Simt un damf...

 

Simt un damf de stare de urgență nu de-acum, ci de ceva vreme, din perioada dronei căzute pe blocul din Galați. A propos, ziarista care (încă) mai sunt, parcă ar fi curioasă să vadă familia aceea afectată. N-a văzut-o nimeni... Doar că povestea dronelor pare să se fi demonetizat și-atunci trebuie să găsim altceva, ca să mai menținem la putere niște oameni care trebuiau să plece de mult. Să ple-ce!

Starea de alertă energetică, instituită azi, poate fi anticamera stării de urgență. În stare de urgență, nu se pot organiza alegeri. Lucrurile sunt atât de simple, de evidente, de logice... Și lumea tace, și tace... și tace...

În țara asta, în care izvoarele ne gâlgâie sub pași, în care cad râurile peste noi, în care tocmai am avut inundații pentru că a plouat abundent, brusc nu mai avem apă. Brusc am descoperit că vara e cald și că e o problemă cu apa, cu hidrocentralele, cu energia. Cu acele hidrocentrale, care s-au golit una după alta. Ori, poate, cu acele fântâni pe care se dorește punerea de taxe.

Brusc aflăm că va trebui să eficientizăm consumul de curent, să spălăm doar între anumite intervale de timp. Cuuuum? În țara asta în care se urla în gura mare că românii o duc excepțional de bine?!

Și, nu știu cum, dar simt un damf de... comunism, când ascultam pe întuneric și pe furiș Europa Liberă. Îmi amintesc că, precum câinele lui Pavlov, ne obișnuiserăm să facem lucruri care n-aveau nevoie de prea multă lumină în orele acelea în care stăteam la lumânare, ori la lampă... ori fără ele... Se pregătea cina pe soba din bucătărie, se tăia cu gesturi reflexe pâinea, slănina, brânza, se amesteca în mămăligă ori în macaroane și... mâncam. Că amestecatul în oală și dusul lingurii la gură nu necesită nici minte prea multă, nici lumină, nici știință, nici conexiuni logice excepționale. Deveniserăm ceea ce se dorea: un fel de amibe care mâncau și stăteau. Stăteau și mâncau... și tot așa...

De vom avea ore de întuneric, fără internet, fără televizor, cu economie la utilizarea telefonului, mă și gândesc... că s-ar putea să crească natalitatea. Asta ar putea fi un lucru bun pentru (încă) țara asta. Nu știu dacă guvernanții au luat în calcul asta... Că nu sunt sigură că și-ar dori un astfel de fenomen.

Dana GAGNIUC BUZURA

Să ne cumpărăm licurici, zic!

Nu mai cred în crize, după ce am văzut atâtea mostre de manipulare și de confecționare a unor contexte de panicare a populației, doar pentru ca, în spatele unor asemenea perdele de fum, să se poată crea avantaje (ca să nu le spun tunuri) pentru unele grupuri de oameni. Dar... deloc-deloc nu mai cred! De prea multe ori am văzut asta.

Acum e episodul „criza energetică”.

Am citit de dimineață un titlu de știre: „Raed Arafat le cere românilor să se pregătească pentru pene de curent. Ce trebuie să conțină kitul de urgență”. Ni se recomanda să avem în casă apă, baterii, radio cu baterii, alimente neperisabile, medicamente esențiale și alte surse de iluminat. Păi să ne cumpărăm licurici, zic! Am simțit că-mi urcă sângele-n cap văzând că brusc s-au apucat niște unii să ne dea sfaturi despre cum e să trăiești fără curent. Știm, domnilor! Știm al naibii de bine, că am trăit, am supraviețuit și-am chiar învățat în vremurile acelea. Însă, când aud cuvântul „kit” mă și gândesc că e posibil să se distribuie din nou populației asemenea kit-uri pe modelul celor de igienă distribuite în pandemie. Nu vi se pare că situația e la fel? Atunci au fost afaceri faronice cu kituri, cu vaccinuri și cu tot ce era legat de pandemie. Apoi, cum s-a declarat închisă pandemia, au început alte afaceri cu închirieri de spații, cu cazări, cu transporturi, cu beneficii către victimele războiului din Ucraina și către cei care le ajută. Acum... poate ne trezim cu alte kit-uri, cu lumânări, lanterne și radiouri cu baterii. Poate o fi reală criza energetică (deși, România exportă curent), dar eu nu mai pot crede în toată povestea asta. Deloc!

Asemenea sfaturi îmi chiar jignesc inteligența. Eu știu de ce am nevoie. Dar, dacă vă spun că tot ce am în casă (centrală, aparatură de gătit, laptop-ul care este esența muncii mele) are nevoie de curent cum e? Dacă ar fi ceva mai frig și aș avea nevoie de încălzire, cum ar fi? Ar trebui să-mi fac un foc în mijlocul casei? Că... și cu lemnele am înțeles că e o problemă. Să-mi dau foc la cărți? Cu ele aș chiar supraviețui câteva zile...

A propos, pe ulița Dâmburilor, la mama, tocmai s-a închis iluminatul public. Aștept să se răzuiască și asfaltul de pe uliță, că abia atunci aș simți pe deplin gustul comunismului. Al acelui comunism în care umblam noaptea cu lanterna, aveam benzina pe tichet, ne scriam temele cu mănuși, mâncam la lumânare, și înjuram în șoaptă...

Al acelui comunism cu care, isteric, ne tot amenință unii... ca și cum n-ar fi tocmai ei la butoane.

Dana GAGNIUC BUZURA

Din ciclul, „Hai să ne batem joc de scriitori”, aș zice!

 Hai să mai călcăm puțin în picioare cultura, că ne încurcă, ne irită, ne bâzâie pe la urechi și nu înțelegem nimic din zgomotul ăsta! Și să-i mai umilim pe creatori, să mai hărțuim niște oameni, unii ajunși la vârste venerabile după ce și-au dedicat toată viața cercetării, studiului, bibliotecii, lecturii, iluminării celor din preajma lor și... Doamne!... perpetuării unor valori ale acestui spațiu. Și-ale acestui NEAM, dacă mai mi-e îngăduit să spun asta și să folosesc firesc acest termen, că parcă n-am fi neamuri cu toții-n țara aceasta. Ci mai degrabă dușmani. Tocmai citesc prevederile OUG 89/2025 și ale Ordonanței ANAF nr. 59/2026 care prevede că, din 1 iunie 2026 toți colaboratorii care sunt plătiți în baza unui contract de drept autor (prestări servicii) au obligativitatea înscrierii în SPV și a obținerii unui certificat digital calificat pentru semnătura digitală. Deci plata se va efectua doar în baza „e-facturii” emise de fiecare titular de contract.

SPV-ul înseamnă Spațiul Privat Virtual, iar pentru cărturari, literați, erudiți, cercetători, semnatari ai unor studii și materiale în revistele literare, pentru autorii venerabili care nu au avut niciodată de-a face cu asemenea cerințe stupide, cu completarea unor formulare on-line, cu înregistrări și logări, hățișurile ghidurilor de accesare, complicate, cronofage sunt umilitoare și descurajante. Probabil se dorește ca oamenii aceștia să renunțe, să nu mai scrie, să se resemneze și astfel să nu mai fie plătiți pentru creație și cercetare. Va exista cu siguranță un blocaj în completarea acestei stufoase formularistici. Ce naiba de economie se face la buget cu asta? Câți bani se duc anual pe drepturile de autor plătite de revistele de literatură? Oare ce se poate cumpăra cu banii aceia? O mașină, o șenilă, o duzină de drone? Că la biblioteci nu mă pot gândi.

Vă spun eu: sumele primite ca drepturi de autor sunt jenante. Bani de țigări. Două-trei sute de lei pentru un material, care înseamnă documentare, acribie, lectură, muncă. Foarte multă muncă. Mă gândesc în schimb la cât de bine sunt plătite tot felul de conferințe din cadrul unor proiecte cu bani europeni pe diverse și banale teme, susținute în fața unui public neinteresat, adus cu japca în sală, care semnează o listă de prezență ca să dea la număr și care butonează telefonul în timp ce pe ecran se derulează slide-uri colorate. Și poate lectorul e obscur și n-are nicio tangență cu subiectul, iar contentul conferinței se ia de pe Internet, fără niciun fel de opreliște, fără o grilă de verificare, fără o raportare la o instanță profesională. Vorbim de sute de euro pentru câteva ore, pentru că așa prevăd ghidurile de finanțare, caietele de sarcini, anexele tematice ale cererilor de finanțare etc., etc. E doar o comparație...

Nu cred în coincidențe. Această prevedere vine la puțin timp după ce s-au ras sporurile de doctorat, după ce s-a mărit norma de predare pentru dascăli, după ce s-a tăiat din bursele studenților, după ce s-au umilit financiar veteranii de război și urmașii lor. E un fir roșu care se conturează, se vede, se ridică la suprafață, ca un munte de ură care se înalță din mare. Nu sunt coincidențe! Cultura și memoria sunt șicanate, atinse și minimalizate. Oamenii care scriu, care, prin creația lor construiesc acea armătură intelectuală a culturii noastre, sunt reduși la tăcere, sunt trecuți la „și altele” în timp ce, pe alte liste.... fondurile merg spre alte țări, spre alte interese, spre un necunoscut care ne cauzează, care ne sapă la rădăcină, care ne revoltă.

Sigur, cei care au de spus și de scris lucruri o vor face oricum, pentru că un om de cultură, un intelectual veritabil este un frumos-neliniștit care face și spune lucruri, care caută, care găsește și dă mai departe, pentru că nu poate altfel. Care, de cele mai multe ori, nu se raportează la bani. Doar că, într-o societate normală, cu o piramidă a valorilor așezată firesc, acești oameni care dau mult și cer puțin sunt puși pe treapta cuvenită. E o chestiune de salubritate socială și intelectuală. Atâta timp cât, la noi, valorile sunt șicanate și umilite, pentru că sunt tăcute, discrete, timide, în timp ce butoaiele goale dansează dezarticulat și colorat făcând zgomot în piața publică, să nu ne mirăm că ni se întâmplă lucruri. Să nu ne mirăm... Mă întreb până unde și până când tăcerea aceasta ne va fi iertată.

Dana GAGNIUC BUZURA