Ziua Culturii Armene la Cluj-Napoca

 

La Cluj-Napoca, pe data de 10 noiembrie 2023, se va desfășura un eveniment cultural deosebit în cadrul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Instituția publică de cultură, sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, se va alătura Uniunii Armenilor din România – Sucursala Cluj și Institutului de Armenologie – Universitatea Babeș-Bolyai pentru a marca „Ziua Culturii Armene.”

Acesta va fi al treisprezecelea an consecutiv în care comunitatea armeană din Cluj sărbătorește și promovează cultura și identitatea sa. Evenimentul va începe la ora 17:00 în Sala Reduta a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, situat pe strada Memorandumului nr. 21. Anul acesta, Ziua Culturii Armene va include momente speciale, printre care se numără: decernarea Premiului Kristóf Szongott, o distincție importantă pentru contribuția adusă culturii armenilor din Transilvania, lansarea cărții „Neîndemânatic de viu” scrisă de celebrul autor Varujan Vosganian. Cartea promite să aducă o perspectivă profundă asupra experienței armenilor în Transilvania și va fi un moment deosebit pentru iubitorii de literatură. În cele din urmă, recitalul sopranei Armine Khachatryan, cu acompaniamentul pianistului Lehel Kiss, va aduce muzica armeană la viață într-un mod impresionant.

Evenimentul va fi prezentat de către distinsul profesor universitar doctor Ion Pop.

                                                                                                     C.L.

Poeme de Ion Pop

Ferestre și uși deschise

Afară dănțuiește, ca să mă contrazică,
o nouă, inconștientă primăvară
fără pic de simț civic, indiferentă
la prostia, minciuna, corupția
noilor Aleși, re-Aleși.

Iar eu aici, scriind,
strigând în zadar
în fragile
tipare prozodice jignite.

În țara tristă, plină de humor,
în patria
foarte obosită.

La doi metri în preajma mea
un fluture galben
sfidează vuietul.
Niciun urlet nu face să tresară
ghiocelul scâncind
sub ultima zăpadă,
vacile Domnului, stropite blând
cu cerneala lor cosmică,
se dezmorțesc încă o dată
sub razele noi.

Eu las, totuși, ferestre și uși deschise
să poată intra Mânia.

2018

Vorbe

„Sculați ai muncii proletari” –
Dar proletarii nu prea mai citesc,
degeaba mai copiez
versul de două ori celebru.
Proletari,
muncii,
ai,
sculați, –
împrăștieri de vorbe, sfărâmături
dintr-o frescă medievală.
În veacul surd, printre uriașele zgomote
din patria ostenită.

Și ne distrăm.
La televizor, entertainment, loisirs, politically correct,
capabilități, aplicații, invitații friendly
la fastuosul fast-food.
Din când în când, câte o funny girl, foarte emancipată,
pe ecranu-n călduri.
Locații, oportunități, branduri,
rate, ratați,
și atâtea polițe de asigurare.

Artă poetică

Da, apropierea, până la identificare,
dintre trăit și scris. Mai nou,
ne plac jurnalele, mai ales cele care
sunt scrise direct cu sânge.

Se poate caligrafia, desigur,
și cu oase frânte,
și nici noroaiele,nici gunoiul,
nu sunt deloc interzise. Important e
ca versurile să miroasă, să pută,
să aibă păr de animal, – a spus-o,
destul de demult, Cineva –
repetăm, iarăși și iarăși.
Suferința, scârba, moartea, melancolia
nu mai sunt crezute doar pe cuvânt.

Să putem și pipăi un text
când, orbi, ne vom îndrepta
conduși de orbi
către primitoarele
confortabile hăuri.

iulie 2018

Urcarea cărților

De câteva zile am început să-mi urc
în pod o parte din cărțile stivuite
în jurul biroului din bibliotecă, –
de câțiva ani deja
mă simțeam în mijlocul lor
ca Viena, pe vremuri, sub stare de asediu.

Au fost ziduri cândva, contraforturi inexpugnabile,
m-au chiar apărat.

Carnea-i, vai, tristă, oricum,
deși nu le-am citit pe toate.

De-acum, vor sta acolo,-ntr-un fel de cer,
cu-atâtea, deasupra mea,
stele noi, vechi.
Și eu, dedesubt, cu biata lege morală
zăcând în mine.

iulie 2016.

Să mai cutez

Să mai cutez să-ți rostesc astăzi numele drag, Patrie,
în care m-am ivit într-o zi, desigur din întâmplare,
dar tot aprinzând împreună focuri
pe lângă mlaștini și neguri,
ai devenit vatră. Aici
am văzut soarele pentru prima oară,
aici am simțit mai întâi pământul umed sub tălpi,
aici am exclamat amețit de lumini «E Vară, Vară!»,
aici am plâns ca un copil sau un bătrân slab de înger,

Știu că pe vremuri nu eram eram nicăieri,
și chiar acum, la anii târzii,
nu sunt prea sigur că exist cu adevărat.

Mâncând într-o zi mere din paradisul tău,
am început să gândesc.

În timp ce nu una, ci mii de scroafe
se tot cocoțau în copaci.
Și orbi destui am văzut
târând spre groapă orbi fericiți.

Un vultur înălțându-se în văzduh
Desena, totuși, din când în când,
câte-o fragilă stemă

Și luna, în câte-o seară, ca o cloșcă
pe ouă de aur în Apuseni

Sub aripile tale aș vrea să adorm și eu, lună,
chiar dacă, toropit de somn,
s-ar putea să nu aud glasul Lui,
cu urechile mele plecate departe
să asculte alte mări, ohoho,
alte mări, departe,
foarte departe.

Nu și nu

Furați, mâncați, îndopați-vă,
beți până veți cădea toți
pe sub fuste și mese,
înmulțiți-vă, stăpâniți pământul, –
dar acesta,
acesta,
acesta
nu este trupul, nu este
nici sângele meu.

Nu, nu,
nu și nu.

Scenă

Da, Don Giovanni, înflăcăratul,
acel nesățios, minunat ucigaș oribil,
Și Donna Anna
cu fardul scurs sub lacrimi,
hohotind lângă
mult-iubitul, și el, Comandor.

S-au adus imediat săruri,
ne-am trezit
din scurtul leșin, –
„quel ogetto d’orrore”
a fost luat și dus
de pe pătratul de marmură,
s-a șters și sângele
jignitor de strident.

Geometria a fost restaurată.
Poate să-nceapă din nou,
ardenta serenadă,
sub luna dintotdeauna.

Preluare din revista Romania libera,  nr. 18-19/2019.

POESIS - ION POP

 

                                                     acad. ION   POP

 Tot auzind celebra propoziţie

după care « ontogenia repetă filogenia », mi-am adus aminte de ce-mi povestea mama

despre prea puţin glorioasa mea naştere,

într-o amiază de mijloc de an,

când tânăra ţărancă

de nici optsprezece ani, 

lucrând toată dimineaţa pe câmp

 la strâns fânul,

prea ostenită, au apucat-o durerile facerii, încât, la şapte luni după imaculata concepţiune,

a aruncat în aşternutul de cânepă

o cam ciudată lepădătură.  

 

Ar fi trebuit, aşadar,

să miros toată viaţa 

a fân de curând cosit. 

 

Dar nu, ceea ce a depus moaşa 

în incubatorul improvizat, de sticle cu apă caldă,

era un boţ de carne păros şi vânăt,

cu chip zbârcit, cu degete  fără unghii,

care scotea, mi s-a spus, 

un ţipăt ciudat, 

ca din fundul pământului.

 

Ceva învinsese, îmi zic  eu acum, 

încercând să înnobilez  momentul,

ceva ţinea neapărat 

să se exprime, să vadă, nu-i aşa, 

mai repede Soarele.                                                                  

 Devenind însă, cu vremea,  puţin mai cult,

m-a cuprins  un fel de nelinişte, - 

m-am gândit şi la ichtyos, şi la pasărea archeopteryx,

la zborul ei atât de nemaipomenit de încet

prin aerul împietrit, la uriaşa răbdare a nisipurilor

sau la ciudatele specii de peşti

care fac mii de kilometri  urcând trudnic

din ocean către apele din memorie,

ca să-şi depună icrele sub mai modeste pietre de râu. 

 

 STRADA  

 Şi mă tulbură în continuare

întrebarea, cred, chinezească, despre locul

unde eram pe când tatăl şi mama mea 

nu se cunoscuseră încă.

 

Toate astea-mi revin mai ales de când

un telefon al primarului din satul meu de obârşie

m-a anunţat că, modernizându-se comuna,

onor Consiliul s-a gândit să dea nume 

vechilor drumuri şi uliţe,

şi că uneia, acum asfaltată, pe care se mai află

casa în care m-am născut,

vor să-i pună numele meu. Degeaba

am replicat că eu nu stau decât 

pe  strapontina unui fotoliu de la Academie, 

zadarnic am invocat

numele meu scurt şi foarte comun. 

     Domnia-sa nu şi nu,

e o mare onoare pentru comunitate, - şi se gândea 

probabil la-ndreptăţirea obscurei ramuri

ieşită din pădure către lumină.

                                                

E strada

care începe chiar de la Primărie, 

cu Biserica peste drum şi-n stânga  Şcoala Generală

şi se tot duce până la capătul satului, 

spre câmpuri, până la Râu. 

În depărtare se vede Codrul,  în stânga 

se ghicesc holde sub dealuri,

în dreapta lunca,  şi chiar acum,

soarele peste apă-n apus.

 

Voi călca, aşadar, o vreme

chiar pe numele meu, deşi 

« nu ştiu pentru ce ne chinuim atâta să ajungem

nume de străzi pentru alţii », 

cum mă avertizează alte versuri

ale unui alt Io(a)n Pop,

scrise cu gândul la un Popescu mort.   

 Dar acum, iată,  mă aflu iarăşi pe drum,

zarurile au fost aruncate.

 

« Veniţi să luaţi lumină », aud chemarea

din zorii unei zile de sărbătoare,

când se deschideau Porţile pentru Împăratul Măririi,

alte lumini pâlpâiau în copilul ajuns până în clasa a patra, -

atunci o mustăcioasă tovarăşă învăţătoare

i-a spus că un nepot ca ăsta, de „chiabur”,

(vai de capul lui, mânca pâine numai duminica!)

nu mai are ce căuta la Şcolile cele Mari.

Numai că ţăranca de maică-sa nu s-a lăsat,

şi-a luat bocceaua cu haine, bărbatul şi copiii,

şi s-a dus la Oraş, să-i însănătoşească ”originea socială”.

 

Istorie, istorii.,..

 

...Acum trec iarăşi pe strada asta  

ca Altcineva, altădată, pe Via Appia Antica,

nu printre morminte romane, ci printre 

nume de rând îngropate doar în memorie, -

da, Ioan, Gheorghe, Victor, Ioan, Gheorghe, Vasile, Leonora,

Mărioara, Ştefan, Mihai, Victoria, Rozalia, Alexandru,

iar la fostul număr 140,

Gheorghe din nou, Maria 

şi altă Maria, Florica şi Maria, 

mama şi surorile mamei mele, toate trei înecate în Râu, 

când treceau cu luntrea către o Sărbătoare,

şi mama Aniţa, şi Vasile tatăl, 

muncitori, acum munciţi de ani buni 

sub pământul Oraşului...

 

Dar până acolo livada, cu meri şi nuci bătrâni 

şi graurii încă fluierând,

şi potecile albe de pânză 

întinsă primăvara sub rouă printre flori albe, -

simt şi acum răcoarea apei curgând peste snopii de cânepă, 

înfipţi vara sub ţăruşi, la topit, apoi 

înşirată pe lângă garduri,  albind 

ca oasele noastre viitoare,

şi meliţa zdrobindu-le ca să rămână numai fuiorul,

trecut printre cuiele periei, -

încă nu curgea sânge, aud doar firul 

tors, de lumină,  din  norii furcii,

depănătoarea, ca-n somn, 

vârtelniţa, sucala, peştele suveicii

lin, lin lunecând 

printre fire de harpă, spre valul pânzei...

 

Dar cele cinci răscruci dintre uliţe şi „drumul ţării”,

micile vămi la care Mielul lui Dumnezeu 

mai ştergea îndurător, cu pânza de pe feţele palide,

câteva din păcatele lumii,

încât până la locul peceţilor servii săi

ajungeau aproape curaţi în noile scutece?

 

Numai că drumul se ducea mai departe,

printre Maria, Valeria, Onuţ, Veronica, 

Elisabeta, Ioan, Maria, Livia, Grigore, Cornelia, Petre,

Petre, Petre, 

tot pietre şi pietre.

Nume, vocale, consoane

Purtate acum încet, foarte încet,

de vântul nevăzut.

 

Păşesc

puţin obosit, către capătul satului,

în ultima casă locuia – ce întâmplare! - chiar Moaşa

care m-a scos din Mama, 

 - îmi mai taie, iată,  încă o dată

cordonul însângerat, mă lasă liber, liber,

aş putea să mă înalţ ca un zmeu în văzduh, 

pot să înaintez din nou spre Cristelniţă.

 

Râul nici nu-i prea departe,  mai sunt 

doar câteva sute de metri 

până la malul la care aşteaptă încă

vechiul pod de stejar, plutitor. Sau, ca pe vremuri,

o luntre singură. 

                       

 Iar eu, în clipa asta,

în mica mea libertate tristă, ştiind

că voi lăsa în urmă doar şase litere, 

mort înainte de a muri, 

promis să fiu strivit şi-ngropat în smalţul

unei plăcuţe indicatoare.

 Şi consecinţele, nu-i aşa,

melancolice, în spaţiul elegiac, da, plurivalent,

mişunând de conotaţii posomorâte,

dintre semnificant şi semnificat.  Cenotaf

cu răposatul absent, cu, deasupra,

o biată înviere.

 

Dar, până una-alta,

sunt încă viu, iată, chiar văd 

lanurile de grâu în soare, scriu că le văd,

simt mătăsoasa

adiere de vânt pe obraji, somnoroasa

legănare a ramurilor de salcie 

peste vălurile aurii, peste

peste fărâme de greieri. Şi, 

ca să sporească sugestia, tocmai ţâşneşte 

dinspre maluri, - sau mi se pare –

un stol de grauri ce-şi scutură

încă o dată nisipul alb de pe aripi. 

                                Şi numele meu, toate numele

ce se îndepărtează, doar murmure,

ecouri, puzderii

ca din meliţe vechi, - nu ştiu

dacă-s de cânepă ori de oase zdrobite, -

sau numai litere-mprăştiate

din cuvinte care au fost.

 

Oricum, e pace, pace

în cer, precum şi pe pământ, -

nimic nu mă mai doare.  

                            Sub albastrul înalt

se răsfiră numai aceste

curate, limpezi fuioare.  

 

Aici e şi  murmurul apei,

peştii din nou, ca suveici de argint, ţesând

pânze verzui, ce se tot destramă,

urzindu-se iar. Vârtejuri, vârtelniţe,

caiere, nori, fire rotindu-se,

ameţind, somnolente,  

pe lente depănători. 

                                În curând, ca atâţia alţii,

voi uita şi eu cum mă cheamă,

da, da , „lângă apa ce vede totul 

şi amintiri nu are”...

 

Ar trebui, îmi spun şi eu, să fiu mulţumit. 

Şi-mi vin, iată, în ajutor,

şi câteva versuri nemuritoare.

 

Dar de ce, pe când tocmai închei poem                                                                                                                                             

mă cuprind totuşi

trei tristeţi,  nu una?

 

Prima se-ntoarce la vreo doi kilometri în depărtare,

cealaltă-i aici, lângă apa ce spală pietre,

dinspre nimeni spre totdeauna.

 

Dar e şi gândul că ochiul triunghiular

de deasupra deasuprelor

nu citeşte versuri.

Şi că, privind neatent către mal,

nici nu observă că pe nisip şi mâluri,

printre litere aurii, răgălii  şi pietre,  

moare, foarte concret,   

încă un  animal.

 

Acela e sigur că a ajuns. 

Nu va mai trece Styxul.

 

               Decembrie 2017

Notă. ION POP - Profesor universitar- UBB, Cluj-Napoca, academician, poet, critic literar, născut la 31 iulie, 1941, în  Mireșu Mare, Maramureș.