Oaspete și turist în Maramureș

                                   de Gheorghe Pârja

Orice om este marcat de locul în care s-a născut. Spațiul natal îl porți cu tine oriunde te-ai afla. Casa părintească din suflet nu se înstrăinează. Eu am văzut lumina zilei în Maramureș, era firesc să-i deslușesc istoria, să-i descifrez spiritul. Am avut norocul ca Maramureșul să aibă virtuți întemeietoare, așa că interesul pentru destinul lui să fie sporit. Eu trebuia să-i învăț lecțiile istoriei. Așa mi-am făcut un crez din prețuirea Ținutului. Am scris cu același respect și prețuire despre oameni și locuri, fără să am complexul orânduirii. Textele mele stau mărturie.

Am primit învățătura de la dascăli care au fost elevi și studenți imediat după Marea Unire. Care m-au îndrumat și mi-au dăruit cărți despre Maramureșul Voievodal, scrise cu sentimentul adevărului istoric. Așa mi-am format arhitectura sufletului și crezul în vremile întemeietoare ale Maramureșului. Starea istorică a nobilimii maramureșene mi-am asumat-o cu demnitate, mândrie, sfială și înțelegerea trecutului. Am ținut, și mai țin, la două cuvinte care s-au prelins prin vreme cu sfințenie: Maramureș și maramureșean! Mai nou văd că sunt puse într-o ecuație ciudată: Maramu și moroșan!?

Așa ceva nu există în demnitatea Ținutului. Știu, o să fiu contrazis în numele libertății de exprimare, că lumea se schimbă și nu mai este cazul să fim atât de conservatori. Atunci procedați la mutilarea numelui pe care-l purtați. Nu, dragii mei, sunt lucruri în viață care nu pot fi strâmbate deoarece sunt consacrate de istorie. În cărțile istoricilor maramureșeni, de la Ioan Mihaly de Apșa, la Alexandru Filipașcu, nu veți găsi asemenea răsuciri. Știu, nu pot convinge presa, de toate felurile, și cântăreții cu adevărurile constatate de mine. Datoria mea este să vă spun această parte luminoasă și demnă a identității noastre.

Urmăresc cu atenție reportajele referitoare la Maramureș. Reporterii care se respectă nu folosesc cuvintele deșurubate din cruce. Mulți se proclamă turiști și atunci spun ceea ce se vinde, în noua ordine a lumii. Câțiva îmbracă haina nobilă a ospeției, care în Maramureș are simțul omeniei, a respectului pentru casa maramureșeanului în care au intrat drumarii. Mă folosesc de pledoaria pentru Maramureș a jurnalistei Magda Colgiu-David, făcută recent, în ziarul Cotidianul. Care crede că: „Maramureșul nu este un loc pe hartă, e o stare. Aici rânduielile vechi s-au prelins prin vreme până în ziua de astăzi”.

E adevărat, trăim într-o lume și în niște vremuri în care toți parcă se dau peste cap să posteze pe rețelele de socializare pe unde au fost. Să se fălească. Să se arate în fotografii de multe ori. Nici o problemă, acesta este rostul turistului. Că dai un ban și poți sta în cap. Dar nu te atingi de arhitectura casei, de căldura cuptorului și de mișcarea vârtelniței. Mai scrie doamna Magda: „Maramureșul nu este o destinație pe care o cauți pe Google și gata. Maramureșul este o întoarcere la lucruri pe care le credeai pierdute. Acolo, în Maramureș, timpul nu aleargă. Se așază peste case, peste oameni peste tot ce se mișcă și ce stă. Oamenii își văd de-ale lor fără să se uite mereu la ceas.”

Sau: „Bisericile de lemn te opresc în loc. Turlele lor subțiri, înalte, se întind spre cer cu încăpățânare liniștită. Nu-s muzee, nu-s obiective turistice. Sunt locuri în care oamenii intră duminica și în sărbători, în care miroase a lemn vechi, o lumină în care rugăciunile plutesc. Lemnul cald, cioplit de mână poartă în el gândurile a generații întregi”. Apoi scrie despre ospitalitate: „Mulți cred că este un clișeu, dar nu este un clișeu. Este reală și te izbește. Oamenii te cheamă în casă nu ca să te impresioneze, ci pur și simplu așa fac ei. Masa e plină. Poveștile te impresionează și tu realizezi că tu nu ești turist, ci oaspete. Maramureșul nu încearcă să te impresioneze. Nici n-are nevoie. Are adevăr! Are substanță, are liniște plină de înțelesuri. Are vechime care nu poate fi pusă în scenă, ci trăită. Are oameni care te privesc în ochi când îți vorbesc și te cheamă în casă ca să te omenească. Maramureșul nu este o destinație. Este un început.”

Și încheie Magda: „În casa unui maramureșean simți că nu ești doar un turist. Ești un oaspete. Diferența este uriașă. Turistul plătește și pleacă. Oaspetele rămâne în sufletul casei. Și casa rămâne în sufletul lui. Te trage înapoi cu fire subțiri, care nu se rup”. M-am bucurat că în aceste vremuri, mai sunt percepții de acest fel despre Maramureș. Despre Ținutul Nordului s-au spus cuvinte potrivite de mari spirite contemporane. De la savantul japonez Minoru Nambara, la poetul și eseistul Ioan Alexandru. Omul de la Rohia. Poetul „Imnelor” scria: „Pe această poartă a Maramureșului se întâmplă toată metafizica omenirii, aici se încrucișează istoria umanității, se duce lupta hotărâtoare între viață și moarte și se celebrează victoria vieții asupra morții.”

Japonezul a numit Maramureșul sat primordial, în care guvernează legile ospeției. Alegeți, dragi călători, între condiția de turist și cea de oaspete. Oricum, eu, maramureșeanul, vă aștept cu drag în Maramureș. Cu mențiunea că legile ospeției cinstesc rânduielile locului. Încolo, e liber a cânta în Maramureș. Și în stil maramureșean. Chiar după voia fiecăruia. Eu sunt gazdă pentru oaspeți și turiști. Aștept păreri!