Divorțul și adolescenții

 „Divorțul și adolescenții sau cum rămânem părinți când nu mai suntem parteneri”, este unul dintre subiectele cel mai frecvent solicitate de părinții care vin la atelierele Într-un copil stătea pitit un adult.

„Nu vreau să sufere copiii din cauza noastră.” O frază rostită într-o terapie de cuplu, ajunsă și ea la final.

Și totuși, uneori, exact acolo ajungem. Nu din răutate, ci din durerea copleșitoare care ne face să uităm că, deși relația de cuplu se încheie, rolul de părinte rămâne pentru totdeauna.

Un divorț va aduce oricum suferință în viața copiilor. Indiferent ce vârstă au copiii.

Așa încât, dacă vă aflați în pragul unui divorț sau tocmai ați divorțat, ghidați-vă acțiunile după fraza: Divorțul se întâmplă între doi adulți, nu între părinți și copii.

Divorțul este între doi adulți. Punct.

Oricât de mult ne-ar tenta să explicăm, să justificăm, să cerem validare sau chiar alinare de la copiii noștri, adevărul rămâne acesta: divorțul este o decizie luată de adulți. Adolescenții nu sunt arbitri, confidenți sau aliați.

Adolescenții pot avea opinii, reacții, preferințe. Și este normal să le aibă. Divorțul, însă, nu este responsabilitatea lor. Este momentul în care să fie susținuți, ascultați și însoțiți, nu să poarte greutatea unei decizii de adult.

„Divorțul nu este din vina ta” – clar și repetat

Mulți adolescenți, chiar dacă nu o spun direct, duc în ei o vinovăție tăcută. Se întreabă dacă nu cumva notele, comportamentul sau stările lor au contribuit la ruptură. Este esențial să audă, în mod repetat, că divorțul nu are legătură cu ei. Și nu doar să audă, ci să simtă acest lucru în atitudinea noastră.

Pentru că adolescenții au o tendință naturală de a se simți responsabili pentru ceea ce se întâmplă în familie,  pot ajunge să creadă că dacă ar fi fost „mai buni la școală”, „mai ascultători” sau „mai prezenți în familie”, părinții ar fi rămas împreună.

Dacă există un mesaj pe care copiii și adolescenții au nevoie să îl primească în mod repetat și consistent  în timpul divorțului părinților, acesta este: „Nu ai făcut nimic greșit. Ești iubit la fel de mult, de amândoi.”

Povara divorțului nu le aparține. Trebuie să fim noi, adulții, cei care le ridicăm această greutate de pe umeri. Prin cuvinte. Prin acțiuni. Prin modul în care vorbim despre celălalt părinte. Chiar și atunci când durerea este încă vie.

Un model sănătos despre relații

Poate părea paradoxal, dar divorțul poate deveni o lecție importantă. Dacă rămânem într-un mariaj doar „de dragul lor”, riscăm să le transmitem că iubirea înseamnă compromis dureros, lipsă de respect, suferință constantă sau renunțare la propriile valori și vise.

Uneori, cea mai sănătoasă lecție este aceasta: când nu mai este bine, ai voie să pleci. Ai voie să alegi liniștea și respectul, chiar dacă asta înseamnă o schimbare majoră. Atunci divorțul nu este un eșec, ci o recalibrare necesară. Pentru adolescenți, poate fi o experiență care doare, dar care, gestionată cu grijă, poate deveni și un spațiu de învățare despre limite, respect și autenticitate.

Fără blamare, fără etichete

Divorțul încheie o relație de cuplu, nu și pe cea de părinte. Surprinzător pentru unii, relația cu copiii poate chiar să devină mai bună. Fără tensiunile zilnice, fără conflictele constante, părinții pot deveni mai disponibili emoțional pentru copiii lor.

Adolescenților le face bine să vadă că, deși familia lor nu mai există așa cum o știau, iubirea și sprijinul rămân constante.

Una dintre cele mai dificile provocări este să nu-l vorbești de rău pe fostul tău partener. Fiecare părinte este parte din identitatea copilului. Când îl critici sau îl discreditezi, copilul simte, indirect, că o parte din el este „greșită”.

Respectul între părinți, chiar și după separare, este un cadou emoțional uriaș pentru copil.

Alienarea parentală reprezintă acele comportamente, uneori subtile, alteori explicite, prin care un părinte îl îndepărtează pe copil de celălalt părinte. Poate lua forma unor comentarii aparent nevinovate:

• „Tata nu a vrut să vină la tine.”

• „Mama are alte priorități acum.”

• „Dacă l-ai cunoaște cu adevărat, ai înțelege.”

Sau poate fi doar o tăcere grea când copilul vorbește despre celălalt părinte. Un oftat. O privire care spune mai mult decât orice cuvânt.

Adolescenții sunt extrem de sensibili la astfel de mesaje. Ei procesează informația, o internalizează, și încep să pună la îndoială nu doar relația cu părintele „criticat”, ci și propria lor valoare. Un adolescent gândește așa: „Dacă tata este atât de rău, iar eu semăn cu el, ce spune asta despre mine?”

Alienarea parentală îl îndurerează profund. Îl obligă pe adolescent să aleagă o tabără când el, de fapt, vrea să îi iubească pe amândoi.

Când suntem răniți, căutăm aliați. Căutăm să ne justificăm deciziile. Vrem să fim personajul bun din poveste. Copilul nostru, însă, nu are nevoie de un câștigător și un perdant. Are nevoie de doi părinți prezenți, iubitori și disponibili emoțional, chiar dacă aceștia nu mai locuiesc sub același acoperiș.

La finalul zilei, adolescentul nu vrea să știe cine a greșit. Vrea să știe că este în siguranță. Că este iubit. Că nu trebuie să aleagă. Că are voie să-și trăiască și să-și exprime propriile emoții.

Un model de succes?

Nu cred că există. Dar:

Păstrați conflictele între adulți. Discuțiile grele, reproșurile, negocierile pe bunuri, toate acestea aparțin spațiului vostru, nu celui în care se află copilul. Folosiți un terapeut, un mediator, un prieten de încredere. Nu adolescentul.

Vorbiți neutru despre celălalt părinte. Nu e nevoie să îl lăudați, să-l aplaudați. Dar nici să îl criticați. Un simplu „Tata te iubește foarte mult” sau „Mama abia așteaptă să te vadă” e suficient.

Permiteți copilului să își exprime toate emoțiile. Tristețea, furia, confuzia, toate sunt normale. Nu le minimizați. Nu le corectați. Fiți prezenți și ascultați.

Fiți constanți și previzibili. Într-o perioadă de schimbare, rutinele și promisiunile respectate devin ancore de siguranță. Fiți acolo când și unde spuneți că veți fi.

Căutați ajutorul unui profesionist. Un terapeut de familie sau un psiholog specializat poate oferi sprijin atât copilului, cât și vouă, în navigarea acestei tranziții.

Întrebări pe care să i le adresați adolescentului

Sunt doar câteva sugestii. Reformulați-le după propriul stil de comunicare, astfel încât să sune firesc și să fie sincere:

Te ajut, prin atitudinea mea, să ne iubești liber, fără să te simți vinovat și fără condiții?

Poți vorbi liber cu mine despre ce simți și gândești?

Ai uneori tendința să mă protejezi?

Ți-am spus și ți-am arătat suficient de clar  că divorțul nu este deloc din vina ta?

Este ceva din ce fac sau spun care te face să te simți inconfortabil sau prins la mijloc?

Simți că trebuie să alegi între mine și celălalt părinte?

Și câteva sugestii de introspecție pentru tine, părintele:

Îi încurajez adolescentului meu relația cu celălalt părinte sau o sabotez?

Mă bucur sincer când petrece timp cu celălalt părinte sau transmit tensiune?

Îi respect nevoia de a-l iubi pe celălalt părinte fără să se simtă vinovat pentru sentimentele lui?

Când mă simt respins de adolescentul meu, reacționez ca părinte sau ca fost partener?

Cum reacționez când copilul îl apără sau îl preferă pe celălalt părinte?

Nu putem elimina complet durerea pe care o aduce un divorț. Dar putem avea grijă ca amintirea pe care o va păstra adolescentul să nu devină traumatică. Iar asta ține, în mare parte, de felul în care noi, ca părinți, alegem să traversăm acest proces.

Autor: Daniela TORDOI

Sursa: https://danielatordoi.ro/divortul-si-adolescentii/