Vasile Muste nici în moarte nu va putea muri

O carte de poezii pe care a scris-o are titlul „Eu nici în moarte n-am sӑ pot muri”. El va rămâne cu noi şi-i vom reciti scrierile, păstrându-i astfel amintirea.

Scriam, în 2018, despre acestă carte că „acum e doar momentul unei întrebări pe care toţi ne-o vom pune cândva”, şi citam în continuare din versurile poetului: „ce s-a ales de toate corӑbiile mele de atâta vreme/scufundate sau aruncate de valuri la ţӑrm”.

Răspunsul, prieteni, nu-l poate da nimeni. Nimeni nu ştie cu adevărat câte din iluziile, din speranţele lui Vasile Muste au fost aruncate de valuri la ţărm...

A venit momentul ca Vasile să constate „Cum şi când e mai bine în cer”. Va afla dacă „e cald încӑ locul unde-au dormit îngerii”, fiindcă „ noi pentru îngeri îl lӑsӑm cald spre searӑ”, sau „dormim cu ei în cer şi-i învӑţӑm şi pe ei / sӑ facӑ prostii”.

Poetul nu credea în stele, până într-o zi, când… Zicea: „eram copil şi nu credeam în stele/pânӑ sӑ vinӑ steaua mea amarӑ”. Steaua cea amară a răsărit pe cerul Sighetului şi dacă lăsăm gândul să zboare spre ea, îl putem vedea pe Vasile stând acolo şi zâmbindu-ne, tot amar, la fel ca steaua lui care-l va găzdui în infinit.

Vasile a plecat terminându-i-se omeneasca-i temporalitate, transformându-se, la fel ca bunica lui despre care scria în volumul de poezii „Satul de tăietură va pieri”, într-o „galbenӑ lumânare la cӑpӑtâiul neamului nostruʺ.

Vasile Muste scria: „ am fost izgonit acum sunt singur / şi nici pe mine nu mӑ mai am [...]ʺ.

Poate nici pe el nu se mai are, dar noi îl avem pe el. Îi deschidem cărţile şi întâlnirea-i gata.

Spuneam despre cărţile autorului de poezii care a plecat să-şi ia locul rezervat în steaua scriitorilor, că „ au un „firʺ fӑcut dintr-un material care nu se rupe, pe care-l poate simţi cititorul dupӑ ce parcurge tot ce scrie în ele. Sunt cӑrţi care sensibilizeazӑ suflete. „Satul de tӑieturӑ va pieriʺ face ceva mai mult: le rӑscoleşte...”

Acum ne răscoleşte sufletele plecarea autorului poeziilor, fiindcă nu ne aşteptam… nu credeam…, dar mereu, mereu, întrebarea şi răspunsul sunt la fel…

„Cine moare mielule / Şi noi mieii domnule / Şi voi domnii domnule / Noi cu toţii domnule”. (versuri de Adrian Păunescu)

Vasile Muste ne spunea într-o poezie: „...nu mai pot scrie noapte bunӑ / mergeţi cu bine”!

Noapte bună! Îi spunem şi noi. Dar s-a întunecat cam repede... Mult prea repede...

Horia PICU