, după rânduiala firească a biologicului omenesc, s-a prefăcut în cea mai frumoasă mărturisire de credință din Scriptură: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Despre Sfântul Apostol Toma relatările evanghelice sunt destul de sărace. Îl găsim menționat doar de câteva ori și în mod considerabil în Evanghelia de astăzi. Pre­zența sa firavă în paginile Sfintei Scripturi se completează printr-o popularitate de luat în seamă în scrierile apocrife. O lucrare mai demn de luat în seamă este Evanghelia după Toma, scrisă probabil în Siria, în secolul al II-lea şi cunoscută din fragmentele greceşti şi dintr-o traducere completă în coptă. Această lucrare apocrifă a intrat în „atenția publicului prin intermediul romanului, devenit bestseller, Codul lui Da Vinci. Fără nici o îndoială, scrierea a fost produsul unei secte gnostice timpurii și, deși cuprinde citate și fapte din viața Domnului Iisus ce s-ar putea să fie autentice, are și multe fragmente de-a dreptul revoltătoare” (în Richard R. Losch, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, traducere de Raluca Mirăuță, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2019, p. 480).

O altă lucrare apocrifă, la fel de importantă, se intitulează „Faptele lui Iuda Toma”, compuse în limba siriacă, cel mai sigur în secolul al III-lea (locul rămânând necunoscut). În decursul timpului, această ultimă scriere a supravieţuit în ambele traduceri, siriacă şi grecească. Există de asemenea câteva traduceri şi în alte limbi creştine orientale. În ansamblu, lucrarea se aseamănă variantei greceşti a lucrării apocrife „Faptele Apostolilor”, aparţinând genului nuvelistic sau „romanţat” (cu echivalenţă în nuvela istorică). „Faptele” descriu „misiunea Sfântului Apostol Toma în India, actul narativ fiind împărţit în 30 de secţiuni (numite «acte»), urmate de actul martiric al Sfântului Apostol” (Sebastian Brock, Părinții și scriitorii sirieni de ieri și de azi, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, pp. 37-38).

Dacă ar fi să evidențiem câteva sfaturi moralizatoare, desprinse din această Sfântă Evanghelie, cu siguranță ne putem opri la îndemnul Domnului din această ultimă parte a cuvântării Sale: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Dincolo de frumusețea și profunzimea ei teologică și duhovnicească, această sintagmă a fost reți­nută de regimul ateu într-o formă total improprie conținutului ei. În justificarea lui „crede și nu cerceta”, comuniștii au dezorientat ge­nerații întregi, arătând societății propășirea prin Biserică a unei credințe oarbe, fără rațiuni și fundamente logice, improprie spiritului avangardist al științei. Vedem însă că lucrurile stau cu totul altfel și că logica apologetică a Bisericii nu promovează direcții divergente. Dacă Domnul a îngăduit proba tactilă pentru Toma, a arătat mâinile Sale și coasta Ucenicilor, să ne amintim de asemenea și de recomandarea pe care o afirmă cu tărie: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Mt. 7, 7-8).

 

 Autor: Pr. Ioniță Apostolache – 27 Aprilie 2025