Puterea de a ne ridica

 

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos. (Ioan 5, 1-15)

Mântuitorul Iisus Hristos vine la scăldătoarea Vitezda (în ebraica Vechiului Testament – „Casa Milei”) pentru a vindeca un om singur și bolnav de 38 de ani. Îngerul Domnului se pogora, din când în când, pentru a tulbura apa, și numai primul om care sărea în apă se tămăduia. Domnul Iisus îl vindecă pe paralitic într-o zi de sărbătoare, vrând să arate că fapta bună trebuie săvârșită oricând. După vindecare, slăbănogul merge la templu pentru a mulțumi Domnului. Acolo Îl întâlnește din nou pe Binefăcătorul său dumnezeiesc…

***

În pridvorul durerii, acolo unde timpul nu mai curgea, ci se scurgea, picătură cu picătură, se afla scăldătoarea Vitezda, loc al așteptării și al neputinței, al speranței amânate și al vindecării rare.

Sub cele cinci pridvoare, o mare de suferință: orbi, șchiopi, uscați, oameni deveniți umbre ale propriilor vieți. Fiecare cu rana lui, fiecare cu povestea lui, fiecare cu un singur vis: să ajungă primul în apă atunci când îngerul o tulbura.

Dar între toți, un om. Un om fără nume, dar cu o durere de treizeci și opt de ani. Treizeci și opt de ani de așteptare. Treizeci și opt de ani în care nimeni nu s-a oprit lângă el. Treizeci și opt de ani în care speranța s-a subțiat până a devenit aproape tăcere.

Și atunci vine El. Nu ca un zgomot, nu ca o minune anunțată, ci ca o prezență care vede. Iisus Hristos nu întreabă mulțimea. Nu caută pe cel mai bolnav. Nu alege după criterii omenești. Se oprește la cel uitat.

„Vrei să te faci sănătos?”. O întrebare care nu cere un răspuns grăbit, ci deschide o rană mai adâncă decât boala: singurătatea. Doamne, i-a răspuns slăbănogul, „nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa. Până ajung eu, altul se coboară înaintea mea”. Atunci Iisus i-a spus: „Ridică-te! Ia-ți patul și umblă”. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla.

„Doamne, nu am om…” Nu spune „nu pot”. Nu spune „nu mai cred”. Spune doar atât: nu am pe nimeni. Și poate că aici începe minunea. Pentru că acolo unde omul lipsește, Dumnezeu Se face aproape.

Acolo unde nimeni nu te ridică, vine Cel care nu întreabă de cât timp ești căzut, ci de cât curaj mai ai să te ridici. „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă.”

Fără apă tulburată. Fără așteptare. Fără concursul durerii. Doar cuvântul. Și în clipa aceea, trupul învață din nou să asculte viața. Oasele prind curaj. Mușchii își amintesc mersul. Iar omul care fusese purtat de suferință își poartă acum singur patul, nu ca pe o povară, ci ca pe o mărturie.

Dar Evanghelia nu se oprește la minune. Mai târziu, în liniștea templului, Iisus Hristos îl găsește din nou. Nu pentru a-l lăuda. Nu pentru a-l expune. Ci pentru a-i spune un adevăr mai greu decât boala: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești.”

Pentru că există răni ale trupului și răni ale sufletului. Și uneori, cele din urmă dor mai tăcut, dar mai adânc. Vitezda nu este doar un loc. Este oglinda lumii noastre. Suntem și noi acolo, în pridvoarele vieții, așteptând „momentul potrivit”, „o minune”, „un om” care să ne ridice.

Ne obișnuim cu neputința. Ne justificăm amânarea. Ne așezăm confortabil în suferință. Dar Hristos nu caută explicații. Caută un răspuns. „Vrei?”.  Atât. Nu „poți”. Nu „meriți”. Nu „ai fost suficient de bun”. Ci doar: vrei să te ridici?

Duminica aceasta nu este despre un om vindecat acum două mii de ani. Este despre clipa în care, în mijlocul propriei noastre Vitezde, cineva ne rostește numele fără să-l spună. Și ne dă, nu ceea ce am așteptat, ci ceea ce aveam nevoie: puterea de a ne ridica.

Autor: Grigore CIASCAI

Sursa: Redactia 9

Foto: Cristos vindecând slăbănogul la Betezda, Palma il Giovane, 1592.