NOTE DE LECTURĂ

REVISTA „IZVOARE CODRENE ȘI CHIORENE” NR.15, 16 ȘI 17/2019

Având ca fondator pe poetul Vasile Dan Marchiș, revista aceasta își propune să unească în paginile ei pe toți aceia care iubesc condeiul și vor să comunice; fiind o revistă de cultură, literatură, artă, religie și tradiții.

 Ca istorie privind apariția revistei putem aminti că în anul 2010 apare revista „Izvoare Codrene”, (revistă cu rază medie de Cultură, Literatură și Artă -de la Asuaju de Sus la Mireșu Mare și retur prin tot nord-vestul- țării) - am doar numărul 4 din acel an -inițiată și condusă de scriitorul Vasile Dan Marchiș; revista Izvoare Codrene a avut mai multe numere; a revenit în 2019 schimbându-și titlul prin adăugarea  cuvântului „chiorene” cu ideea de a cuprinde cât mai mulți colaboratori într-un spațiu geografic mai mare.

Voi continua prin a comunica câteva observații asupra numerelor mai sus amintite; cele două reviste, nr. 16 și 17 fiind număr dublu-stau sub semnul celebrării evenimentului major care a marcat istoria României și anume 1 Decembrie 1918.

 Cu gândul la aceste vremuri poetul Radu Botiș remarcă în „articolul „SEMN” apariția cărții „100 de ani la Marea Unire”- carte coordonată de dl. Dr. Teodor Ardelean, lansând și la Ulmeni acest volum omagial.

În cuvântul de început dl. Maxim Morariu-devenit de curând doctor în teologie-aduce laude colectivului de redacție pentru publicistica literară, istorică, etnografică, filozofică sau teologică-oprindu-se asupra preotului cărturar Botiș Radu care împletește calitățile de slujitor al altarului cu cele de mânuitor al condeiului, conducător al revistelor electronice „Glas comun” și „Slova Creștină”.

În recenzia referitoare la „Mărturii năsăudene” carte scrisă de preot Maxim Morariu și recenzată de poetul Radu Botiș-se specifică faptul că „țăranii români din Ardeal, cei din zona Năsăudului au lăsat posterității un adevărat tezaur constând în poezii, balade, bocete sau povestiri privitoare la război.

Scriitorul Ioan Voicu care face parte din Cenaclul Literar „Petre Dulfu” din Satulung e prezent în revistă cu poezii triste și nostalgice. Lipsește însă balada „Rău mă dor ochii, mă dor” devenită șlagăr după ce muzica a fost adaptată textului de Valentin Moldovan-devenind piesă șlagăr național, cântat cu succes de Paul Surugiu &Fuego și Irina Loghin. 

Redau aceste versuri:

„.Rău mă dor ochii, mă dor/ De lumina stelelor/ De durerea frunzelor

Refren: Și mă duc și mă tot duc/ Până la izvor sub nuc

Și mă fac și iar mă fac/ Lemn de brad și lemn de fag.

 Rău mă dor picioarele/ De bătut cărările.

 Rău mă doare inima,/Că iubești pe altcineva.

 Unde ai plecat, nu știu/ Dar mi-e sufletul pustiu.

 Și-am să merg fără să știu/ Dus de dorul meu târziu.”

Făcând o comparație  cu baladele scrise de Ion Minulescu „vesele și triste”-cele scrise de Ion Voicu sunt numai triste: exemplific prin „Balada cutremurătoare”: „de  unde-n mine atâta chin/ și-atâta ură și pelin/ că n-am fost niciodată salbă/ doar un culegător de iarbă/ pe unde calc, nu e lumină/ doar întunericul de vină/ și mă cutremur printre voi/ cu temătoarele nevoi…”

Se prezintă într-un articol scris de Radu Botiș  cartea nou apărută „Lucăcești-file de istorie.” Localitatea reprezintă un colț de lume din țara noastră România, scriitorul și jurnalistul Gelu Dragoș alege descrierea satului natal cu oamenii lui, obiceiurile lor din trecut până-n prezent. E monografia unui sat transilvan din zona Chioar(Cetatea de Piatră)-fiind situată în depresiunea Someșului, având forma unui uriaș ou de struț iar în 1970 datorită așezării sale a fost ferită de inundații, cartea prezintă date despre populație(tabelul)-oameni, școala de ieri și de azi personalități din Lucăcești, natura așezării, rezervația de stejar pedunculat Bavna Fersig, laleaua pestriță-monument al naturii, stârcul cenușiu, moara plutitoare de pe Someș etc. În  cuvântul introductiv al cărții primarul comunei Mireșu Mare-Ioan Mătieș recunoscând valoarea acestei cărți pentru lucăceni scria că „patriotismul nu e un merit, ci o datorie de onoare.” –referindu-se la faptul că această monografie e un act de patriotism din partea unui scriitor.

Preotul și scriitorul Radu Botiș prezintă cartea de dezvoltare personală „Arta de a învinge” scrisă de Minodora Ion- o carte care îndeamnă la armonie între oameni și la stimularea imaginației, atât la oamenii simpli, cât și la scriitori, deoarece așa cum zicea Einstein „imaginația e mai importantă decât cunoașterea”-cunoștințele sunt limitate, pe când imaginația nu are limite.

Scriitorul Vasile Bele s-a documentat asupra subiectului „claca” din Chiuzbaia(care seamănă identic cu alte adunări de la țară din zona Codrului-numite „clacă”)-încearcă și reușește să dea o definiție acestui fenomen al satului  tradițional românesc; descrie desfășurarea unei astfel de întâlniri unde „clăcașii” sunt oameni veniți la muncă să-l ajute pe un semen de-al lor, benevol, fără a primi bani în schimbul muncii, dar, la nevoie-cel ce-a venit la ajutor-va fi și el ajutat la rândul lui. Astfel se realiza socializarea prin muncă, omul leneș, dar și cel harnic se recunoșteau la clacă. fetele se cunoșteau cu băieții-viitorii pețitori: era și claca „de femei” dar și claca „de bărbați” în funcție de munca ce trebuia îndeplinită(munca la câmp, culesul fructelor, adusul lemnelor din pădure, crăpatul lor). Claca are puncte comune cu o șezătoare, participă băieți și fete care socializează, spun povești, zicători, întâmplări. Din zestrea strămoșească s-a scos la lumină acest obicei, el perpetuează valorile spirituale ale oamenilor satului. Acestea sunt tradițiile autentice, acesta e poporul românesc, sunt obiceiurile pe care le-au învățat de la moșii și strămoșii noștri. În  acest fel avem o identitate distinctă, etnică, culturală și lingvistică.

Frații Mircea și Radu Botiș aduc o apreciere realistă și bine primită cărții scrise de Angela Monica Jucan cu titlul „Înstelatul  Finteuș” carte în  care se spune că acest cor bărbătesc de-o vârstă cu Marea Unire a repurtat succese răsunătoare pretutindeni prin repertoriul său de cântece patriotice-care au fost interpretate nu numai la noi în țară ci și peste hotare unde se găsesc români realizând „ păstrarea nealterată a identității naționale și ducând mai departe cu mândrie „cântul neamului nost”.

Vasile Hatos scrie o„ Incursiune în poeziile și poemele lui Radu Botiș” afirmând că poeziile autorului reflectă stările sufletești care sunt în căutarea credinței adevărate”, spiritul  este pur, ca a unui copil- Iar poezia lui Radu Botiș atinge stări mistice.

Eleonora Schipor scrie despre scriitoarea Mariana Gurza de care  o leagă o prietenie veche  atât prin locul de baștină comun-satul Cupșa, Bucovina, cât și prin pasiunea comună pe care o au în privința scrisului. În  articolul „Mariana Gurza, poeta cu suflet de înger” scrie despre volumul de proză al Marianei Gurza „Apropieri-pelerinaj prin idee, gând și suflet”-vorbind și despre poetul martir Ilie Motrescu, dar și despre Petre Ciobanu și Vasile Plăvan.

Mihai Zmicală în articolul ”Doar o vorbă să vă  spun” parafrazându-i pe vechii cronicari ne amintește de bogata sa activitate de director de Cămin Cultural din Satulung și despre pelerinajele organizate cu Ansamblul Folcloric de cântece și dansuri populare înafara graniței: Franța, Belgia, Elveția, Italia, Olanda, Austria, Ungaria etc. A inițiat și organizat un Festival concurs de cântece și jocuri populare având trei secțiuni-„Solist vocal”, Solist instrumentist”, Joc popular” cu prima ediție în 2002-la-nceput pe plan local, apoi zonal, la a treia ediție Festival Concurs Județean, apoi Festival Interjudețean, ca în final acest festival să primească un nume„ Maramureșul răsună” La acest festival internațional au participat artiști din Polonia, Ungaria etc. Prin schimbul de experiență în țară și peste hotare-tinerii au putut cunoaște alte tradiții, obiceiuri ale altor popoare-promovând în același timp specificul și obiceiurile românești într-ale cântecului și dansului popular. Dl. Mihai Zmicală descrie reînvierea Cenaclului Literar „Petre Dulfu” de la Satulung, apariția și lansarea cărții acestui cenaclu la 15i 2016 având ca moderator pe scriitorul Ioan Romeo Roșiianu fiind un real succes.

Dintre laureații Premiilor U.Z.P.R. 2018 amintim și pe părintele stavrofor Radu Botiș din Ulmeni, Maramureș considerându-se așa cum susține Gabriel Garcia Marquez care afirma că „jurnalistica e un gen literar” aș adăuga eu că literații, artiștii, oamenii talentați susțin acest gen și îl dezvoltă.

Radu Botiș vorbind despre poezia Elenei Armenescu afirmă că această poetă poate fi inclusă în rândul poeților de inspirație creștină și nu întâmplător jurământul lui Hippocrate-pentru apărarea vieții. dublat de sensibilitatea unei trăiri căreia îi închină frumusețea cuvântului, o reprezintă. „Destinul călătorului”, articol scris de Elena Armenescu este un studiu  psihologic și filozofic asupra vieții omului pe pământ, om care ar trebui să creadă că poate merge și răzbi         „pe cale” cu o gândire pozitivă conform preceptelor biblice, care nu reprezintă altceva decât frăția inimii despre care a vorbit Iisus-cu iubire; concluzia este „să ne continuăm călătoria în lumină, să dăm prilejul să crească plantele iubirii ale căror semințe le-am semănat cu drag, cu grijă în ceilalți. Fie-ne bogată recolta!”

 Scriitorul Gelu Dragoș scrie un articol de suflet închinat maestrului compozitor Liviu Borlan care acum dirijează Corul îngerilor în lumina astrelor- punctând activitatea creatorului în județ, a fost animator talentat al muzicii corale-considerat cel mai mare compozitor și prelucrător de texte și muzică din Maramureș. Căminul Cultural din Pribilești a primit numele muzicianului în semn de aducere aminte și de prețuire. În  articol se redă activitatea  publicistică a creatorului de muzică simfonică, de fanfară, de cameră, corală, de copii și muzică ușoară-realizându-se o mini monografie sau o fișă bibliografică de autor. Același scriitor Gelu Dragoș ia în vizor „Istoria de lângă noi-Castelul Teleki din Pribilești, comuna Satulung-vorbind despre proprietarul acestui castel, având un moștenitor, descendent al familiei Teleki, cetățean britanic-care nu a respectat angajamentul luat de a transforma clădirea  în centru de conferințe până la sfârșitul anului 2009-, castelul fiind și azi într-o stare de degradare continuă. Ar trebui să se ia măsuri de renovare de către Primăria Satulung, Direcția de Cultură și patrimoniu Maramureș și de către Consiliul Județean Maramureș-castele ale familiei Teleki fiind mai multe în Ardeal.

Poetul Vasile Dan Marchiș scrie o recenzie la cartea scrisă de prof. Emil Domuța cu titlul „Târgul fetelor de la Asuaj –sărbătoare folclorică tradițională a Țării Codrului făcând o asociere între cuvântul  „cepsă”-ceapsă-care e o podoabă de nuntă  și mai apropiatul fonetic „ceapă”-asemănări cu Târgul Fetelor de pe Muntele Găina din Munții Apuseni. În altă pagină a revistei o prezintă pe poeta Olguța Luncașu Trifan care scrie o poezie cu o efervescență metaforică aparte, transpusă în rondel: „Gândul îmi pleacă/ rătăcind pe poteca/ învăluită în fum a amintirilor/ oscilează între cât a fost real ori fantasmă/ și, se întreabă retoric: există un portativ al dorului?!”-după mai multe citate se prezintă un C.V. al autoarei.

Cel  de-al cincilea volum de versuri scris de Vasile Dan Marchiș este prezentat de prietenul său criticul Gelu Dragoș care amintește tematica abordată de poet: iubirea, dumnezeirea, cuvântul, materia, natura și subiectul „mirare” din care exemplific: „Ninsoarea căzând prea abundentă/ ca o bizară fantezie/ vrând parcă a se situa prin asta/ la rang de paradă…/ Dar e o mascaradă/ cum că nu se pot face/ oameni în toată firea/ doar din zăpadă…”

Simpozionul „Centenarul Marii Uniri” din cadrul Festivalului „Toamna Someșană” de la Ulmeni, Maramureș-eveniment de seamă organizat de administrația locală a orașului Ulmeni a cuprins și o întâlnire a scriitorilor din zonă, aceste evenimente sunt prezentate într-un articol de subsemnat, se amintește de aportul deosebit al corului și recitatorilor conduși și îndrumați de prof. Robu Georgeta evoluează soliști, recitatori. Coruri din localitățile aparținătoare de Ulmeni. Spectacolul a fost urmat de elogierea actului Marii Uniri prin luările de cuvânt ale scriitorilor care spun poezii sau citesc proză dedicată Centenarului, Astfel au elogiat actul Marii Uniri: dl. Săluc Horvat, Radu Ulmeanu, Florica Bud, Carmena Băințan, Traian Oros, Milian Oros,  Oancă Aurelia, Ioan Ardusădan, Claudia Tomescu, Gelu Dragoș, Ioan Meteș Morar Chelințanu, Viorel Pop și mulți alții. 

În povestirea „Bunicul” scrisă de Constanța Abălașei Donosă-scriitoarea realizează precum Delavrancea descrieri de „natură sufletească.” Fiind la țară alături de părinți și bunici pe malul Buzăului la Scorțaru Nou, era departe de gălăgia orașului și putea asculta liniștită poveștile bunicului ei moș Costache. Cei doi bunici aveau dintre darurile vieții-darul muncii și dragostea pentru animale. Plecarea la Mănăstirea Măxineni, peisajele călătoriei, istoricul mănăstirii, părintele din sat pe nume Orzan-sunt tot atâtea subiecte care trezesc sentimente nostalgice din amintirile copilăriei.

Asemănător cu relatarea de mai sus, Andreia Roxana Botiș scrie „Plaiuri codrenești” despre oameni de seamă ai zonei din trecut și prezent, despre așezăminte culturale și bisericești din această zonă etnografică care a fost binecuvântată de Dumnezeu pe pământ.

Președinta Ligii Scriitorilor Români, filiala Maramureș, dna. Carmena Băințan ne încântă cu poezii nostalgice din care citez; „A-ncărunțit și cerul de-atâta așteptare,/ Și doarme dus, pe vechile coline/ E lună plină pe un colț de cer,/ Iar codrii cântă doine cu suspine. ”poezia „Lacrima din noi”.

Prof. Traian D. Lazăr recunoaște în articolul „Identitate” că Ulmeniul a primit în persoana sacerdotului Radu Botiș încă un pașaport spre neuitare prezentând localitatea Ulmeni în studiu monografic ca identitate fizico-geografică, demografică și culturală. Alături de Constantin Voicu și poeta Cezarina Adamescu părintele Radu Botiș scrie un „Îndreptar de terapie divină-breviar sufletesc”- o carte analizată de Constantin Marin; alături de poeziile celor trei autori ai cărții putem citi C.V. urile lor, dar și reflecții creștine, sfaturi de viață, pagini memorialistice-iar ca o concluzie se constată că: „Dumnezeu cu ajutorul timpului stăpânește totul și toate.”

Despre cartea scrisă de părintele Radu Botiș „Aspecte pedagogice și catihetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos-regretatul scriitor Traian Rus apreciază în articolul „Carte de învățătură” valoarea acestei cărți pentru noi toți, cei ce-o citim, credem că această lucrare ar trebui să se regăsească în toate școlile și bisericile noastre- deoarece căile instruirii și deprinderii binelui comun se află în lumina lui Hristos, Domnul și Pedagogul Suprem.

Ar mai fi multe de spus, mai ales despre poeziile minunate publicate în aceste volume, dar vom încerca cu o altă ocazie acest lucru. Mulțumesc pentru înțelegere!

               OLIMPIA MUREȘAN, L.S.R. FILIALA MARAMUREȘ

          

Istoria unei reviste – revista unei istorii. Revista IZVOARE CODRENE de Vasile BELE

 Mi-au plăcut dintotdeauna colaborările dintre oameni, indiferent din ce domeniu de activitate. Am apreciat acest fapt ca un respect și stimă absolută. Iar când respectul, stima sau colaborarea vine întru susținerea unei cauze nobile, cu atât mai mult, obiectivitatea și punctualitatea este și trebuie să fie evidentă. Am să încerc (nu știu în ce măsură voi reuși!), a scrie câteva gânduri (deși, la început m-am gândit la o recenzie!) despre revista ,,Izvoare Codrene”, despre colectivul de redacție cu aplecare spre scriitură, despre colaboratorii pe care prestigioasa revistă și i-a dobândit, datorită competenței profesionale, despre cei care au semnat articole în paginile sale, despre poeții, scriitorii, istoricii, oameni de litere și cultură, dar și politicienii care au susținut (evident, susțin și în continuare!) acest demers.

De la începutul rândurilor aș dori să fac următoarea remarcă, necesară unui astfel de demers, pentru a fi înțeles cu obiectivitate. Voi scrie în cunoștință de cauză! Adică, ce-or fi însemnând toate acestea? Pe mulți dintre colaboratorii revistei îi cunosc – oameni de litere, iubitori de folclor, profesori cu mare experiență profesională – încât, credeți-mă, pe cuvânt, îmi vine greu a scrie. Îmi asum, e drept, o responsabilitate mult prea mare, gândindu-mă doar la  profesionalismul dumnealor. Cu curaj, încep demersul meu, motivat de bucuria apariției, dar și de curajul celor care au avut o astfel de inițiativă laudabilă întru totul.

Deși aflată la numărul 7 al apariției, (lansare la care am fost și eu prezent), am să încep ... cu  începutul, motivat de întrebarea, sau pardon, întrebările: ,,Cine sunt Izvoarele codrene?”, ,,Ce promovează și ce susțin în paginile revistei?”, ,,Cine sunt cei care au avut (iarăși repet) curajul și inițiativa acestei reviste?” – motivat la gândirea (nu pot spune decât rudimentară a unora!) că în astfel de zile cine se mai gândește la valorile spirituale ale neamului? Și mai zic eu, întrebări, pertinente, unei astfel la inițiative! 

În lumea asta (cu regret o spun, totuși, plină de răutate!), iată că mai sunt oameni cu suflet, cu gândire pur sănătoasă și românească, ce se gândesc (probabil văd dezastru spre care ne îndreptăm!) la lucruri evident de trebuință, necesare, la lucruri obiective.

Se întâmpla în mai 2010!

Și-acum permiteți-mi a aduce laudă, dar și bună apreciere, colectivului redacțional, acelora care au pus, cu emoție, mai zic eu, ,,piatra de temelie” a revistei. Aflu toate acestea din întâiul număr al revistei, (și-mi place nu mă rabd a nu nota!), ce a apărut în primăvara lui 2010, ,,... menită să dezmorțească  starea culturală a comunei și a zonei!” – o exprimare pe cât de simplă, pe-atâta de energică. Aș propune (dacă-mi este permis a veni cu propuneri!) ca acesta să fie motto-ul real al revistei. Nu că altele nu ar exista, departe gândul, dar, sincer recunosc, că-mi place! Și ce-am mai înțeles? Că, o dată cu această revistă – IZVOARE CODRENE – deja ieșită pe piață, a luat ființă, acolo, în ,,Asuajul nașterii sale”, și un ansamblu folcloric, cu același nume! Fiind vorba de o ,,naștere spirituală”, de un ,,prunc în fașă”, doresc acestuia (a se înțelege acestei reviste), mulți ani sănătoși, întru slovă, vin și mai adaug!

Startul de pornire în lumea scriituri, a fost dat de: prof. Viorica Naghiu –  bună păstrătoare, dar și culegătoare de folclor, un om delicat, care și-a înțeles locul și rostul pe fața pământului, prof. Emil Domuța – etnolog, scriitor, istoric de marcă, dascălul ce-și exercită cu responsabilitate profesia pentru care a fost hărăzit. Într-un gând, suflet și simțire, dar și dorință (altfel nu se putea!) au pășit, evident cu emoție dar și încredere deplină în forța dumnealor, dar și-n iscusință, oameni de-ai locului, Felicia Oșan și poetul Vasile Dan Marchiș - prieten și confrate drag, autor al mai multor volume de poezie (apreciate și premiate datorită valorii și metaforei cu care au fost construite!).

Colectivul fiind alcătuit, au avut nevoie de un coordonator cu mai multă experiență profesională necesară unor astfel de începuturi. Așa stând lucrurile s-au îndreptat spre cineva care lucrează într-o instituție de cultură avizată. Au primit ajutor (dar și sprijin) de la poetul Nicolae Scheianu – referent la Centrul Creației Populare Maramureș - mare cunoscător dar și iubitor al tradițiilor și obiceiurilor locului. Acesta le-a dat sfat, i-a încurajat, i-a învățat, (dacă vreți!) pașii ce trebuie făcuți (și cum trebuie făcuți!), pentru a fi de cinste în lume. Au reușit, vin și confirm și eu această inițiativă.  

Pentru a reuși, au ridicat o rugăciune către Dumnezeu (așa cum au învățat de la mămuca și tătuca, de pe vremea de când încă mai trăiau), pentru a le deschide mintea și sufletul, a le îndrepta pașii științei, pentru a le da binecuvântare în noua viață spre care, cu bucurie, (dar și cu grijă!) se îndreptau. Au cerut binecuvântarea preotului din sat, iar acesta n-a putut decât să li se alăture, lăudându-i, încurajându-i, sprijinindu-i cu tot ce i-a stat în putință, recunoscând că ,,Este nevoie ca în satul românesc portul, tradiția, folclorul sau obiceiurile să fie păstrate așa cum le-am primit de la înaintașii noștri. Dacă acestea nu se vor păstra, suntem condamnați pe viață!”, a mai adăugat părintele Mihai Ghiț.      

Așa stând lucrurile au pornit cu primul număr din revistă scriind fiecare după talentul, darul și harul primit de la naștere. Cititorii revistei se pot bucura aflând date extrem de interesante despre viața culturală a acestei zone. Aflăm, spre bucurie, că aici se pune baza înființării unui muzeu. Inițiativa aparține dascălului Emil Domuța – om de-al locului (care nu și-ar putea uita originea, oricât de mare ar fi amarul, supărarea sau depărtarea de locul natal). Și-ncă o dată, (pentru a câta oară, oare?), vin și întreb, pe drept cuvânt: omul care-și sfințește locul, oare ce merită? Vă rog, nu mă considerați un misogin sau un unul care aleargă după laude. Departe acest gând! Atunci când omul este lăudat, lauda să-i fie binemeritată! Dascălul Emil Domuță - și nu numai dumnealui – merită o astfel de lăudă, credeți-mă! Felicia Oșan – cea care va semna rubrica ,,Social” – dar și Vasile Dan Marchiș - membru fondator al revistei – vor semna un articol despre rolul cărții. Articolele frumos întocmite aduc în discuție cartea, pornind de la zicala: ,,Carte frumoasă cinste cui te-a scris!”. Vin, iertați-mi răutatea, (dar nu mă pot răbda, deși știu că voi fi aspru condamnat), și modific textul (iartă-mă, Doamne!), afirmând: ,,Carte frumoasă, oare cine te va mai citi?”, modificând inclusiv semnele ortografice, punând, așa cum se poate ușor observa, un semn de întrebare la final.

Desigur am în vedere, faptul că azi, în acest secol al informaticii, mult prea puțini dintre noi și semenii noștri sunt cu aplecare spre lectură. Și iar îmi cer iertare! Oare ce-ar fi de noi și de lumea asta, dacă nu ar fi cartea de învățătură, această binecuvântare ce ne-a fost dat a o cunoaște!  Tot despre buna învățătură ce o poate da orice carte semnează preotul Mihai Ghiț un articol. Desigur articolul domniei sale privește învățătura moral-religioasă a fiecăruia – norme de la care ne abatem din ce în ce mai des.

Obiceiurile de peste an, legate de primăvară – Bunavestire și Sânjorzul (sfântul Gheorghe) - sunt redate frumos și într-o ținută elegantă, de către cunoscătoarea și culegătoarea locului, prof. Viorica Naghiu – articol, despre care mi-ar place să cred că sunt începutul unei noi cercetări etnofolcorice în această zonă.

Pagina de poezie este semnată de nimeni alții decât fondatorul Vasile Dan Marchiș (poeme reprezentative care pot oricând concura cu altele la orice festival de poezie) și prof. Adela Naghiu – un om de-al locului, cu evidentă rădăcină codrenească (mă întreb, spre știința mea, între Viorica Naghiu și Adela Naghiu, există vreo legătură?). Versuri proprii care vor face parte, nu peste multă vreme, dintr-un nou volum, mi-ar place să cred! Felicitări dumneavoastră celor care mânuiți cu atâta măestrie, metafora!

Imediat după lăudabila lansare, vestea a trecut granița Țării Codrului, a trecut granițele sau frontierele statale, a trecut mări și țări, a trecut peste apa cea albastră a oceanelor prin poetul, scriitorul și pictorul de înaltă ținută morală, om de-al locului – Ion Georgescu – cel care a ținut, de-acolo din îndepărtata Americă, să le fie aproape, măcar așa. Sunt convins că dorul de casă este mistuitor și arde sufletul. Așa, prin culoare și vers, a înțeles dumnealui să se alăture acestor truditori pe pământul literaturii. A reușit, impresionându-ne, asta e clar!   

Câteva luni mai târziu, mai exact în luna lui Cuptor, același an al Domnului, 2010, apare următorul număr din revistă. Deci, luna în iulie 2010, se semnează actul de naștere al celuilalt ,,frate” întru revista ,,Izvoare Codrene”. Harnici cum îi știe lumea, toamna lui 2010, aduce o nouă bucurie editorială – respectiv numărul 3 al revistei. De această dată, numărul 3, este lansat, cu forță și mult mai mult curaj, în comuna Mireșul Mare, idee susținută și sprijinită, se pare, de un alt iubitor de cultură – un om care sfințește, și pe bună dreptate, locul – primarul Virgil Prună. Aici, la lansare, s-a lăsat cu mult tam-tam. A fost, pentru comuna Mireșul Mare, un adevărat evenimat cultural, pe care participanții nu-l vor uita degrabă.

Au fost prezenți membri fondatori ai revistei, membri colaboratori de-a lungul apariției editoriale, scriitori, poeți, etnologi, istorici de prestigiu. Ba, nu mă rabd, să nu amintesc și de membri clubului ,,Spinul”, din Baia Mare, iar pentru cei care nu-i cunosc, am să le fac o prezentare scurtă. Aceștia, ,,Clubul Spinul”, sunt epigramiștii de seamă ai județului – cei care prin istețimea minții dumnealor, trimit săgeți cu umor dar și cu substrat, spre ceilalți. Recunosc faptul că-mi sunt dragi! Și ei și genul abordat de dumnealor - epigrama! 

Regretatul poet Ioan Burnar, ,,Ionu Împăratului”, cum îi plăcea să se prezinte, coborâtor din neamul descălecătorilor Bogdan al Maramureșului, descoperitorul legitim al Moldovei, pe drept cuvânt afirmă, în numărul 3 al revistei ,,... localitatea Asuajul de Sus, nu va fi cunoscută de acum încolo doar prin Festivalul folcloric ,,Târgul cepelor”, ci și prin revista ,,Izvoare codrene” ... într-un viitor nu prea îndepărtat, revista ,,Izvoare codrene”, va deveni un reper pe harta spirituală a Maramureșului”.  De aur au fost vorbele lui Ionu împăratului din Dragomireștiul nostru, grăbit, se pare, spre un cenaclu al scriitorilor aflați printre stele.  

Ar fi prea greu a face o statistică în ceea ce privește doamnele sau domnii, câți/câte/care au semnat până în acest moment în revistă, fiecare punându-și amprenta în felul său, asupra revistei de-a lungul fragedei istorii în devenire. Încerc totuși o abordare statistică, gândindu-mă că dacă voi uita pe cineva/careva nu este cu voia subsemnatului, ci doar o banală greșeală. Fie că este vorba de profesori, etnologi, scriitori, critici de artă și literatură, poeți, primari, oameni politici - iată cum ar arăta, până în această clipă, harta colaboratorilor: profesorul şi etnologul Pamfil Bilţiu, deputatul Nicolae Bud, scriitorul și poetul de mare anvergură Vasile Morar, inspectorul şcolar şi jurnalistul Dragomir Ignat, juristul - director executiv în cadrul Consiliului Judeţean Maramureş, poetul Ioan Dragoş, inginerul şi scriitorul Florica Bud, primarul comunei Băseşti, Maramureş, medicul şi scriitorul Ioan Călăuz, poetul Vasile Dan Marchiş, poetul şi jurnalistul Ioan Romeo Roşiianu, scriitorul şi criticul literar Nicolae Scheianu, inginerul silvic Vasile Dulf, scriitorul şi profesorul Gelu Dragoş, profesorul, muzeograful şi etnologul Emil Domuţa, poetul Gelu Dragoş jr. și multe  alte personalități literare de prestigiu – fiecare având un singur (și același!) crez – de-a duce faima revistei pe culmi de glorie. Au reușit!

Gândindu-mă la numărul mare de colaboratori, la valoarea fiecăruia, indiferent la care ne-am opri, lucrul este cu atâta mai măreț. Mă întreb, ipotetic, dacă până în acest moment și-au pus amprenta asupra revistei, atâtea și atâtea nume sonore din domeniul culturii, ce se va întâmpla atunci când vor ajunge la numărul 100? Sau 7oo întru apariție? Sau 1ooo? Întrebam doar și totuși rostesc – Doamne ajută!

Și totuși, cei numiți mai sus, sunt doar câțiva semnatari ai actului de naștere al revistei ,,Izvoare codrene”, de-a lungul istoriei sale. N-aș vrea să-i uit pe poeții Dorel Macarie, Gavril Ciuban, Ioan Voicu – un textier extrem de talentat pentru care am o stimă și un respect deosebit, Vasile Mureșan, Ioan Bogdan, Adela Naghiu, Ștefan Aurel Drăgan, Dumitru Fânățeanu, Ion Georgescu – pictor și poet. Printre ,,greii” literaturii văd și nume necunoscute, dar cu mult talent scriitoricesc, precum Ionel Pop, Ionuț Oșan, Felicia Oșan – mă pun, la modul cel mai frumos de exprimare, pe gânduri. Văd în domniile lor, talent și har scriitoricesc, păcat ar fi dacă nu s-ar ,,exploata” toată această bogăție ,,la maxim” de intensitate, pentru că au un potențial extraordinar – voci tinere ce promit! Și-aici mi-ar place dacă comunitatea în care trăiesc ar fi mai receptivă la talentul dumnealor. 

Și-aici îl am în vedere, cu prisosință, pe jr. Gelu Dragoș. Iertată-mi fie oprirea asupra acestuia (nu doresc a fi acuzat de subiectivism, deși despre fiecare în parte aș avea aceleași cuvinte de laudă meritată!), dar tânărul și talentatul Gelu jr., dacă ar fi mai harnic într-ale scrisului departe ar ajunge. Sincer, văd o evidentă detașare în fața multora și mă bucură acest fapt. Se vede că-i place poezia, modelează metafora cu o ușurință debordantă, gest ce ar face orice poet consacrat, invidios pe talentul și harul acestuia. Poate, până și eu sunt invidios pe-al tău talent!

Și toate astea în plină tinerețe, căci experiența vieții nu-ți este prea cunoscută, (ești încă mult prea tânăr – asta am vrut să-ți spun!) și totuși ești talentat până peste. Gelule, un sfat prietenesc, îmi permit să-ți dau, și te rog să-l primește, așa cum l-aș da unui frate: aș vrea să văd în tine, și prin tine, o mai multă implicare în tot ce privește viața culturală din această zonă. Ai talent și ar fi păcat irosit. Ești, oricând, un rival al multor poeți cu experiență în domeniul acesta.

Rima și ritmul poeziei nu-ți sunt străine, dimpotrivă, le foarte stăpânești. Îți înțeleg tinerețea și-o admir, deopotrivă, dar în toate acestea nu neglija poemul și scrisul, oricare ar fi anotimpul tinereții tale. Văd în tine un potențial și valoros critic literar. Și mi-ar mai place să nu mă fi înșelat atunci când, peste ani și ani, vei reciti, din toate acestea!

E neapărat nevoie să continui ,,statistica” scrierii și-a celor care au mai semnat în revistă, lucru de care m-am apucat adineaori. Aduc în discuție talentul altor profesori, și dumnealor cu darul primit de la Dumnezeu, avându-i drept exemple: prof. Aurora Pașca sau prof. Mariana Dan, de la Liceul ,,George Pop de Băsești”, din Ulmeni – o prestigioasă organizație școlaricească, despre care cu siguranță vom mai auzi lucruri minunate. Nu aș vrea să uit de prof. Emilia Pop, din Mireșul Mare – cea care semnează interesantul articol despre tradițiile noastre milenare – sunt neglijate ori uitate cu desăvârșire? – se întreabă  retoric, și domnia sa, pe bună dreptate! Nici de prof. drd. Gherasim Domide, nu aș dori să uit – dorindu-i calificativul ,,MAGNA CUM LAUDE”, la absolvirea școlii doctorale, cel care semnează cu esență și seriozitate maximă, un eseu despre ,,Izvorul Șomeșului”. Stau și mă întreb, o fi având acest articol vreo legătură cu Izvoarele codrene? Evident! Și una puternică!

Așa precum Șomeșul nu-și va opri cursul niciodată, tot așa, spre exemplu, urmându-i, să fie și Izvoarele codrene – revista. Aș lua articolul tânărului doctorand ca un ,,blestem”, care ar suna cam așa: atunci să se oprească aparițiile revistei ,,Izvoare codrene”, când Izvorul Șomeșului se va opri din cursul său! Mereu, mereu îi vor urma urmașii! (iertare pentru pleonasmul voit). Așa să fie, spre bucurie, mândrie și laudă în întreaga țară a Codrului!

Performanța nu vă este străină, domnilor membri fondatori! Știți să apreciați valoarea și arta. Aveți idealuri sănătoase și prin astea un viitor sigur, și demn de invidiat, în fața altor reviste. Experiența fiecărui număr născut cu sudoare și abnegație își pune amprenta evidentă asupra dumneavoastră. Am să fac rostire în cele ce urmează despre următoarele numere. Voi începe cu al doilea an de apariție și primul său număr editorial. De fapt cu revista ce poartă ,,pe tricoul aparițiilor”, de această dată, numărul 4. 

Aici, deja lucrurile sunt un pic schimbate! Deja apare întreaga familie Dragoș - de Lucăcești! Și mă bucură faptul. Lui Gelu D. jr., i se încredințează munca de tehnoredactare a revistei, doamnei Ana D. (soție și mamă) – corectura, iar seniorului (din glumă spun, se crede, dar a se înțelege ,,bătrânului Gelu” – bătrân cu sens de ,,multă experiență profesională”) atragerea de sponsori pentru editarea și tipărirea următoarelor numere din revistă. Ei, vedeți că se poate! ,,Omul potrivit, la locul potrivit!” – mai spune o sintagmă populară.

Depre talentul tehnoredactării nimic de spus, decât vorbe de laudă. La fel despre corectura și activitatea doamnei învățător Ana Dragoș. Apoi, despre atragerea de sponsori, sunt mai rezervat. Gelu Dragoș va avea mult de mers pe teren și de lămurit aspectele viitoarelor sponsorizări. Nu că nu s-ar pricepe! Eu, cel care scrie și semnează în nume propriu toate astea, recunosc faptul că nu m-aș pricepe la atragere de fonduri! Sincer, nu am acest talent. Cât despre Gelu Dragoș - îl văd printre învingători. Doamne ajută, să fie cu dare de mână cei care-și permit astfel de treburi!

În acest număr 4, din al doilea an de apariție, 2011, deja vin forțe și talente literare noi. Celor amintiți deja – colaboratori și fondatori – cunoscuți ori consacrați, cu putere și talent, vin în a-și expune gândul, fiecare în felul său – prin rimă și poezie, prin articole de o certă valoare și probitate literară – alți colegi, prieteni, iubitori, admiratori, susținători. I-am numit peiorativ, pe fiecare, din respect pentru ceea ce au făcut pe plan literar ori cultural. Nume cunoscute se alătură celor din colectiv - Florica Bud, Ioan Dragoş, Vasile Morar, Dragomir Ignat, Ion Georgescu, Emil Domuţa, Ion Bogdan, Adela Naghiu, Vasile Dan Marchiş, Gelu Dragoş cât şi a fondatorilor publicaţiei literare: Vasile Dan Marchiş, Emil Domuţa, Adela Naghiu, pr. Mihai Ghiţ, Felicia Oşan, Ionel Pop, Ionuţ Oşan, Nicolae Scheianu (primul tehnoredactor al revistei), și semnează articole interesante din oricare punct de vedere te-ai raporta, astfel: deputat Nicolae Bud (Editorialul – Tribunul din Băsești); prof. Aurora Puşcaş (un articol despre învăţământul particular maramureşean care s-a născut în Ulmeni); prof. Mariana Dan (un material cu performanţele Grupului Şcolar Industrial Dr. Florian Ulmeanu); directorul ziarului on-line „E-Chioar” Dorin Cosmuţa  cu un eseu intitulat „Mai avem suflet?”); prof. Emilia Pop (cu un articol despre „păstrarea tradiţiilor” între „neglijenţă” şi „uitare”); prof. drd. Gherasim Domide (cu un eseu-metaforă despre „Izvorul Someşului”) iar poezie în această „Revistă cu Rază Medie de Cultură de la Asuajul de Sus la Mireşu Mare şi retur prin tot N-V ţării”, publică următorii: Dorel Macarie, Ioan Călăuz, Ioan Voicu, Vasile Mureşan, Gavril Giuban şi Ioan Romeo Roşiianu. Revista este cu atât mai valoroasă cu cât ea conţine picturi (reproduceri) ale pictorului şi poetului româno-canadian  Ion Georgescu! (după Cristian Laurențiu, miercuri, 19 ianuarie, 2011)

Am să mă opresc la fiecare în parte, motivat de încărcătura morală ce o degaja articolele. Chiar, fiecare în parte, emană spre literatura secolului seva din care a fost ,,născut”.

Editorialul deputatului Nicolae Bud – Tribunul din Băsești – este o extrem de frumoasă lecție de istorie, care ar trebui (dacă n-a fost deja!) împărtășită elevilor. Un articol elegant, documentat și frumos elaborat, despre istoria noastră – o filă din istorie ce nu trebuie a fi uitată – Întâiul Decembrie din anul 1918, la Alba Iulia – acolo unde s-a strigat din suflet pentru tot ceea ce înseamnă ființă și suflare românească: ,,NOI VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!”, de-a răsunat întreagă Câmpie a Blajului, și chiar mai departe, o sintagmă ce încă mai emoționează până la lacrimi.

Mulți dintre trăitorii acelor timpuri s-au grăbit să plece pentru a se uni cu moșii și strămoșii lor, că dacă ar mai trăi ...? Glasul celor o sută de mii de români, strigau la unison: ,,Vrem UNIRE!”. Extraordinară exprimare, domnule deputat: ,,Din nicio carte de istorie și din mintea niciunui român, nu ar trebui să lipsească acele pagini clocotitoare ...” – și mă întreb, oare, ce-ar mai trebui spus, când lacrima și emoția nu-ți dau pace? Și lacrima este, uneori, un răspuns, parafrazez, gândindu-mă la tăcere! Noi, oamenii acestui secol, cu atâta știm să-i răsplătim  pe înaintași – cu tăcere, iar după asta, desigur va urma uitarea. Și-ar fi mare păcat! Adevărat, zic! Doamne cât de frumoasă chemare pentru a ne cunoaște, zic eu, și mai bine, istoria! Dar cine-mi ascultă glasul?

Câți își mai aduc  aminte de faptele lui Alexandru Vaida Voievod – cel care a citit, în data de 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, Declarația Consiliului Național Român? Câți își amintesc de Ioan Rațiu sau Vasile Lucaciu (luptătorul din Șișești), doar doi din luptătorii care au cerut, în numele a sute de mii de oameni, drepturi pentru românii din Transilvania? Dar și autonomia ei!

Va trebui să recunosc faptul că și pentru mine erau unele lucruri așternute în uitare, iar omul, deputatul, politicianul Nicolae Bud nu a făcut altceva decât să-mi reînvie memoria istoriei, prin frumusețea articolului domniei sale. Vă mulțumesc pentru readucerea aminte a acestui episod al istoriei! Nu am să continui argumentarea scriiturii deputatului, ci-am să vă las dumneavoastră această bucurie, și-mi veți da dreptate, desigur!

 Doamna Florica Bud – președinta Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare, își desăvârșește proza prin articolul: ,,Pthita noastră cea de toate zilele/Bucatele copilăriei” – un exercițiu de literatură gastronomică, prilej de aducere aminte de anii copilăriei, de bunicii și casa dumnealor cu târnaț, de uneltele din curtea unei gospodării țărănești – lucruri indispensabile traiului. Notez, așa în grabă, deși fiecare ar merita atenție: thiclăzău – călcător, fierul de călcat, cociorva – instrumentul fără de care nu se putea lucra la/în cuptor (la care eu ani în șir i-am zis ,,cociorbă”, nici eu nu știu de ce?), pthită ori laboș - accesorii sau unelte nelipsite din gospodăria tradițională. Chiar mi-ar face plăcere a citi întreaga operă citată - ,,Phita noastră cea de toate zilele/Bucatele copilăriei”. Din celelalte secrete ale ,,bucătăriei bunicii” vă las dumneavoastră să ,,gustați”.

 

Anul 2011 pentru Țara Codrului și a Chioarului - înseamnă și  ... ,,Izvoare codrene” nr. 6  și ,,Izvoare codrene” nr. 7.

În cel de-al doilea an al apariției, o dată cu numărul șase, echipa de colaboratori își păstrează verticalitatea. Ce-mi sare în evidență încă din prima clipă, este în caseta tehnică, unde alături de coordonatorul șef, în persoana lui Vasile Dan Marchiș, apare personalitatea lui Gelu Dragoș - coordonator onorific al revistei. Mă opresc preț de o secundă, pentru a comenta foarte puțin această idee. De fapt nu știu dacă e vorba de un comentariu în adevărata definiție, sau doar de o apreciere importantă la funcția primită. E o alegere potrivită alături de o mare responsabilitate ce și-o asumă domnul Gelu Dragoș. Nu putea refuza oferta!

Colectivul de redacție și fondatorul au făcut o alegere, sincer, minunată, pentru că Gelu va lupta pentru ei, îi va sfătui, și har Domnului, are experiența necesară pentru a proceda așa. Gelu Dragoș va fi obiectiv în realizarea următoarelor numere din revistă, nu va permite alteritatea ei, ba dimpotrivă va munci pentru ca totul să decurcă AD LITERAM, adică așa cum se cuvine. Succes domnule Gelu Dragoș. Iar în final mai transmit ceva fondatorilor – bucurați-vă cât puteți de profesionalismul domnului Gelu Dragoș, exploatați-l cât puteți de mult, învățați norme și reguli de la dumnealui căci prea bine le știe, și-l văd și dispus a arăta ori împărtași și altora din profesionalismul dumnealui. Dacă așa se va întâmpla o să-mi dați dreptate. O să vedeți, în timp, câtă apreciere și deschidere va avea revista dumneavoastră. Sigur nu mă înșel în afirmație!

Tot ca noutate în caseta tehnică apare Nicu Borșe – omul care se ocupă de tehnoredactarea revistei. Dacă revista nu va avea un aspect îngrijit va fi vina dumitale domnule Borșe! Am glumit, dar țin să te felicit pentru munca și efortul depus. Nu mă prea pricep eu la regulile de tehnoredactare, dar faptul că din punct de vedere al ținutei acestui număr, revista a ieșit frumoasă, pot să-ți aduc felicitări în adevăratul sens. Succes pe mai departe și dumneavoastră, dar să țineți minte un lucru – în funcție de aspectul revistei, de ținuta ei morală dar și de calitatea articolelor așa vor curge aprecierile viitoare, și crede-mă lumea se uită! Cât despre calitatea articolelor, aici nimic de zis, regula este simplă – fiecare semnatar își asumă întreaga responsabilitate despre conținutul articolului semnat sau propus pentru tipografiere și editare.

Editorialul semnat de prof. Emil Domuța - ,,Este greu să fii apostol printre ai tăi!”, are ținută și caracterizează întreaga revistă. Eu, citindu-l, din start am simțit că mă cuprinde curiozitatea în ceea ce privește conținutul tuturor articolelor din revistă, deși eram tentat, pe moment, să las deoparte revista și să rezolv o altă problemă. N-a fost așa!

Îi dau dreptate semnatarului articolului și vin și adaug: ,,Nimeni nu-i profet în țara lui!”, o altă sintagmă perfect adevărată. Invitația la lectura revistei este evidentă și demnă de a fi luată în seamă! Articolul este ca o frumoasă rugăciune de mulțumire. În susținerea mea, raportat la apariția celui de-al șaselea număr din revistă, ce ziceți de următoarea frază: ,,...  în care căutăm să vă apropiem mai mult de zestrea culturală a ținutului ,,de sub Codru”, să vă stârnim interesul față de propria ,,Noastră” și a ,,Voastră” identitate”. Chiar reușiți domniile dumneavoastră, mai aducem rostire!

Ioan Călăuz – primar de Băsești, poet, scriitor, medic, soț și tată – prin articolului său: ,,Încercarea de asasinare a lui George Pop de Băsești la alegerile din 26 ianuarie 1905 din cercul electoral parlamentar Cehu Silvaniei” – dă o lecție de istorie veritabilă. Citind articolul, îmi pun întrebarea, mai mult sau mai puțin avizată, dar obiectivă din punctul meu de vedere: oare mai credem în instituția iubirii de neam și țară? De ce am pus întrebarea? Citez din revistă (pag. 2), și-am să vă las pe dumneavoastră să răspundeți. ,,De mi-ați da toată Ungaria, și tot n-aș trăda cauza cea dreaptă a sărmanului și nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarășii mei și de mine, n-are alți apărători împotriva tendințelor voastre de cotropire!”. Mi-ar place dacă revista aceasta ar ajunge în casa fiecărui român, tocmai pentru acest articol, că prea am impresia că ne vindem țara. Și nu oricum, ci pe bani puțini, Doamne iartă! Vorbele aparțin viteazului luptător George Pop de Băsești, iar dumneavoastră băseștenii, și nu numai, ar trebui să fiți încă o dată în plus, mândri că Băseștiul a avut astfel de oameni.

Nici fondatorul revistei nu se lasă mai prejos. Prin articolul ,,Valorile artistice codrenești”, Vasile Dan Marchiș, face referire la necesitatea obiectivă a înființării în comună a unei formații de dansuri populare.

Prin semnătura coordonatorului onorific Gelu Dragoș, ne mai aducem aminte de oameni și valori. Și e bine că pe uitare nu s-a așternut praful timpului neiertător. Născut în Chelința, ,,Emil Gavriș - maestrul cântecului popular românesc!”, și-a purtat cu cinste și mândrie numele, debutând în anul 1945 în radio, ,,devenind colaborator activ al Radioteleviziunii Române”. Rar am auzit vorbindu-se despre personalitatea dumnealui. Profesionist desăvârșit ocupă ,,diferite funcții administrative în Ministerul Învățământului: șef serviciu, director adjunct, inspector iar înclinațiile muzicale și le-a pus în valoare în calitate de solist de muzică populară”. N-a apucat să se bucure de libertatea din 1989, căci s-a grăbit spre îngeri, cu câteva luni mai devreme de evenimentele din același an – ,,25 iulie 1989, la București”, (pag. 9).

Etnologul Pamfil Bilțiu continuă ideea lui Gelu Dragoș, de promovare a valorilor satului românesc, aducând în paginile revistei ,,Figuri de mari rapsozi populari – Ana Dumuță”. ,,Partea reprezentativă a repertoriului ei o constituie lirica, ponderea deținând-o cântecele de oprimare socială, de necaz, de amărăciune, de înstrăinare și însingurare, de nenoroc și urât ... multe dintre ele antologice, alcătuiesc grupele cântecelor de cătănie și război, de dragoste și dor, de lume, petrecere și satirice” (pag. 11), scrie, remarcabil, profesorul.

Prof. Aurora Pușcaș - prin eseul său, evocă figura literară a cărturarului Ioan Slavici, pornind de la motto-ul ,,Rolul literaturii este de a educa, de a forma oameni”. Lumea lui Slavici, este extrem de frumoasă – proză, nuvele. ,,Pierderea valorilor principale, iubirea, cinstea, armonia familială, traiul bun între oameni, este sancționată aspru ... lăcomia de bani și slăbiciunea firii ...” (pag.13), toate sunt surprinse, de scriitor, nu pot să vă propun altceva decât lecturarea operei, pentru conformitate. 

În pagina rezervată noilor apariții editoriale sau a recenziilor de carte, ne este prezentată cartea autorilor Augustin Jurge și Ioan Bran – un ,,Studiu monografic al comunei Bârsău – Satu Mare”. ,,Documentar, localitatea Bârsău de Sus este atestată pe la 1470 sub numele de Felseu-Berekzo de către Coriolan Suciu. Apoi, în 1475, Berekzo. În 1569 – Felsoberegzo, Berszeul de Szusz – 1733. Bîrszo din Szusz – 1850 și Bârsău de Sus – 1854”, (pag. 15). 

Un articol interesant este și cel semnat de Dorin Alexandru Cozmuța - ,,E-Chioar ... un ziar care merită citit!”, (pag. 26). Dacă pentru începutul lecturii acestui articol numele celui care semnează, nu-mi spune absolut nimic, la final am impresia că l-aș cunoaște de când lumea. Tânăr, isteț și descurcăreț, D.A.Cozmuța – are curajul de-a lansa pentru Șomcuta Mare și zona limitrofă acesteia, inițiativa unei publicații electronice, chiar așa denumită E-Chioar. ,,... o echipă mare, în formatul unei publicații zilnice și cu un nou site: www.e-chioar.ro”. Văd un elan tineresc, o evidentă tinerețe, mult curaj și un extrem de dezvoltat simț deschis spre colaborare, și-mi pare bine că e așa. Fecilitări domniilor dumneavoastră, și știți cum o să-mi închei ideea? Spunând doar atâta: ,,Unde-s doi puterea crește!”. Și ce? Nu am dreptate? În timp ce alții privesc în grădina vecinilor cu evidentă invidie, uite că tinerii de la publicația amintită n-au nicio grijă. Chiar fac o generoasă invitație tuturor celor care doresc să li se alăture! Așa măi, românilor! Dovediți că sunteți cei mai buni, cei mai tari și că nu vă este frică de nimic. Așa vă vreau!

Felicia Oșan își pune semnătura pe articolul ,,Pe aripi de istorie – preoții bisericii din Asuaju de Jos!” (pag. 27), o pagină din istoria bisericii, dar și a slujitorilor ei, iar părintele Mihai Ghiț, semnează ,,Ortodoxia – cu pași lenți – printre milenii!”, un articol-serial ajuns la numărul IV. ,,Credința și Biserica au o importanță foarte mare în viața omului și în evoluția popoarelor”. Biserica e ,,răscumpărată cu Sângele lui Iisus Hristos” (Fapte 20, 28)”, (pag. 28).   ,,În cadrul rânduielilor bisericești s-au amestecat împărați și regi, precum și persoane cu idei greșite în interpretarea Bibliei sau a rânduielilor stabilite prin Sinoade de către episcopi”.

Vasile Dale  din Asuaju de Jos, le dă o lecție celor care se gândesc a prăda ... stupul albinelor. Când eram copil ascultam o frumoasă poveste despre Moș Martin și mierea de albine. Dumnealui nu despre bătrânul Martinică face referire ci despre furtișagurile între albine. Păi ce! Noi nu ne furăm între noi? Albinele de ce n-ar proceda la fel? Eu am scris mai în glumă mai în serios, dar treburile nu sunt prea ... dacă vă dați seama că se întâmplă și așa, în stupurile dumneavoastră. Luați articolul foarte în serios, că altfel vă așteaptă un dezastru. Cât despre ,,Învățătură firească despre stupărit. Prevenirea și combaterea furtișagului în stupină”, (pag. 32), domnilor care aveți astfel de preocupări nobile, aplecați-vă asupra articolului și luați aminte. Opriți furtișagul până nu e prea târziu. Sincer, mi-ar place să am timp și pentru așa ceva. Timp nu am, că nici curajul nu-mi lipsește!

Dacă Ștefan Aurel Drăgan ne propune o scurtă proză - ,,Nici să mori nu ai bilet”, Ioan Dragoș, Ion Georgescu, Gelu Dragoș jr. sau Dumitru Fânățeanu semnează poeme, fiecare în parte, unul mai frumos ca altul, așa cum se întâmplă numai într-un Cenaclu literar.

Felicitări tuturor ostenitorilor ce și-au pus amprenta asupra acestui număr. Și-acum închei, cerând scuze, dacă am deranjat. Știți vorba românului: dacă eu v-am greșit, vă iert! Doamne ajută pe mai departe, iar izvorul de inspirație al celor care se gândesc să apară în interiorul acestei valoroase reviste să nu sece niciodată. Tuturor le-aș face o prietenească recomandare: să îndrăznească, dacă vor, dar numai cu o condiție – dacă au talent, altfel vor avea mult, foarte mult de așteptat. Și poate nici atunci!

P.S. Domniilor dumneavoastră, cu smerenie și plecăciune vin și-mi cer iertare. Știu că uneori sunt greu de stăpânit (e o calitate pe care nu mi-o pot niciodată corecta). Simt că așa am fost și aici, dar am scris toate astea cu mare drag. Gândindu-mă că la cârmă e un profesionist pe care istoria l-a notat și despre care vom mai auzi, voi încerca să mă retrag în deplină liniște. Am scris toate astea cu gândul că fiecare cuvânt, propoziție sau frază vor fi înțelese și primite în sufletul dumneavoastră, așa precum au răsărit – curate, sincere, reale, obiective, adevărate ... Și mă opresc, căci dacă nu m-aș opri aș mai avea de scris!

Doamne ajută!  

   

Poesis - Mihu DRAGOMIR

Noapte banală

Bausem prea mult în noaptea - aceea...

Era ora când totul ti se pare posibil,

chiar si invierea din morti,

chiar si schimbarea amintirilor palite.

In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,

scartiind intre renuntari si ispite.

Era ora când totul ti se pare simplu si posibil,

când crezi ca un singur cuvant

spulbera toate argumentele si nehotararile celorlalti,

si totul iti apare clar si categoric,

ca intr-o opera desavarsita de arta.

Ce opera de arta

poate fi mai desavarsita decât dragostea?

Ce om n-a incercat să faca din ea opera vietii lui?

Am spus si eu vorbe mari despre dragoste,

m-am simtit si eu pur, vorbind despre dragoste,

am suferit uneori nebarbateste

- crezand, instinctiv, ca lipsa de demnitate

este ultimul atu în acest joc necrutator.-

Exista destule grilajuri

de care mi-am rezemat fruntea infierbantata,

incercand să-mi dau seama

daca iubesc cu adevarat sau sunt numai ridicol

Exista pe undeva si un cavou, unde am intrat

- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,

jurandu-mi iubirea

în cadrul necesar al vesniciei.

Exista prin cartile mele si ale altora,

o puzderie de flori presate,

versuri mazgalite în tren,

scrisori cu vorbe calcate în picioare,

fotografii la minut,

bilete de cinema

si note de plata de prin crasme periferice,

pastrate ca un fel de invitatie la nunta,

tot arsenalul pueril adunat intr-un sfert de veac

de maturitate, minciuni si sperante.

Am fost totdeauna desuet si prapastios,

continuam să-mi caut Marea Iubire

chiar când îi simteam sarutarea,

tacera îmi parea o catastrofa,

si-mi ucideam iubirea, cautand-o strofa cu strofa.

Bausem prea mult în noaptea aceea

si rastimpul ultimei luni îmi aparea lung ca moartea.

O luna - fără vinul catifelat al mainilor ei.

O luna - fără boltile innoptate ale ochilor ei,

O luna - acoperiti de tarana despartirii.

O luna - de când nu mai stiam nici noi de ce ne despartisem.

Poate în mine nu era decât disperata indoiala

de a nu fi ingropat un trup inca viu.

Dar nu: stiam ca totul mi-e în putinta,

si numai sunetul glasului meu

va destrama distanta dintre moarte si viata.

daca ar fi cunoscut telefonul,

romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia indepartarii.

Dar eu il aveam, alături, semn negru al magiei,

intr-o lume stapanita de cifre,

trebuia să pronunt doar unul din nenumaratele numere,

aliniate mut în cartea de telefon,

ca niste morminte inchizand tot atatea destine.

Un numar indiferent, dar miraculos,

prin mijlocirea caruia distantele piereau,

si eu auzisem - o, de cate ori!-

glasul abisului în care mă arucasem.

Poemul s-a inchinat de mult în fata prozei,

dar bausem prea mult în noaptea - aceea

pentru a mai distila nuantele poeziei.

E ora când totul ti se pare posibil

si am rostit numarul magic.

Si un glas, nu al abisului meu,

ci al destinului,

mi-a raspuns, usor plictisit:

- S-a mutat de aici, imediat dupa casatorie...

Noaptea isi sugrumase propia magie.

Ce opera de arta

poate fi mai desavarsita decât dragostea?

Ce om n-a incercat să faca din ea opera vietii lui?

Pe firul telefonului se auzea doar un tiuit

venit din marile singuratati

si energiile mele supranaturale

cu care crezusem ca pot invia si mortii

s-au întors asupra-mi, intr-o ploaie intunecata.

S-a mutat...Deci si iubirile se muta!

Trec de pe o strada pe alta,

dintr-un oras în altul,

sau, si mai simplu, dintr-un pat în altul.

Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.

Si de ce nu? Si fluviile isi muta albia,

si pamantul isi mai schimba orbita,

chiar metagalaxia isi muta hotarele.

Să se mute, deci, si iubirile,

o data, sau de mai multe ori pe an,

carand în camioane sau simple valize

boarfele trecutelor nopti de dragoste!

Să se marite cu fastul cuvenit,

stergand cu lamaita urma vechilor saruturi.

Asa cum se nasc si mor,

trebuie să urmeze si ele ciclurile vietii,

să sufere, să slabeasca, să prinda grasime,

să inseteze, să sangereze,

să se bucure de-o haina noua, - ca toti oamenii.

Eu o credeam ingropata de vie

si, la ora când totul ti se pare posibil,

voiam să o readuc în lume,

în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,

voiam să inving moartea - si putam s-o inving! -

moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tample.

Dar iubirea nu murise. Se mutase la alta adreasa

Si, fata de acest simulacru de moarte,

magia mea era neputiincioasa.

Nu murise. Isi schimbase numele, al ei si al strazii,

si, fata de aceasta parodie de moarte,

nici macar faptul ca bausem prea mult în noaptea - aceea

nu mai avea vreo putere.

Doar, pe firul telefonului, un tiuit

venit dim marile singuratati

si un gust putred pe buze.

Eram, ca intotdeauna, desuet si prapastios,

lipsit de sensul elementar al lucrururilor,

sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.

Era ora când totul ti se pare posibil,

chiar si un infinit limitat,

chiar si o iubire trecatoare.

In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,

scartiind intre renuntari si ispite.

Încă o primăvară

Reconstituiri vagi; strada prafoasa

De mahala orientala, ora sase,

Obosit de darnicia prietenului care turnase

Vinul peste pahare, pe masa.

Geam de pacla, un patefon increzut

Incepea, pentru a patra oara o cantoneta.

Strada, strada blestemata, a ivit o silueta,

Si ochii tai m-au faramat si m-au durut

Mirosul samburelui crud,

De sarutare si oftat, mă incape.

Vezi? Versul e mic si e ud

De lacrimi, tentatii si ape.

Prietenul acela, patefonul carciumarului,

Posirca cea de toate zilele sunt fără folos.

Voi strivi miezul zarzarii, buzele paharului,

In cinstea prafului si a vedeniei.

Ce frumos m-ai zvarlit, ce frumos...