Și
ușile lipsesc
Ce
faci noaptea
când
pereții camerei tale se strâng
și
ferestrelor ochilor tăi
le
cresc încrucișate zăbrele?
Te
strângi la rândul tău,
ai
vrea să devii un punct,
să
nu fii strivit.
Seara,
mă simt ca un cer
înnobilat
de tristețe.
Umbrele
nopții ies însă încet din pereți
și
coboară în mine.
Toate
urmele mele dispar.
Am
lăsat uși mici...
Nici
o oglindă
nu
păstrează chipul meu,
toate
faptele mele
nu
se mai văd.
O
urmă,
o
rană dureroasă
mă
mai ține...
Închid
pleoapele
cu
degetele descărnate
tuturor
lucrurilor
ce
mă privesc
ca
niște păsări de noapte
cu
pupile roșii.
În
timp,
am
pus cărămidă peste cărămidă și
casa
mea
are
ziduri
ca
o cetate.
De
teamă
am
lăsat uși tăinuite,
iar
geamurile
sunt
mici și înalte.
Trag
cu urechea
la
vocilede dincolo de pereți.
Sunt
singur și
zidurile
mă apasă.
Ochii
mei
pândesc
din spatele zăbrelelorzorii
prin
geamurile
cu
vederea spre cer.
Voci
din afară,
zvonuri
străine
se
aud tot mai rar,
tot
mai încet.
Înăuntru
este
întuneric și
tăcere...
Și
ușile au dispărut.
Încerc
să mă agăț
de
amintiri luminoase.
Greu
să le găsesc,
n-am
știut
să
mă bucur de fiecare zi.
O
simt pe mama în preajmă.
În
naivitatea mea
cred
că o pot lega cu un nume
ori
cu acest loc.
Noaptea-i
un cuib gol.
Nici
o viziune
nu
mă ajută să salvez lumina!
Ferindu-mă
m-am
ferecat cu noaptea.
Se
aude curgând întunericul
prin
negrele vene...
***
Orașul din inima lor
Trece lumea grăbită,
nu are ochi pentru flori
și nici pentru cerșetorul pironit
lângă pălăria lui.
Triști
cu priviri pierdute,
preocupați,
sau veseli și nepăsători
sunt atât de aproape
și totuși departe.
Mâna florăresei
întinsă dăruitor,
mână rugătoare,
la ce bun
dacă ei au privirea
întoarsă înlăuntrul lor?
Și oamenii plâng!
Un plâns nevăzut
îi roade,
ca picătura de apă stânca.
Cei veseli
se bucură între două tristeți!
Trec nepăsători
pe trotuarul mâinilor întinse.
Ca niște somnambuli
nu intuiesc trezirea.
Ce mult ar fi
privirea de o clipă,
un gest de vindecare,
să dai bănuțul nevoiașului
și apoi să dăruiești o floare.
Flori fără florărese
și grădini fără flori,
tristă și nefolositoare zăbavă!
Florărese și sărmani
ce-și picură tristețea
peste florile altui oraș,
orașul visat,
unde
cuvântul lor e auzit,
orașul în inima lor zidit!
***
Plouă
Plouă iubitule,
Plouă și e noapte.
Apa îmi curge pe față,
Te văd greu
Printre lacrimi și picuri.
Ropot este pe table,
Sună ca niște oale dogite
Și-mi bate și mie în piept
Inima
Ca într-un stârv
De oase golite.
Prin mâzga clicoasă
Pașii
Mă duc fără să știe,
Mă duc inutil
Cu speranță
Înspre tine. Țin drumul
Ca o dureroasă sclavie.
Merg înspre tine
Dar cum să ajung oare
Căci pomii s-au rupt
Și scara iertării
De nori rezemată
Cu toți rugătorii agățați
A căzut înecată.
Tu ești ca o insulă
Înconjurată de ape.
Salcâmii îți așază coroană pe chip,
Iar eu nu înving drumul,
Nici tristețea
Nici moartea
De sub pleoape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu