Poesis - Mihu DRAGOMIR

Noapte banală

Bausem prea mult în noaptea - aceea...

Era ora când totul ti se pare posibil,

chiar si invierea din morti,

chiar si schimbarea amintirilor palite.

In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,

scartiind intre renuntari si ispite.

Era ora când totul ti se pare simplu si posibil,

când crezi ca un singur cuvant

spulbera toate argumentele si nehotararile celorlalti,

si totul iti apare clar si categoric,

ca intr-o opera desavarsita de arta.

Ce opera de arta

poate fi mai desavarsita decât dragostea?

Ce om n-a incercat să faca din ea opera vietii lui?

Am spus si eu vorbe mari despre dragoste,

m-am simtit si eu pur, vorbind despre dragoste,

am suferit uneori nebarbateste

- crezand, instinctiv, ca lipsa de demnitate

este ultimul atu în acest joc necrutator.-

Exista destule grilajuri

de care mi-am rezemat fruntea infierbantata,

incercand să-mi dau seama

daca iubesc cu adevarat sau sunt numai ridicol

Exista pe undeva si un cavou, unde am intrat

- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,

jurandu-mi iubirea

în cadrul necesar al vesniciei.

Exista prin cartile mele si ale altora,

o puzderie de flori presate,

versuri mazgalite în tren,

scrisori cu vorbe calcate în picioare,

fotografii la minut,

bilete de cinema

si note de plata de prin crasme periferice,

pastrate ca un fel de invitatie la nunta,

tot arsenalul pueril adunat intr-un sfert de veac

de maturitate, minciuni si sperante.

Am fost totdeauna desuet si prapastios,

continuam să-mi caut Marea Iubire

chiar când îi simteam sarutarea,

tacera îmi parea o catastrofa,

si-mi ucideam iubirea, cautand-o strofa cu strofa.

Bausem prea mult în noaptea aceea

si rastimpul ultimei luni îmi aparea lung ca moartea.

O luna - fără vinul catifelat al mainilor ei.

O luna - fără boltile innoptate ale ochilor ei,

O luna - acoperiti de tarana despartirii.

O luna - de când nu mai stiam nici noi de ce ne despartisem.

Poate în mine nu era decât disperata indoiala

de a nu fi ingropat un trup inca viu.

Dar nu: stiam ca totul mi-e în putinta,

si numai sunetul glasului meu

va destrama distanta dintre moarte si viata.

daca ar fi cunoscut telefonul,

romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia indepartarii.

Dar eu il aveam, alături, semn negru al magiei,

intr-o lume stapanita de cifre,

trebuia să pronunt doar unul din nenumaratele numere,

aliniate mut în cartea de telefon,

ca niste morminte inchizand tot atatea destine.

Un numar indiferent, dar miraculos,

prin mijlocirea caruia distantele piereau,

si eu auzisem - o, de cate ori!-

glasul abisului în care mă arucasem.

Poemul s-a inchinat de mult în fata prozei,

dar bausem prea mult în noaptea - aceea

pentru a mai distila nuantele poeziei.

E ora când totul ti se pare posibil

si am rostit numarul magic.

Si un glas, nu al abisului meu,

ci al destinului,

mi-a raspuns, usor plictisit:

- S-a mutat de aici, imediat dupa casatorie...

Noaptea isi sugrumase propia magie.

Ce opera de arta

poate fi mai desavarsita decât dragostea?

Ce om n-a incercat să faca din ea opera vietii lui?

Pe firul telefonului se auzea doar un tiuit

venit din marile singuratati

si energiile mele supranaturale

cu care crezusem ca pot invia si mortii

s-au întors asupra-mi, intr-o ploaie intunecata.

S-a mutat...Deci si iubirile se muta!

Trec de pe o strada pe alta,

dintr-un oras în altul,

sau, si mai simplu, dintr-un pat în altul.

Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.

Si de ce nu? Si fluviile isi muta albia,

si pamantul isi mai schimba orbita,

chiar metagalaxia isi muta hotarele.

Să se mute, deci, si iubirile,

o data, sau de mai multe ori pe an,

carand în camioane sau simple valize

boarfele trecutelor nopti de dragoste!

Să se marite cu fastul cuvenit,

stergand cu lamaita urma vechilor saruturi.

Asa cum se nasc si mor,

trebuie să urmeze si ele ciclurile vietii,

să sufere, să slabeasca, să prinda grasime,

să inseteze, să sangereze,

să se bucure de-o haina noua, - ca toti oamenii.

Eu o credeam ingropata de vie

si, la ora când totul ti se pare posibil,

voiam să o readuc în lume,

în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,

voiam să inving moartea - si putam s-o inving! -

moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tample.

Dar iubirea nu murise. Se mutase la alta adreasa

Si, fata de acest simulacru de moarte,

magia mea era neputiincioasa.

Nu murise. Isi schimbase numele, al ei si al strazii,

si, fata de aceasta parodie de moarte,

nici macar faptul ca bausem prea mult în noaptea - aceea

nu mai avea vreo putere.

Doar, pe firul telefonului, un tiuit

venit dim marile singuratati

si un gust putred pe buze.

Eram, ca intotdeauna, desuet si prapastios,

lipsit de sensul elementar al lucrururilor,

sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.

Era ora când totul ti se pare posibil,

chiar si un infinit limitat,

chiar si o iubire trecatoare.

In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,

scartiind intre renuntari si ispite.

Încă o primăvară

Reconstituiri vagi; strada prafoasa

De mahala orientala, ora sase,

Obosit de darnicia prietenului care turnase

Vinul peste pahare, pe masa.

Geam de pacla, un patefon increzut

Incepea, pentru a patra oara o cantoneta.

Strada, strada blestemata, a ivit o silueta,

Si ochii tai m-au faramat si m-au durut

Mirosul samburelui crud,

De sarutare si oftat, mă incape.

Vezi? Versul e mic si e ud

De lacrimi, tentatii si ape.

Prietenul acela, patefonul carciumarului,

Posirca cea de toate zilele sunt fără folos.

Voi strivi miezul zarzarii, buzele paharului,

In cinstea prafului si a vedeniei.

Ce frumos m-ai zvarlit, ce frumos...