Clisura Dunării

Am o nesăbuită poftă de Clisura Dunării. În primul rând, traseul este formidabil. Din  bătrânul Olănești s-o iau pe scurtătură de la Păușești Măglași până la Bunești, drumul de la Rm. Vâlcea la Tg. Jiu.

De cum cotesc spre dreapta, văd un pustiu, pustiul societății românești extins la modul general, adică o fostă firmă de prelucrare a lemnului, cândva cu mulți angajați, dusă-n ruină de-o societate incapabilă de ceva bun.

Și imaginarul meu drum spre Clisură continuă. Trec pe lângă o plantație de muri a unui curajos întreprinzător. Frumoasă, să-i trăiască! Anul trecut am cumpărat de-aici o lădiță cu mure. Un alt întreprinzător, a „furat” cele văzute prin Spania și și-a dezvoltat o crescătorie de măgari, de parcă n-am fi avut destui…

Acest individ vinde lapte de măgăriță și-i merge destul de bine. Restul lumii „deștepte” de la noi a renunțat la creșterea animalelor. (Bun îi ajutorul social-contra voturi). În satul natal nu găsesc pe nimeni să vină să-mi ia lucerna (un car dodoloț), nici măcar cosită. Trec cu sfială pe lângă drumul ce duce la schitul Jghiaburi și-mi continui drumul foarte frumos. Trec pe lângă o livadă tânără de cireși și vișini. Iată că mai sunt oameni normali, îmi zic!

Și iată-mă-n drumul ce duce spre orașul Brâncușului!

Ce frumos ar fi fost ca acesta să fie cu două benzi pe sens! Nu știu aleșii noștri sufocați de minciuni și alte rele de așa ceva.

Dealul Pietrarilor, dealul Costeștiului, cel renumit cu mineriadele de unde se vede-n dreapta mânăstirea Arnota, dar și celebrii bolovani crescători, Trovanții se cațără pe ochi.

Nu pot să nu consemnez trecerea prin localitatea de baștină a Mariei Lătărețu, unde edilii locali i-au amenajat o casă, în curtea căreia se află un bust al celebrei cântărețe.

Și ca un portdrapel al culturii gorjene, naționale și mondiale, brâncușiana Coloană a Infinitului mă salută maiestuos din partea dreaptă.

Și… am intrat în Târgu Jiu (ce prieteni am, Doamne, și aici), orașul fără de centură. Ca să-l străbați, trebuie să-l „spinteci”, să-i numeri toate semafoarele, dar rămâi cu plăcerea că ai trecut pe lângă marele parc gorjan care găzduiește monumentalele lucrări ale lui Brâncuși, Poarta sărutului și Masa tăcerii, inundate de miros de mici și urină de la restaurantul „necesar” al parcului.

Las în cele din urmă marele oraș al Gorjului, Clisura Dunării mă cheamă!..

În zare, pe stânga, se văd Turcenii și Rovinarii, celebrele surse de energie termoelectrică, la care iubiții conducători le-au pus gând rău. De ce s-avem energia noastră când putem cumpăra, spun capetele lor rase pe dinăuntru?

Drumul mă duce prin localitatea Buduhala, locul de naștere al celebrului Cojin din melodia lui Ion Dolănescu.

Și drumul aleargă… aleargă… și ajung în orașul minier (fost minier), că și pe acesta l-au distrus, Motru.

Ororile făcute de iubiții conducători, nu se comportă cu ce ne-a lăsat Domnul, una dintre cele mai frumoase țări.

Pecetea modernismului Occidental și faptele conducătorilor distrugători îmi apare-n fața locului, pe dreapta, la intrare în orașul pe care-l iubesc atât de mult, Drobeta Turnu Severin. Este vorba de un combinat la care rugina lucrează de zor, alături de altul, cel de Apă grea, repet, puse la pământ și-n rugină de odioșii conducători.

Aceștia au fost în stare să lase-n frig pe timp de iarnă orașul Severin, oprind și predând ruginii Combinatul de Apă grea, cel care furniza energie termică orașului dunărean.

Ajung în dreptul valorosului cândva, Liceul Agricol de la Halânga. Ce școală, ce școli am avut! Zăresc apoi în stânga casa prietenului Florian Copcea, omul prin intermediul căruia am cunoscut comunitatea românească din Serbia și Basarabia.

Și peisajul orașului se deschide ca o perdea de flori angelice. Ochii-mi aleargă după Castelul de apă, cândva cea mai înaltă clădire din oraș (Bravo edililor severineni că l-au păstrat, îngrijit și-l oferă circuitului turistic) și după Dunăre.

Asta urmăresc de fiecare dată când lăuntricul mă duce-n orașul plin de Dunăre.

Dar nu intru-n oraș, o cotesc dreapta pe centură, deși… „nu fac centura”, ocolesc localitatea Schela Kladovei (ce dragă mi-a fost odată această comună atunci, acum zonă metropolitană care era gata să mă severinizeze!), ajung alături de ștrand și cu ochii pe Dunăre continui spre colosul energetic Porțile de Fier 1.

Aici gândul mă duce la bunul prieten, Teo Pavelescu, cândva director general al „Templului luminii”, Porțile de Fier 1 și 2.

Nu ajung însă aici, acum, că sunt nevoit să opresc (în aval de P.F.1) unde trebuie să servesc masa, la celebrul vaporaș. O saramură de pește cum n-am văzut mă așteaptă.

Ochii-mi trec Dunărea și încearcă să identifice, pe malul sârbesc, casa prietenului frate, Myky Vasilievici, dar eu trebuie s-ajung la Clisură.

Las în urmă vaporașul la care doream să ajung atât de repede și pofticioasa saramură și-o-ntind spre Orșova. Ajung și mă-nchin în fața Templului luminii, hidrocentrala Porțile de Fier 1, cea care a „rămas în picioare” în ciuda tentativelor conducerilor postdecembriste de a o scoate la vânzare, la fel ca toată Hidroelectrica. Îi deranjează tare pe iubiții conducători lucrurile care merg bine și-apoi… au niște buzunare atât de flămânde!…

O viață-ntreagă, peste 44 de ani, am lucrat în acest domeniu, producerea de energie electrică în hidrocentrale.

Și drumul aleargă. Și mă duce. La un moment dat ajung în dreptul mânăstirii Vodița, una dintre cele mai vechi atestate documentar mânăstiri din țara noastră.

Deja Orșova se observă. Orșova cea nouă, pentru că cea veche a-nghițito lacul de acumulare al celebrei hidrocentrale.

Îmi aduc aminte cum, cu ceva vreme în urmă, Dunărea era plină de barje cu fierul vechi al industriei românești. Plângea sărmana și-o durea cocoașa spinării de atâta industrie ce lua drumul portofelelor tare flămânde ale iubiților conducători.

O cotesc la stânga spre noua Orșovă și ochii-mi se reazemă de mânăstirea Sfânta Ana, cea cocoțată sus pe deal, ctitorie a părintelui ziaristicii românești, Pamfil Șeicaru.

Dar nu urc la mănăstire, Clisura mă cheamă și-o virez spre dreapta prin mijlocul Orșovei atât de dragi.

Și merg… și merg și de Dunăre tot nu mă saturi. O liniște sufletească mă-nvăluie la vederea Cazanelor și, în sfârșit, mașina consideră că am ajuns. „Trage pe dreapta”, se oprește și mă trimite să mă minunez. Mă-ntâmpină marele nostru Decebal și mânăstirea Mraconia, cea suspendată pe maul Dunării bătrâne.

Fac eforturi să mă satur de frumos, dar nu reușesc. Și iar mă pun pe întrebări…

Ce-o zice duhul lui Decebal, cel care ne-a lăsat o țară mare, frumoasă și bogată despre noi, cei care alegem numai nenorociți să ne conducă și au făcut-o praf?

Mă uit în ochii lui și-i las iute-n jos.

Bună-i și o închinăciune la mânăstirea Mraconia și mă hotărăsc s-o fac. Sunt înăuntru și parcă n-ar merge aici un blestem pentru hoții care ne conduc.

Parcă mă-nvârt necontrolat și-n suflet mai este loc de umplut cu frumuseți. Dunărea plimbă la deal și la vale cu fel de fel de ambarcațiuni diverșii vizitatori ai zonei. Cineva îmi scrie că de frumos nu te saturi niciodată.

 Uite că nici de urât nu ne săturăm, i-aș spune, dovadă fiind faptul că alegem numai criminali să ne conducă. Avem frumos, dar ne inundăm cu urâtul.

Oricât aș încerca să mă satur de frumos, tot nu reușesc și mașina-mi face cu ochiul.

-Omule, hai să mergem c-am mai fost pe-aici și vom mai veni! Avem drum de mers, nu glumă și Herule de la Herculane ne așteaptă!

Parcă-ncărcat cu un regret că nu mai stau, mă urc în mașină și… hai la vale, draga mea! Drumul fiind lung, renunț la urcușul la mânăstirea Sfânta Ana, deși tare aș fi vrut s-o întâlnesc pe măicuța stareț, veche cunoștință, un om deosebit.

De cum cobor în Orșova, o iau la stânga spre drumul Severin–Timișoara pentru un popas la Herculane și numai bine că popasul se și ivește chiar la picioarele bătrânului Hercule. Îmi aduc aminte cum cu puțină vreme în urmă, tot aici la umbra lui Hercule, un polițist m-a întrebat:

-Ați mai venit pe la noi? (Probabil mă știa de la Festivalurile Eminescu la care am participat de multe ori…)

-Da și-o să mai vin, i-am spus, acum însă, doar cu gândul.

Stau cu ochii minții lângă statuie și văd cum, în ultimul ceas, edilii din Herculane au pus osul la muncă și au modificat fațadele superbelor clădiri din jurul statuii care ajunseseră în ruină.

Pe când finisarea lucrărilor la celebrele băi pe unde au trecut regii, Eminescu și alte mari valori ale neamului?

Când va reînflori Băile Herculane?

Sătul, deși nu prea de frumosul de-aici, plec cu mândra (mașina, ce credeți?...) din Herculane pe traseul minunat pe crestele munților (drum asfaltat) spre orașul lui Brâncuși.

Cer a nu știu câta oară iertare Domnului că ne-a dăruit atâtea bunătăți, atâtea frumuseți și noi ne batem joc de ele.

Un drum de-o frumusețe rară, un balsam al sufletului și iată-mă în Baia de Aramă. Aici opresc să mă văd cu niște prieteni, dar și să servesc un păstrăv la o păstrăvărie.

Timpul ucigașul ce gras îl plătim nu știe de așa ceva și mă ia la goană. Una-două, am și ajuns în orașul lui Brâncuși.

De-aici, o aruncătură de băț, cca 100 de km și am ajuns acasă.

„Călare” pe-o șa…

 

Puiu RĂDUCAN

03052026-B. Olănești