Dacă Uniunea Europeană ori „unchiul Sam” ne-ar fi înființat și un „hub” juridic pentru protejarea resurselor, a zăcămintelor, a concesionărilor, în general, a intereselor noastre în Marea Neagră, poate că astăzi am fi discutat altfel… Dar, cum nimeni nu a venit să ne dea „de a gata” și o structură de minimă logistică juridică în interesul nostru, am rămas în același punct: marii perdanți ai Mării Negre… Nu doar ai Insulei Șerpilor… Nu doar ai exploatării viitoare a resurselor perimetrului „Deep Neptun” (unde, din nou, alții vor fi principalii beneficiari)… Ci și ai proiectului „Trident”, tot de exploatare a gazelor naturale maritime… E drept, o investiție mai spre viitor, dar o piesă la fel de importantă în structura, nu de „puzzle” de securitate energetică livrată de România (pentru sine dar și UE), ci de domino a unui tot mai fragil castel din „cărțile” rostului, preciziei, logisticii de decidenți (și nu doar furnizori) energetici… Și este și mai tragic că toate aceste nu se întâmplă doar la nivelul resursele noastre din platoul maritim, ci, aproape cert, va fi la fel și pentru ceea ar fi trebuit să definim juridic drept resurse de suprafață: „coridoarele de navigație”… Dar toți cei ce au înființat câte un centru strategic la, pentru, lângă Marea Neagră, au făcut-o pentru propriile interese… Iar noi, prin ageamii, leprele, analfabeții funcționali, dar și numeroșii ticăloși de la guvernare, am rămas pe lângă marile subiecte… Or, recentul pas făcut de „Lukoil”, de a invoca „forța majoră” în cadrul proiectului pe care îl are „cu noi” în Marea Neagră denotă fragilul punct în care ne aflăm, nu doar ca decidenți, ci, aproape, la nivel de a dispune asupra propriilor drepturi de proprietate și exploatare… Pentru că, în momentul (previzibil, de altfel) în care companiile rusești au fost incluse pe listele internaționale de sancțiuni, care le scoteau din ecuația economică, guvernanții nu ar fi trebuit să oficializeze notificările primite fără o minimă protecție a intereselor României… Și pe care să nu le lase „la liber”, eventual subsumate acțiunilor altora… Iar în loc să fi anunțat, cu zâmbete de slavă tâmpă, că (ne) scăpă ei „de ruși”, și de companiile lor, că le mătură exemplar din economie, toți acei miniștri și oficialități înghesuindu-se să anunțe pe orice petic de comunicat de presă cum vor fi contribuit ei la eliminarea rușilor din economia țării, ar fi trebuit să pregătească juridic protejarea intereselor țării… A, dar ar fi fost ale țării… Și, oricum, dacă nu le-a înființat nimeni un „hub” juridic, nu ar fi făcut-o ei… Că nu era pentru propriul buzunar… Și nu i-ar fi interesat… Cum nu le-a păsat nici de interesele țării pentru țarinele luate de străini, pentru trunchiurile retezate de drujbele austro-budapestane și maghiare, pentru sarea ajunsă în desaga unor maghiari și unguri, preluând tot ce (mai) avem noi încă de folos, fabrici, depozite, branduri, piețe de desfacere… În fond, vorba aceia, dacă mobilă „de import” din lemn românesc am cumpărat, dacă mălai unguresc pentru mămăligă neaoșă am luat, nu ne vom da deoparte în a da noi bani inclusiv pe sarea „ungurească” de import, din zăcămintele pământului strămoșesc, cedat, vândut străinilor…
Noul „trident” contra intereselor noastre vine, iată, dintr-un contract în care Statul Român, deși proprietar al resurselor din partea noastră de platou marin, s-a dovedit a fi un simplu acționar minoritar, „Lukoi” -ul, ca, deh’, acționar majoritar, reușind să blocheze totul prin invocarea forței majore… Procedură pe care o va menține probabil până când ceilalți decidenți ai și pe drepturile, resursele și averile noastre, vor hotărî în ce parte să încline „balanța”… Fără nici un taler de protejare a intereselor noastre… Căci, rușii vor aștepta, fie să li se dea liber la vânzarea participațiilor lor cui vor ei, fie vor solicita despăgubiri uriașe pentru a ieși din contract și a delista forța majoră care blochează acum execuția contractului prin cooptarea altor investitori (și tocmai ce România a pierdut la Curtea internațională de arbitraj de la Washington procesul prin care solicita anularea plății unor despăgubiri de 42 de milioane de euro către investitori din zona energiei regenerabile, afectați, printr-o altă schemă abuzivă, a altor guvernanți, de reducere schemei de sprijin prin certificatele verzi promise)…
De altfel, nu timpul de decizie pentru marile acțiuni a cam trecut pentru noi, ci implicarea, curajul, demnitatea, mândria, hotărârea… Inclusiv din perspectiva în care am fi putut prelua noi acțiunile rușilor și să devenim acționari majoritari, prin invocarea de către noi, printr-un judecător curajos, a apariției situației de forță majoră chiar în momentul în care Statele Unite și UE au inclus „Lukoil” pe lista neagră a sancțiunilor… Și am fi putut să o facem din primul moment al sancțiunilor SUA, din octombrie 2025, dar și în perioada de Derogări temporare din decembrie 2025. Și atunci, ar fi fost memorabil gestul acelui guvernant care, măcar din această speță, și măcar din perspectiva a ceea ce am înțeles din contractul Trident/„Lukoil”, România ar fi trebuit să demareze revizuirea tuturor marilor contracte de concesiune, de fapt, de vânzare pe nimic a drepturilor de exploatare care fac bucăți fiecare drept de proprietate, fiecare activ, fiecare posesiune… Pentru că, în momentul în care resursele vor fi fost epuizate, fiind exploatate, noi vom rămâne cu obligațiile de ecologizare… Și a cavernelor din minerit, și a depozitelor de steril, și a puțurilor de foraj maritim…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu