de Gheorghe Pârja
Cum țara stă sub semnul unui guvern provizoriu,
canicula este neiertătoare, apele scad cu Dunăre cu tot, aștept ceasul
înțelepciunii ca să se rânduiască lucrurile încurcate. Până atunci, să ne
refugiem în povești care primenesc sufletul cu multe întrebări. În biblioteca
mea veche de la țară, am descoperit recent o carte dragă mie, „Paznic de far”,
de Geo Bogza, poet, reporter și teoretician al avangardismului românesc. Brusc,
mi-am amintit cum am ajuns în posesia acestei cărți, care cuprinde textele
publicate în revista „Contemporanul”, timp de șapte ani, pe prima pagină,
dreapta sus. Deși Bogza era destul de retras din tumultul vieții literare, fapt
constatat în studenția bucureșteană, a acceptat invitația criticului și
istoricului literar Al. Oprea, pe atunci directorul Muzeului Literaturii
Române, pentru a fi prezent la lansarea cărții lui. Eu eram legat de profesorul
Oprea, că era șeful catedrei de limba română la facultate și conducătorul tezei
mele de licență. Așa că am fost prezent la evenimentul cu Geo Bogza.
Apoi, autorul îmi era aproape prin reportajele sale
și prin neuitatele tablete care, recunosc, și-au pus amprenta asupra scrisului
meu. Când am fost invitat să spun câteva cuvinte, am amintit legătura lui Bogza
cu Maramureșul, printr-un poem care mi-a rămas la suflet, scris după un drum
făcut în Nord. După ce a trecut peste munți cu păduri, peste care a căzut
bruma, mângâie cu privirea Pietrosul și Ineul și drumul lui Bogdan peste
Prislop. Se oprește la Izvorul Izei, albastrul ei izvor, unde adastă cerbi
solitari. Intră în biserici vechi de lemn, trece prin porți dăltuite, pe cărări
întâlnește bărbații solemni ai locului. După ce s-a despărțit de imaginea
femeilor din târgul de la Borșa a scris: „Atâtea frumuseți mă dor/Că le-am
văzut abia când e să mor.” Atunci, pe scena Muzeului Literaturii Române, Geo
Bogza a citit tableta-poem Basm, cuprinsă în antologia lansată, care mi-a
plăcut până în ziua de astăzi. Era prin anul 1978. V-o reproduc pentru
frumusețea ideii și ineditul personajelor evocate pentru acele timpuri.
„Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe
Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au
îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i
sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând; Cine bate? Oameni
buni. Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii
abia se treziseră din somn, și a început să dea porunci, dar cu blândețe.
Mario, mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o
ciutură de apă proaspătă. Ilenuță, ia vezi de o ulcea de lapte proaspăt. Și
le-a dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au
dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie și busuioc… A doua zi iar
le-a dat să se spele, i-a ospătat, le-a pus în traistă niște mere cum nu mai
văzuseră și le-a urat drum bun. Și cum au ieșit ei din sat, Sfântul Petru a
început să se roage.
– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare
ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, n-ai văzut că nu
le lipsește nimic?
– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată
sufletul!
– Să-și vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum
vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind
gânditor la satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni, s-a
născut MIHAI EMINESCU.”
După lectură, Geo Bogza și-a plecat statura
majestuoasă în fața sălii, și-a pus celebra lui pălărie pe cap, ne-a privit cu
multă blândețe și s-a îndreptat spre ieșirea din sală. Aplauze! A fost prima și
ultima mea întâlnire cu Geo Bogza, o personalitate extrem de interesantă a
literaturii române.
V-a plăcut Basmul? Mie mi-a plăcut de la prima
lectură, din revista Contemporanul, pagina dreapta sus. Să ne aducem aminte de
valorile culturii noastre! Mai ales cei care și-au legat destinul de Maramureș.
Eu l-am provocat pe Geo Bogza, din basmul memoriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu