Azi sărbătoarea de 1 Mai muncitoresc nu mai are nicio relevanță simbolică pentru români. E doar încă o zi liberă pentru city‑break‑uri, pensiuni montane, la mare sau la țară. Melodia „Râde iarăși primăvara” de Ciprian Porumbescu (https://www.facebook.com/watch/?v=573958403235608) fusese pusă pe versuri noi și transformată de regimul comunist în imnul zilei de 1 Mai muncitoresc. Azi, frumoasa melodie a bucovineanului Ciprian Porumbescu nu mai trezește emoții, doar pentru cei din generația mea, care au mai apucat, în anii 1980, serbările, paradele și petrecerile câmpenești de 1 Mai. La sfârșitul anilor ’80 nu mai credea nimeni în comunism, marxism sau în regimul ceaușist. Totul se transformase în formalism sau motivație de petrecere și de zi liberă, bineînțeles după parada obligatorie de 1 Mai. Cu câteva zile înainte de 1 Mai se producea o mare agitație în liceul meu de filologie‑istorie „Ady Șincai”, din centrul municipiului Cluj‑Napoca. Diriginții de clasă, alături de secretarul UTC pe școală și secretarii UTC pe clase, făceau liste cu elevii care trebuiau să participe la parada comunistă de 1 Mai din fața Teatrului Național și de pe B-dul Dr. Petru Groza. Liderul PCR pe școală, un fost jurnalist cu mustață de la un ziar central, R.L., trimis la munca de jos în școala noastră de Ceaușescu, intra peste noi în pauze să ne spună ferm să ne înscriem pe listele de participare la parada de 1 Mai.
Elevii din cămin, cei din mediul rural, spuneau că trebuie să meargă acasă la lucru în grădină, alții își scoteau certificate medicale, iar eu, cu „dizidenții” liceului — în frunte cu Lovasz M. (viitorul șef de cabinet al lui Szőcz Géza, decedat recent de o boală necruțătoare), caricaturistul Radu Z., cu care lipteam manifeste anticomuniste pe holurile liceului, și cu poetul D. C., cu care recitam poezii interzise — refuzam să ne înscriem pe listele de paradă. Apoi începea calvarul: presiunile din partea dirigintelui, de altfel un reputat istoric de valoare internațională azi, dar și mustrările din partea liderilor UTC, viitorii lideri politici sau ai economiei de piață ai Clujului de azi. Personal, am participat o singură dată la parada de 1 Mai, mai mult din curiozitate. De fapt, parada era un marș haotic în care muncitorii de pe platforma industrială CUG sau de la Carbochim și Terapia, îmbrăcați în șalopete noi, treceau primii pe lângă tribuna oficială din fața „obeliscului sovietic”, unde trona prim‑secretarul partidului Ioachim Moga cu mahării locali; apoi urmau alte categorii sociale, de la profesori până la croitorese. UTC‑iștii, în costume de liceu sau albastre de PTAP, conduși de liderii UTC — viitorii politicieni ai tranziției și integrării europene, printre ei aflându‑se tânărul lider comunist local George M., prieten cu Nicu Ceaușescu — defilau urmăriți de pionieri cu cravate roșii și cămăși albe de nailon. Parada dezlânată era pe acorduri din megafone ale cântecului lui Ciprian Porumbescu, presărate cu pauze în care se scandau lozinci: „Ceaușescu pace”, „Ceaușescu și poporul” etc. Propriu‑zis, parada era o plimbare dezlânată în care noi, tinerii, făceam glume și râdeam de postura inflexibilă de paiață a liderului PCR local, Ioachim Moga. Cu toții așteptam nerăbdători partea a doua a zilei de 1 Mai: petrecerea cu mici și bere la Făget sau Hoia.
După ce ajungeam pe B‑dul „Dr. Petru Groza” (azi Eroilor) ne dispersam din coloană și fugeam fiecare către „casele” noastre din blocurile muncitorești, nu înainte de a ne da întâlnire la un loc fix din pădurea Făget, la ora 13. Parada se termina, în general, spre ora 12. Ajunși rapid acasă, în cartierul muncitoresc Mănăștur, cu autobuze Ikarus roșii supraîncărcate, care mergeau pe butelii de gaz amplasate deasupra, luam repede o pereche de blugi albaștri cumpărați din Oserul de la Timișoara, de la sârbi, pe care îi frecam cu cărămidă de BCA albă furată de pe șantiere, ca să le dăm „autenticitate”, așa cum făceau grupurile de tineri naționaliști și anticomuniști maghiari din cartier, cunoscuții „cioveși”, cu care ne mai băteam pentru că vorbeau urât despre Avram Iancu. Altfel, în rest ne înțelegeam bine și beam bere împreună pe terasa de la Big Mănăștur sau în „jungla” din pârâu, care azi este acoperit de pe B‑dul Primăverii. Unul dintre liderii cioveșilor era celebrul Akos, prieten cu mine, care pleca o dată pe an în Ungaria, că așa dădea voie partidul să mergi cu pașaportul verde, și ne aducea Coca‑Cola și brânză topită cu „paprika”. Bucuriile acelor vremuri erau foarte simple. Ca adolescenți, după parada muncitorească, ne întâlneam la celebra „Poiană” din Făget, la capătul actualei baze sportive „La terenuri”, unde câțiva adolescenți cu blugi prespălați și frecați cu BCA și cămăși de nailon sau tricouri marinărești, cu câțiva lei în buzunar, aprindeam un foc din vreascuri în care frigeam, ținând în mână, bucăți de crengi de alun înfipte în bucățele de slănină. Unsoarea scursă o puneam pe felii de pâine și le mâncam cu o poftă nebună, într-o vreme când toată mâncarea era raționalizată la Cluj‑Napoca.
După ce mâncam bucățelele de pâine cu slănină topită beam apă din sticle de sticlă cu dop de plută și plecam spre cabana Sf. Ion prin pădurea de brazi, ca să vedem petrecerea câmpenească și ce a organizat partidul comunist. După un drum de 45 de minute prin pădurea de foioase și de brazi ajungeam la vechea cabană Sf. Ion, ridicată din lemn uns cu petrol. Aici, în câteva tonete de tablă, se vindeau mici la grătar și bere Ursus Jubileu 1978. Tonetele erau puține și cozile imense. Mii de mănăștureni și clujeni așteptau la coadă să ia doi sau trei mici cu muștar — că nu se dădeau mai mult — și o bere Jubileu de căciulă. Din câteva casetofoane aduse din Ungaria se auzeau melodii de ABBA, Modern Talking, AC/DC sau Toto Cutugno. Fete tinere dansau pe capotele bătrânelor Dacii 1300. După ce stăteai o oră la coadă, luam doi mici cu muștar, cu scobitori pe tăvițe de hârtie, și o bere de fiecare. Nimeni nu ne întreba că suntem minori — legislația nu era atunci că nu se vinde alcool celor sub 18 ani. Luam micii și berea și ne retrăgeam la umbra din pădure și mâncam cu poftă. Apoi, printre glume nevinovate de adolescenți, beam berea Jubileu cu gust de sodă. De altfel, nu erau rare unele zvonuri despre decese după ce se bea dintr‑o sticlă de bere care nu fusese bine spălată după reciclare. După ce mâncam și beam, ne întindeam pe frunze uscate la odihnă și priveam spectacolul lumii agitate, a cărei singură bucurie era să stea la coadă în fumul greu al grătarelor, să asculte ABBA sau Boney M și să le ofere copiilor Quick Cola.
După ce terminam cu distracția în Făget, mergeam pe jos prin Tăietura Turcului la Pădurea Hoia, acolo unde, pe un amfiteatru natural de iarbă, la marginea pădurii și a muzeului satului, se desfășurau pe scene de asfalt și beton spectacole folclorice. Bani de bere nu mai aveam, dar întotdeauna găseam un prieten sau coleg cu o halbă la care i se făcea milă de noi și beam împreună din paharul greu de sticlă, privind la Dumitru Fărcaș cum cânta la taragot sau la Furdui Iancu. Și uite așa trecea simplu ziua de 1 Mai, iar seara ne întorceam în cartierul muncitoresc Mănăștur, pe întuneric, cu becuri stradale sparte sau lipsă, dar fericiți că am avut o zi liberă. Ne puneam în sufragerie, pe canapea, și aprindeam televizorul alb‑negru Compliment 75, Lux sau Olt, în care îl vedeam pe Nicolae Ceaușescu cum salută imensa paradă de 1 Mai de la București. Beam un sirop de căpșuni cu apă ca să ne astâmpărăm foamea și ne culcam visând la „raiul” capitalist, că de cel comunist eram de mult lămuriți ce hram purta. După 1990, liderii UTC ne‑au spus „pa” și au plecat la București în Parlament și apoi, mai târziu, la Bruxelles. Noi am rămas.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu