La patru veacuri și un sfert de la uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul (1558 – 9/19 august 1601) pe „Câmpul Tordei”, dialogul de mai jos cu istoricul Ioan-Aurel Pop încearcă să risipească o parte din misterele care învăluie moartea voievodului.
– Jurnalul: Stimate Domnule Profesor Ioan-Aurel Pop,
s-au adunat, în această vară, 425 de ani de la asasinarea lui Mihai Viteazul,
eveniment important în istoria românilor. La început, vă rog să ne lămuriți
contextul istoric în care s-a consumat acest act ticălos.
– Ioan-Aurel Pop: Condițiile istorice erau
complicate, dar când au fost simple? În plan internațional, se desfășura
„Războiul cel Lung” (numit și „Războiul de cincisprezece ani”), care a avut loc
în perioada 1591 (1593) – 1606 și care a fost un conflict de frontieră între
Imperiul Romano-German (condus de împăratul Rudolf al II-lea, din Casa de
Habsburg) și Imperiul Otoman. A avut loc în Balcani, în Ungaria și în Țara
Românească. Principalii participanți la acest război au fost monarhia
habsburgică, Principatul Transilvaniei, Țara Românească și Principatul
Moldovei, care se opuneau Imperiului Otoman. Ducatul de Ferrara, Marele Ducat
de Toscana, Ducatul de Mantova și Statul Papal au fost, de asemenea, implicate
în război într-o măsură mai mică. Mihai Viteazul era socotit, mai ales de către
Papalitate, Habsburgi și alți factori dinspre Occident o forță importantă a
Creștinătății. Mihai a avut conștiința că țara sa era o stavilă în calea
otomanilor, o „Poartă a Creștinătății”, cum pretinsese și Ștefan cel Mare. Dar
rivalitățile dintre participanți erau prea mari. Mihai stârnise invidia unor
protagoniști din zonă, precum nobilimea ungară transilvăneană, Polonia,
elemente de la curtea habsburgică, generalul George Basta, Movileștii din
Moldova, ca să nu mai vorbim de Otomani. O putere așa de mare a românilor nu se
mai pomenise niciodată.
„Stele”
potrivnice
– Atunci cum a fost posibilă asasinarea lui Mihai în
mijlocul taberei sale, o tabără a doi aliați, e adevărat – doar se scurseseră
doar șase zile de la Bătălia de la Guruslău? Cum, cine și mai ales de ce l-a
ucis? Basta a fost mâna prin intermediul căreia a lucrat împăratul Rudolf al
II-lea? Să fi fost autorul moral altul decât generalul cu rădăcini albaneze
aflat în slujba austriecilor? Ori să fi avut Basta calcule proprii? Dar s-ar fi
încumetat Basta la un asemenea gest fără acordul Casei de Habsburg?
– Mai întâi, trebuie să notăm că, de la bătălia de
la Guruslău se scurseseră 16 zile și nu șase. Bătălia de la Guruslău fusese în
24 iulie, iar moartea voievodului s-a produs în 9 august, conform calendarului
iulian, în vigoare în Țara Românească. Dacă punem datele după calendarul
gregorian, în uz în Transilvania, atunci lupta a fost în 3 august, iar moartea
voievodului în 19 august. Din păcate, fiind vorba de două calendare, unii
încurcă lucrurile și scurtează viața voievodului cu 10 zile. De aceea, e bine,
pentru acea epocă și nu numai (ar trebui să o facem până la Primul Război
Mondial) să dăm ambele date. Astfel, pentru lupta de la Călugăreni, e bine să
zicem că a avut loc la 13/23 august 1595.
– Așa facem.
– Revenind: Basta era un om orgolios, voluntar,
dornic de glorie și lipsit de scrupule. Împăratul avusese nevoie de Mihai
Viteazul și ar fi avut în continuare. Oficial, Mihai a acționat în numele
împăratului și al alianței antiotomane (Liga Sfântă), când a intrat cu oaste în
Transilvania (principele Andrei Báthory era, paradoxal – doar era cardinal al
Bisericii catolice – fidel turcilor). Principele român nu s-a dezis de împărat
nici când a intrat în Moldova. Firește, era mereu pârât la Curte că nu execută
întocmai ordinele împărătești, pe de o parte, pe de alta, încrederea într-un
principe ortodox nu era prea mare înspre Occident. Nu cred că generalul Basta
ar fi acționat chiar de unul singur, oricât de mult l-ar fi urât pe Mihai.
Mihai dobândise brusc, din nou, un „mare capital politic” (cum s-ar spune azi)
și amenința să pună iar mâna nu numai pe Transilvania, ci și pe principatele
extracarpatice. Ba chiar aproape le obținuse. Pe de altă parte, unele cercetări
noi (făcute de istoricul clujean Tudor Sălăgean) arată că principele român
deținea și o mare sumă de bani – imensă pentru acele timpuri – și foarte
necesară inamicilor lui și dorită de ei. Prin urmare, mai multe „stele”
potrivnice se aliniaseră în august 1601 contra voievodului.
Moartea
a venit prin surprindere
– Sunt fel și fel de ipoteze: că Mihai ar fi fost
trădat de propria gardă, că ar fi fost înconjurat de Basta noaptea, că ar fi
fost sugrumat; altele, dimpotrivă, menționează faptul că ar fi avut loc o
ciocnire violentă între corpurile de oaste ale celor doi comandanți și că ar fi
câștigat oamenii lui Basta. Cum să se fi petrecut totul? Să nu fi avut Mihai
mai mulți români alături, ci doar mercenari? Cât este mit, cât este adevăr în
relatările/sursele scrise colportate până la noi?
– Toate acestea sunt ipoteze, „zboruri ale
gândului”, speculații. Trădarea era și atunci la ordinea zilei. Banul și
promisiunile de înalte funcții cumpărau aproape pe oricine. Mihai a fost prea
încrezător în mercenarii săi și, probabil, se certase și cu unii dintre românii
lui din Țara Românească. În lipsa unor izvoare sigure, nu se pot face decât
presupuneri. Cronicarul Țării Românești a scris despre acest episod tragic: „Și
căzu trupul lui frumos ca un copac, pentru că nu știuse, nici să înprilejise
sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pulbere
aruncat, că așa au lucrat pizma încă dinceputul lumii. Că pizma au pierdut pre
mulți bărbați făr de vină, ca și acesta. Căci era ajutor creștinilor și sta
tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui.
Iar diavolul, cel ce nu vrea binele neamului creștinesc, nu l-au lăsat, ci iată
că meșterșugurile lui au întrat prin inima celor răi hicleni, pân îl deteră și
morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Rumânească, săraci de dânsul”.
Ce înțelegem din acest izvor? Că domnul a fost luat complet prin surprindere,
că au acționat invidia și comploturile, că a fost răpus de oameni vicleni
(prefăcuți), că paguba cea mare era pentru Creștinătate și pentru români (Țara
Românească), nu pentru inamici, care jubilau.
Impact
negativ, impact pozitiv
– Ce impact a avut asasinarea lui Mihai Viteazul
asupra românilor din cele trei formațiuni statale: Transilvania, Țara
Românească și Moldova? Pe prima se băteau românii, austriecii, ungurii, turcii.
Pe a doua turcii, românii… Pe a treia românii, turcii, polonezii. Ce nebunie! E
de mirare cum de au reușit strămoșii noștri să ne lase moștenire o Țară și o
limbă!
– A fost un impact mare și, iarăși paradoxal, nu
doar negativ. Sigur, românii ardeleni au pierdut enorm, fiindcă a început o
perioadă de adevărată prigoană contra lor. Izvoarele spun că nenorocirea
Transilvaniei, adică a nobilimii și a stărilor în general, venise de la Mihai
și de la românii extracarpatici. Prin urmare, toate legăturile peste Carpați
trebuiau rupte, picior de „popă” românesc să nu se mai vadă prin Ardeal,
românii locali care fuseseră alături de voievod trebuiau prinși și pedepsiți
etc. Cumva, faptele sunt explicabile: Mihai legalizase uzul limbii române
(alături de latină, maghiară, germană) în Transilvania, scutise pe preoții
români de robotă, ridicându-i cumva din starea de iobăgie (ca să fie egali cu
preoții națiunilor recunoscute), dăduse drept la pășunat turmelor din satele
românești în hotarul satelor săsești și ungurești, pusese dregători români în
conducerea țării și în fruntea cetăților, sprijinise masiv Biserica ortodoxă a
românilor etc. Era acuzat direct că pregătise intrarea sa în Transilvania cu
mult timp înainte, „prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc
călugări” și că românii din Transilvania se ridicaseră contra nobililor în
1599-1600, „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”. Dar, după
moartea lui Mihai, pentru vreo trei decenii, presiunea turcilor asupra Țărilor
Române avea să se reducă substanțial, de teama unor noi revolte ale
„ghiaurilor” valahi, încât chiar obligațiile acestor țări față de Poartă s-au
redus mult.
Capul
– la mănăstire, trupul – gol în țărână
– Bune și nebune. Acum, se știe ce s-a întâmplat cu
rămășițele pământești ale voievodului român? Capul ar fi ajuns la Mănăstirea
Dealu, dar restul? Ori cu rămășițele apropiaților lui Mihai Viteazul?
– Toate izvoarele de-atunci spun destul de clar că
un Turturea paharnic a luat cu grijă capul voievodului și l-a dus la Mănăstirea
Dealu, de lângă Târgoviște și că trupul i-a rămas în țărână, „pe Câmpul Tordei”
(lângă Turda și nu în localitatea Câmpia Turzii, cum se mai spune câteodată),
fiind apoi îngropat acolo de câțiva credincioși. Acolo s-a ridicat în epocă „o
capelă pentru pomenire” (prin grija Doamnei Stanca și a unor credincioși), care
a fost distrusă ulterior de reprezentanții nobilimii, ca să șteargă urma
evenimentului (așa de rușinos pentru nobilime). S-a spus mai recent că și
trupul ar fi fost dus în Țara Românească de către Doamna Stanca (de către
oamenii ei) și că s-ar afla la Mănăstirea Plăviceni (în județul Teleorman). Am
mari îndoieli, din mai multe motive. Transportul unui mort, în acele timpuri,
pe o distanță așa de lungă dura săptămâni bune și era, practic, în căldura de
august, imposibil de făcut. De asemenea, Doamna nu avea atunci nici mari
posibilități financiare ca să asigure un asemenea transport. Abia capul
voievodului a putut fi transportat, și el cu mari sacrificii. Dar azi sunt
posibilități de a afla adevărul, prin prelevarea de urme de ADN din capul
voievodului și din trupul aflat la Plăviceni. Este o operațiune delicată, dar
se poate face mai ușor ca altădată.
Părinte
al Patriei
– S-a păstrat memoria culturală a locului unde se
crede că a fost ucis domnitorul român? Ce se găsește astăzi acolo?
– Capela, cum ziceam, nu mai este. Dar este, din
2002, Mănăstirea Mihai Vodă, ridicată sub păstorirea Înaltpreasfințitului
Mitropolit Bartolomeu, al Clujului. Așezământul este loc de închinăciune, dar
și loc al memoriei pentru marele domn, apărător al Creștinătății și unificator
care a fost Mihai Vodă Viteazul.
– Sunteți istoric din drag de istorie, stimate
Domnule Ioan-Aurel Pop, de aceea vin și vă întreb la final: ce impresie v-a
făcut și încă vă face acest personaj istoric: Mihai Viteazul?
– Mihai Viteazul este mai mult decât un personaj
istoric. El este un erou național al românilor, un „părinte al patriei”. El nu
a făcut România, nici nu a intenționat acest lucru și nici nu ar fi putut face
atunci, la 1600, România. Dar a reușit un lucru extraordinar: să demonstreze
stărilor (națiunilor) transilvane că țara se poate transforma din etnic
(majoritar) românească, cum era, în politic românească, cum avea să fie. Prin
aceasta, Mihai a trasat linia directoare pentru viitor. Azi, Transilvania
reprezintă cam 40% din populația și teritoriul României, ceea ce nu este puțin
lucru. Nicolae Bălcescu a înțeles aceasta pe la jumătatea secolului al XIX-lea,
când a scris „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” și când scoate Ardealul în
centrul atenției, în cuvinte memorabile: „Pe culmea cea mai înaltă a Munților
Carpați, se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate de Domnul pe
pământ …”. Mihai a fost un creștin apărător al credinței noastre răsăritene și
rezistent la ispita părăsirii credinței, dar a fost și un român, cu clară
conștiință de român. Cine zice altminteri „pescuiește în ape tulburi”, cu
scopuri dubioase. Toate popoarele au astfel de personalități în istoria lor.
Ele intră, de regulă, nu numai în istorie, ci și în legendă. Mihai, la noi, la
români, nu este un mit, fiindcă nu seamănă cu zeii și nu face minuni, dar este
un erou legendar, ca și Ștefan cel Mare. Firește, Mihai nu a fost un sfânt, ci
un om, cu păcate omenești, ca toți oamenii. A făcut, după gustul nostru de azi,
și greșeli. Dar exemplul lui de luptător a rămas, ca și apelul lui la
„restituirea Daciei”, cum voiseră Matia Corvin și Ștefan cel Mare și cum se
lăcomiseră unii principi din familia Báthory. Față de Batorești, Mihai a
schimbat sensul etnic și confesional: principii unguri voiau o „Dacie”
maghiară, pe când Mihai voia o „Dacie” românească și nici măcar curat
românească, ci cu egalitate românească între națiunile și confesiunile cele
vechi. Prin aceasta, Mihai a fost și un vizionar pe care, pe bună dreptate,
românii l-au așezat, ca simbol național, la temelia României unite și moderne.
425
de ani se vor fi împlinit în 9/19 august 2026 de la asasinarea lui Mihai
Viteazul.
Mihai stârnise invidia unor protagoniști din zonă,
precum nobilimea ungară transilvăneană, Polonia, elemente de la curtea
habsburgică, generalul George Basta, Movileștii din Moldova, ca să nu mai
vorbim de Otomani. – Ioan-Aurel Pop, istoric
Mihai dobândise brusc, din nou, un „mare capital
politic” (cum s-ar spune azi) și amenința să pună iar mâna nu numai pe
Transilvania, ci și pe principatele extracarpatice. Ba chiar aproape le
obținuse. – Ioan-Aurel Pop, istoric
Unele cercetări noi (făcute de istoricul Tudor
Sălăgean) arată că principele român deținea și o mare sumă de bani – imensă
pentru acele timpuri – și foarte necesară inamicilor lui și dorită de ei. Prin
urmare, mai multe „stele” potrivnice se aliniaseră în august 1601 contra
voievodului. – Ioan-Aurel Pop, academician
Trădarea era și atunci la ordinea zilei. Banul și
promisiunile de înalte funcții cumpărau aproape pe oricine. Mihai a fost prea
încrezător în mercenarii săi și, probabil, se certase și cu unii dintre românii
lui din Țara Românească. – Ioan-Aurel Pop, istoric
Azi sunt posibilități de a afla adevărul, prin
prelevarea de urme de ADN din capul voievodului și din trupul aflat la
Plăviceni. Este o operațiune delicată, dar se poate face mai ușor ca altădată.
– Ioan-Aurel Pop, academician
Mihai nu a făcut România, nici nu a intenționat
acest lucru și nici nu ar fi putut face atunci, la 1600, România. Dar a reușit
un lucru extraordinar: să demonstreze că țara se poate transforma din etnic
(majoritar) românească, cum era, în politic românească, cum avea să fie. –
Ioan-Aurel Pop, istoric.
de
Florian Saiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu