După majorarea normei didactice, drumul până la catedră devine, pentru unii profesori, o problemă de transport reală, care se vede în portmoneu. Cu o primă de carieră didactică de 1.500 de lei, dascălii spun că au nevoie de soluții practice, nu de cheltuieli impuse pentru cursuri și servicii de formare ale unor firme agreate de politrucii actuali, indiferent din care partid provin fiindcă banii n-au miros, nu-i așa?Începând din toamnă, pentru un profesor din București, o zi obișnuită de muncă ar putea începe nu doar cu catalogul, planificarea și lecția pregătită, ci și cu un calcul atent al traseului printr-o capitală tot mai aglomerată.
După majorarea normei didactice în mandatul lui Daniel David, până la 20 de ore, unii profesori se văd în situația de a-și împărți activitatea între trei unități de învățământ, în loc de două, ca până acum. Iar dacă cele trei școli sunt situate la o distanță mai mare de 20 km, problema nu mai este doar una administrativă. Devine una foarte concretă: cum ajunge profesorul de la o școală la alta?! Pentru un cadru didactic care nu deține autoturism, răspunsul este simplu: transportul public (așa cum este) ori la autostop.
Majorarea normei didactice este prezentată în cheia eficientizării sistemului și a reformării educației. Pentru profesorul care trebuie să-și completeze norma în mai multe unități, însă, reforma se poate traduce într-o realitate mult mai puțin abstractă: mai multe drumuri și cheltuieli. Dacă un profesor predă în două școli, organizarea programului poate fi dificilă. Dacă ajunge să predea în trei, problema se complică și mai mult. Nu este vorba doar despre distanța dintre clădiri, ci despre orare care trebuie corelate, ferestre între ore, întârzieri ale transportului public și timpul necesar pentru pregătirea lecțiilor. Cu alte cuvinte, mult, mult stres!
Și ajungem unde am dorit, la prima de carieră pentru care s-a făcut mult tam-tam! Prima de carieră didactică, în valoare de 1.500 de lei, a fost concepută pentru sprijinirea dezvoltării profesionale a cadrelor didactice. În principiu, obiectivul este greu de contestat: profesorii au nevoie de formare continuă, de acces la resurse educaționale și de condiții care să le permită să țină pasul cu schimbările din sistem. Problema apare atunci când nevoile reale ale profesorului nu se potrivesc perfect cu lista cheltuielilor pe care sistemul le consideră eligibile. Pentru un profesor care trebuie să ajungă zilnic în trei școli, un abonament anual de transport în comun nu este un moft. Este un instrument de muncă. Aș mai discuta și de dascălii care mai au un an-doi până la pensionare. Ce cursuri de formare să mai urmeze? Mi se pare logică această întrebare!
Revin la prima idee, dilema poate fi formulată foarte simplu: ce este mai util pentru sistemul de educație — încă un curs de perfecționare cumpărat pentru că se încadrează într-o categorie birocratică sau posibilitatea concretă ca profesorul să ajungă la timp la cele trei unități școlare în care predă?!
Să fiu bine înțeles, articolul meu nu este o pledoarie împotriva formării profesionale. Profesorii, în special cei tineri, au nevoie de formare. Dar au și alte nevoi, printre care și să ajungă la timp la elevi. Iar această diferență dintre „nevoie” și „cheltuială eligibilă” poate deveni una dintre marile absurdități ale unei politici publice construite departe de realitatea cotidiană a școlii. Chiar, dacă întrebi pe dascăli cine-i ministrul Educației azi, 90% nu știu și nu din vina lor pentru că s-au perindat după 1990 nici mai mult, nici mai puțin decât 35, cu interimarii!
Referitor la Reformă, există un mod foarte simplu de a testa orice reformă: să cobori din minister și să mergi o zi alături de cei care trebuie să o aplice. Să mergi să vezi cum arată programul unui profesor care pleacă dimineața spre prima școală, apoi la a doua și, eventual, la a treia. Să urmărești cât timp îi rămâne pentru pregătirea orelor, pentru corectarea lucrărilor, pentru discuțiile cu elevii și părinții și, nu în ultimul rând, pentru propria familie. De ce spun asta? Fiindcă de multe ori, reformele sunt măsurate în indicatori: număr de ore, norme, economii, proceduri, programe de formare. Mult mai rar sunt măsurate în minutele pe care un profesor le petrece între două școli. În cazul de față, norma didactică poate fi exprimată într-o cifră: 20 de ore. De aceea, o dezbaterea despre norma didactică ar fi bine venită! Ar trebui discutat și costul real al organizării acestei norme. Ar trebui vorbit și despre orele remediale, eficiența lor și câți părinți sunt interesați cu adevărat de rămânerea odraslelor la aceste ore neplătite, așa ca-n comunism.
Am auzit pe un confrate spunând ironic: „Mai bine ajung la școală imperfect, decât să nu ajung deloc perfecţ(ionat)”, transformând limbajul birocratic al „perfecționării” într-o replică despre realitatea de zi cu zi. Într-un sistem în care se vorbește constant despre calitatea educației, despre performanță și despre dezvoltarea profesională, pare rezonabil ca și vocea profesorului să conteze atunci când se stabilesc modalitățile prin care acesta poate utiliza banii destinați carierei sale. Dacă un cadru didactic consideră că, în condițiile concrete ale muncii sale, cea mai urgentă nevoie este transportul către cele trei școli în care predă, această alegere ar trebui măcar să poată fi discutată. Dar, stau și mă întreb, ai cu cine? Guvernul Bolojan este demis de Parlamentul României din 5 mai?! Vă dați seama în ce situație suntem?!
În locul unei reforme care îi cere profesorului să se adapteze la orice, poate că ar fi nevoie și de un sistem care să se adapteze, măcar uneori, la realitatea profesorului. Dacă norma crește, iar numărul școlilor crește odată cu ea, transportul nu mai este o problemă personală. Devine o componentă a condițiilor în care profesorul își desfășoară activitatea. În definitiv, un profesor poate ajunge la școală obosit, ud, înghesuit într-un microbuz sau vagon, important este să ajungă, nu? Pentru că elevii nu pot fi educați de la distanță, iar o carieră didactică nu se poate construi doar din cursuri. Uneori, primul pas al perfecționării profesionale este unul mult mai simplu: să poți ajunge la catedră. Nu vorbesc despre respectul pe care dascălul ar trebui să-l primească în primul rând de la cei care ne conduc! Ei preferă circul și să-și acorde cât mai multe facilitați! Rușinos mod de a gândi!
Nu doresc să trag o concluzie ori să fac un feed-back, dar consider că un climat educațional sănătos se construiește pe baza respectului reciproc, a responsabilității și a asumării clare a rolurilor pe care fiecare participant la actul educațional le are. Ministerul Educației, Școală, Părinți, totul pentru binele Elevilor. Și încă ceva deosebit de important, respectul față de dascăl (educatoare, învățător, profesor, director) nu ar trebui condiționat de simpatii personale, de preferințele elevului sau de gradul de permisivitate al cadrului didactic, după cum nici autoritatea profesorului nu trebuie să excludă respectarea demnității și drepturilor elevului. Educația presupune nu doar transmiterea de cunoștințe, ci și formarea unor comportamente responsabile, bazate pe reguli, limite și respect reciproc. Familia și școala au o responsabilitate comună, aceea în a-i învăța pe copii că libertatea implică și asumarea unor obligații, iar respectul (pe vremea mea se spunea „cei șapte ani de acasă”) este o valoare care trebuie oferită și cultivată reciproc, zi de zi, oră de oră, clipă de clipă. Mereu!
Gelu Dragoș, învățător
