de GHEORGHE PÂRJA
Cuvintele au început să vorbească de capul lor, în căutarea stăpânului pierdut. Prietenii și-au muiat penița în lacrimi și au călcat pe frunzele acestei toamne cu sfială, să nu tulbure culoarea anotimpului. Un fir de iarbă din livada cu prieteni, care a învins brumele, s-a făcut vestitor: a murit poetul Vasile Muste, după 70 de ani de viață! Că Vasile toată viața s-a străduit să traducă iarba în limba română, cum a observat prietenul nostru, prozatorul Radu Țuculescu. Firul de iarbă era semn în cartea de versuri a poetului, care tocmai apăruse la Editura Casa Cărților, avută în grija mai tânărului poet Flaviu Claudiu Mihali și prefațată de poetul Nicolae Scheianu.
O carte ca o merinde pentru drumul cel lung. Eu m-am întors într-o primăvară, când l-am cunoscut pe Vasile Muste și ne-am legat de prieteni și ne-am unit sufletele pentru a răsădi poezia pe pământul Maramureșului, cu reședința la Sighetul Marmației și la Desești. Martor ne-a fost o răchită supărată de pe malul Izei. De numele lui se leagă multe ediții ale Festivalului de Poezie din Marmația, având pedagogia de a invita la manifestare confrați din marile centre culturale ale țării, mulți dintre ei fiind convinși de valoarea literară a lui. Dar și scriitori din străinătate. De neuitat este prețuirea criticului literar Gheorghe Grigurcu pentru opera lui Vasile, fiind o prezență constantă la festival. Că scria domnul Grigurcu: „Maramureșul este vatră activă de poezie vie. Unul dintre exponenții de valoare este poetul Vasile Muste, care stoarce din folclor zemurile unor senzații proaspete, împrumută din aceeași materie tutelară contururi paradisiace”.
M-am apropiat de poezia lui și am descoperit un dramatism discret, o înțelegere captivantă a lumii, o percepție originală a realității. Poetul venit din izvoarele gândirii țărănești a devenit ritualic și oracular, cultivând cu succes multe din uneltele modernității. Eseistul și poetul Vasile Gogea stabilește locul geometric al sensibilității lui. Că nu departe, doar peste munte, dar pe malul stâng al inimii, se află Coruienii lui Muste, un tărâm cu locuri gata să zboare. Dar ca să vezi minunile nevăzute trebuie să mergi în Coruienii lui Vasile și să treci de piatra de hotar a inimii lui. Așa vei putea să vezi cerul de sub un vers de Vasile Muste. Are bine puse în lumină câteva semne ale duratei și ale devenirii, cum sunt copilăria, iubirea și singurătatea. Comentând antologia lui Vasile Muste, de la Editura Junimea, poetul Daniel Corbu îl socotește „un cultivator de mistere, cutreierat adesea de melancolii, construind poeme cu inserții narative dinamice, fără a părăsi metafizicul și nevitregind textul de sacru și de mitul logosului întemeietor.”
Membru al Uniunii Scriitorilor din România și unul dintre organizatorii Festivalului de Poezie din Marmația, Cetățean de Onoare al municipiului, Vasile Muste și-a legat numele și de promovarea poeziei românești peste hotare. A fost laureat a mai multor festivaluri din țară și din alte țări. Nu uit pelerinajul folcloric și liric din Portugalia, în care l-am însoțit. Soarta și iubirea au făcut să ajungă să locuiască, pentru un timp, în Spania, unde s-a implicat serios în mișcarea culturală a comunității românești unde a ajuns. Apoi a revenit acasă să moară. Marile destine respectă ritualurile sincere ale tradiției. Așa a simțit sensul drumului spre casă, să audă dangătul clopotelor frigului și povara iluziilor. Dar și pândirea zorilor și alte semne aducătoare de gloria Cuvântului.
Aici și-a repetat titlul unui volum de versuri semnat de el: „Eu nici în moarte n-am să pot muri!” Și mă întorc la cartea apărută recent, cu titlul care mi-a inspirat acest editorial – „Ziua când îngerii au rămas flămânzi”, îngrijită de Flaviu și Nicolae. Cartea a fost mângâiată de autor înainte de marea trecere. Criticul literar de la Piatra Neamț a dat o sentință valorică liricii lui Vasile Muste: este un poet excepțional! Îți urmez gândul, prietene Adrian! Despre cărțile lui au scris critici de prestigiu ai literaturii române. Am pierdut un distins poet și un mare prieten. Cu o operă importantă și o contribuție de preț la viața culturală a Maramureșului. În semn de profund respect, alătur un poem de-al meu dedicat lui Vasile Muste, după un popas în satul nașterii sale și de acum, al veșniciei lui.
În acest octombrie, trăiesc toamna când și îngerii au rămas mai singuri.
Elogiu nopții albe
lui Vasile Muste
Era o noapte albă adusă de doi reni
Când din frânturi de stele zideam un Coruieni
Un fel de zid de purpuri, cărările auguste
Pavate din cuvinte de făurarul Muste
În lemnul vechi de cruce am mai bătut un cui
Sângele scrie un psalm cu mâna Lui
Desprinsă din durere să mângâie Cuvântul
Grădina sfântă înflorea pământul
Ce muzici printre prunii răzvrătiți de rod
Ce îngeri de oameni s-au pus să fie pod
Peste o lume acră ca poama din păduri
Singurătatea rabdă pustiul din armuri
Din cerul altui timp în drumul spre Emaus
Ne străjuie umbra din marele repaus
Era o noapte albă cu flamură de vremi
Când din frânturi de stele zideam un Coruieni.
Ianuarie 2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu