Poeme de Ion Pop

Ferestre și uși deschise

Afară dănțuiește, ca să mă contrazică,
o nouă, inconștientă primăvară
fără pic de simț civic, indiferentă
la prostia, minciuna, corupția
noilor Aleși, re-Aleși.

Iar eu aici, scriind,
strigând în zadar
în fragile
tipare prozodice jignite.

În țara tristă, plină de humor,
în patria
foarte obosită.

La doi metri în preajma mea
un fluture galben
sfidează vuietul.
Niciun urlet nu face să tresară
ghiocelul scâncind
sub ultima zăpadă,
vacile Domnului, stropite blând
cu cerneala lor cosmică,
se dezmorțesc încă o dată
sub razele noi.

Eu las, totuși, ferestre și uși deschise
să poată intra Mânia.

2018

Vorbe

„Sculați ai muncii proletari” –
Dar proletarii nu prea mai citesc,
degeaba mai copiez
versul de două ori celebru.
Proletari,
muncii,
ai,
sculați, –
împrăștieri de vorbe, sfărâmături
dintr-o frescă medievală.
În veacul surd, printre uriașele zgomote
din patria ostenită.

Și ne distrăm.
La televizor, entertainment, loisirs, politically correct,
capabilități, aplicații, invitații friendly
la fastuosul fast-food.
Din când în când, câte o funny girl, foarte emancipată,
pe ecranu-n călduri.
Locații, oportunități, branduri,
rate, ratați,
și atâtea polițe de asigurare.

Artă poetică

Da, apropierea, până la identificare,
dintre trăit și scris. Mai nou,
ne plac jurnalele, mai ales cele care
sunt scrise direct cu sânge.

Se poate caligrafia, desigur,
și cu oase frânte,
și nici noroaiele,nici gunoiul,
nu sunt deloc interzise. Important e
ca versurile să miroasă, să pută,
să aibă păr de animal, – a spus-o,
destul de demult, Cineva –
repetăm, iarăși și iarăși.
Suferința, scârba, moartea, melancolia
nu mai sunt crezute doar pe cuvânt.

Să putem și pipăi un text
când, orbi, ne vom îndrepta
conduși de orbi
către primitoarele
confortabile hăuri.

iulie 2018

Urcarea cărților

De câteva zile am început să-mi urc
în pod o parte din cărțile stivuite
în jurul biroului din bibliotecă, –
de câțiva ani deja
mă simțeam în mijlocul lor
ca Viena, pe vremuri, sub stare de asediu.

Au fost ziduri cândva, contraforturi inexpugnabile,
m-au chiar apărat.

Carnea-i, vai, tristă, oricum,
deși nu le-am citit pe toate.

De-acum, vor sta acolo,-ntr-un fel de cer,
cu-atâtea, deasupra mea,
stele noi, vechi.
Și eu, dedesubt, cu biata lege morală
zăcând în mine.

iulie 2016.

Să mai cutez

Să mai cutez să-ți rostesc astăzi numele drag, Patrie,
în care m-am ivit într-o zi, desigur din întâmplare,
dar tot aprinzând împreună focuri
pe lângă mlaștini și neguri,
ai devenit vatră. Aici
am văzut soarele pentru prima oară,
aici am simțit mai întâi pământul umed sub tălpi,
aici am exclamat amețit de lumini «E Vară, Vară!»,
aici am plâns ca un copil sau un bătrân slab de înger,

Știu că pe vremuri nu eram eram nicăieri,
și chiar acum, la anii târzii,
nu sunt prea sigur că exist cu adevărat.

Mâncând într-o zi mere din paradisul tău,
am început să gândesc.

În timp ce nu una, ci mii de scroafe
se tot cocoțau în copaci.
Și orbi destui am văzut
târând spre groapă orbi fericiți.

Un vultur înălțându-se în văzduh
Desena, totuși, din când în când,
câte-o fragilă stemă

Și luna, în câte-o seară, ca o cloșcă
pe ouă de aur în Apuseni

Sub aripile tale aș vrea să adorm și eu, lună,
chiar dacă, toropit de somn,
s-ar putea să nu aud glasul Lui,
cu urechile mele plecate departe
să asculte alte mări, ohoho,
alte mări, departe,
foarte departe.

Nu și nu

Furați, mâncați, îndopați-vă,
beți până veți cădea toți
pe sub fuste și mese,
înmulțiți-vă, stăpâniți pământul, –
dar acesta,
acesta,
acesta
nu este trupul, nu este
nici sângele meu.

Nu, nu,
nu și nu.

Scenă

Da, Don Giovanni, înflăcăratul,
acel nesățios, minunat ucigaș oribil,
Și Donna Anna
cu fardul scurs sub lacrimi,
hohotind lângă
mult-iubitul, și el, Comandor.

S-au adus imediat săruri,
ne-am trezit
din scurtul leșin, –
„quel ogetto d’orrore”
a fost luat și dus
de pe pătratul de marmură,
s-a șters și sângele
jignitor de strident.

Geometria a fost restaurată.
Poate să-nceapă din nou,
ardenta serenadă,
sub luna dintotdeauna.

Preluare din revista Romania libera,  nr. 18-19/2019.