De luat aminte!

 

Ce să caute Cărtărescu în Academia Română?! Vreți un motiv clar? Citiți părerea acad. Zoe Dumitrescu -Bușulenga, de acum câțiva zeci de ani! Valabilă „for ever”!

                                     Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga:

„Fiindcă optzeciștii o porniseră bine. Mircea Cărtărescu mi-a fost student. Și i-am condus teza de licență care era despre Eminescu. Teza era foarte frumoasă, la modul lui, deși la antipodul viziunii mele. Însă eu întotdeauna am acceptat punctele de vedere ale discipolilor mei, dacă erau coerente, inteligente și dacă aveau o viziune apropiată de adevăr. Era, cum să zic, la antipodul opiniei mele, dar era foarte bine făcută. I-am pus zece. După aceea, Mircea Cărtărescu a venit să-i scriu o prefață, la nu știu ce volum de poezie… Spre marea mea durere, Mircea Cărtărescu este în momentul de față unul dintre detractorii notorii ai lui Eminescu. La 15 ianuarie 2000, a apărut revista „Dilema” a lui Andrei Pleșu, cu pagina întâi albă, și pe ea doar o bancnotă de 1000 de lei cu chipul lui Eminescu. Și înăuntru erau numai articole denigratoare, printre care unul al lui Cărtărescu care m-a durut cumplit, cumplit, pentru că nu există lucru mai lipsit de delicatețe și de sensibilitate, decât să faci portretul unui muribund, aflat pe un pat de spital. Oribil! M-a durut îngrozitor. De atunci nu i-am mai citit opera lui Mircea. N-aș fi crezut. Ce s-a întâmplat? Are complexe față de Eminescu? Dacă ar fi într-adevăr un om de mare cultură, nu l-ar disprețui, măcar pentru o parte din operă. Nu știu cum să spun, dar am stat 30 de ani cu opera lui Eminescu lângă mine.”

Gabriel Liiceanu: „De ce?”

Scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu întreabă, în contextul respingerii scriitorului Mircea Cărtărescu de către Academia Română, de ce ar vrea cineva să facă parte dintr-o instituţie ”condusă de un istoric care (…) crede că îţi slujeşti ţara transformând istoria în mitologie? Care perpetuează acea versiune a istoriei menită să blocheze orice reformă a predării ei în şcolile româneşti?”. ”N-ar fi mai bine să desfiinţăm întâi această adunătură incertă iscată din volbura istoriei trecute şi prezente şi să facem în loc una nouă ca apa neîncepută?”, adaugă el.

Gabriel Liiceanu a declarat, pentru SpotMedia.ro că simte nevoia de a pune întrebări în contextul scandalului izbucnit după ce scriitorul Mircea Cărtărescu a fost respins, prin vot, de către Academia Română.

„De ce ar vrea cineva să facă parte dintr-o Academie condusă de un istoric care, pe urmele naţionalismului kitsch ceauşist, crede că îţi slujeşti ţara transformând istoria în mitologie? Care perpetuează acea versiune a istoriei menită să blocheze orice reformă a predării ei în şcolile româneşti? Care crede că discutarea în licee a grozăviilor secolului 20, comunismul şi holocaustul, echivalează cu «expediente şi cârpeli»?”, a arătat Liiceanu.

El s-a întrebat de ce ar vrea cineva să facă parte dintr-o Academie care ”aniversează cu surle şi trâmbiţe, în plenul ei, centenarul naşterii celui mai activ agent de influenţă al Securităţii în diasporă vreme de 25 de ani – Constantin Bălăceanu-Stolnici – la doar două luni după centenarul naşterii Monicăi Lovinescu?”.

Sursa: NN

Ana Blandiana e foc și pară după decizia academicienilor români!

„Propunerea de a fi primit în Academie unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori în viaţă, votat în unanimitate de secţia de specialitate a putut declanşa sub această cupolă un val de însemnătăţi de o asemenea violenţă.

Primit sau nu în Academie, Cărtărescu rămâne acelaşi scriitor, dar această pată de pe imaginea Academiei, încă una pe lângă atâtea de la 1948 încoace nu se va şterge.

Mă simt profund umilită de faptul că sunt obligată (obligată de mine însămi, de propria mea conştiinţă) să iau cuvântul în adunarea generală a Academiei Române împotriva unei asemenea revărsări de ură, de vulgaritate, de calomnie şi obscurantism care m-a întors în timp pe vremea revistei „Săptămâna” şi revistei „România Mare”.

Ani de zile am fost atacată în acelaşi stil şi cu aceeaşi violenţă şi nu am răspuns niciodată pentru că mi se părea mai uşor să suport calomnia decât să mă cobor şi să mă murdăresc combătând-o. Acum însă nu este vorba de mine şi oricât ar părea de ciudat nu este vorba nici de Cărtărescu.

Am luat cuvântul ca să mă adresez oamenilor de ştiinţă care ocupă majoritatea locurilor de sub această cupolă, savanţilor care nu au timp să citească romane de 1000 de pagini chiar dacă sunt traduse în multe limbi şi iau mari premii internaţionale aşa cum nici eu nu le citesc pentru că nu le-aş înţelege operele, dar asta nu m-a împiedicat să-i votez cu inima zvâcnind de mândrie pe când le numărau în cv-uri sutele de citări internaţionale.

Slujim fiecare în felul nostru valoarea din care ne construim nu numai propriul destin ci şi destinul ţării noastre. Am luat cuvântul ca să vă conjur să nu vă lăsaţi manipulaţi de ură, invidie, frustrări care sunt tot atâtea urme de luptă împotriva valorii, să vă împiedic să nu mai aşezaţi încă o pată pe lângă atâtea altele de după 1948 pe obrazul Academiei Române”, a scris Ana Blandiana pe Facebook.

ORBITORINCUL

 

Răspuns la întrebarea lui Ionuț Țene dacă Mircea Cărtărescu merită să fie academician

A apărut în literatura română o specie rară de maimuțoi gășcar, numit Orbitorincul, care își bagă ștremeleagul, cum ar spune Creangă, peste tot, până și în… regina Angliei! Acum a vrut să și-l bage în Academie, dar academicienii n-au mai fost sensibili la strălucirea orbitoare a Orbitorincului și i-au tăiat elanul. Deocamdată. Dar Orbitorincul (a nu se confunda cu ornitorincul, un mamifer acvatic demn de respect) nu se lasă, el este un rezultat al lungii tradiții de gașcă a literaturii române și va veni din nou și va bate la ușa bietei Academii, care, de altfel, scârție rău, e cea mai compromisă instituție din România, căreia i se spune Cimitirul Elefanților, încă de pe vremea lui Dej. Păi dacă în ea au încăput cei mai feroce înregimentați, nomenclaturiștii, în frunte cu Elena Ceaușescu și foști strungari și cazangii, de ce n-ar încăpea și muțunache, licențiosul Căcărtărache, marele Orbitorinc?

Ba locul lui este aici, la Academie, cu condiția ca domnul P., care este mai ”pidosnic”, să facă o secțiune specială, numită „Lubricii”, în care să se lăfăie astfel de academicieni ”scatologi”, precum Căcărtărescu, Patahârbici sau bucătarul Dinescu.

Să nu uităm că Orbitorincul face parte din gașca Patapleșanu (vezi mai jos), care l-a băgat pe Eminescu în debara și a pus în loc fecalele ei orbitoare, adică el este un produs al lor, căci domnii filosofi plagiatori aveau nevoie de un poet pe măsură care să-i reprezinte.

Dar iată câteva extrase din ISTORIA LITERATURII NEÎNREGIMENTATE, cu referire la Orbitorinc, gașca Patapleșanu și Academie.

„Talentul nu ține de nici o culoarea politică, nici de găști. Dar unii nu pot trăi fără ele. Puțini rezistă la ispită, puțini sunt scriitori liberi. Mă gândesc la un talent ca Mircea Cărtărescu, cât de înregimentat este, cât de îndatorat față de gașca «Humanitas». Ce ar fi fost el fără pomparea ei? Ar fi fost departe de randamentul și tirajul pe care îl are. Gașca «Humanitas» este un cerc închis, așa-zis elitist, din scrinul cu molii, care nu poate fi dată ca exemplu pentru fermentul viu al literaturii române. Literatura română este bogată în scriitori mari și mulți, nu poate fi redusă la grupul din jurul lui Liiceanu, care și el a profitat de revoluția din decembrie ’89, altfel rămânea la fel de necunoscut ca și liichelele despre care scrie. O astfel de grupare este nefastă pentru mersul bun al literaturii, fiindcă joacă rolul de cenzură, de ignorare a valorilor neînregimentate”.

„Spiritul de gașcă se manifestă prin încurajarea non-valorilor, prin interese meschine, printr-o falsă modernitate și un pseudo-avangardism. Până la un punct, avea dreptate Gabriel Liiceanu în memoriul său prin care și-a anunțat demisia din Uniunea Scriitorilor, citând poezii licențioase publicate, încurajate și premiate de ea. Semnificativ este altceva, că în demascarea sa, el uită că este reprezentantul unui alt spirit de gașcă, fiindcă limbajului lubric al găștii oficiale i se opune limbajul lubric al găștii „Humanitas”, cu campionul lubricității literare, Mircea Cărtărescu. Sigur, învinge Cărtărescu, fiindcă are talent”.

„Mă întrebam de ce tac intelectualii nației – atât de vocali altădată în probleme infinit mai mărunte! – vizavi de umilința încasată de țara lor de la UE în povestea cu Schengen. Dar mi-am adus aminte de generozitatea Austriei față de ei.

De ani și ani, toamna, Mircea Cărtărescu și soția, Ioana Nicolaie, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Marius Chivu, Felicia Mihali, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Mihaela Miroiu, Adrian Sângeorzan, Daniela Zeca, Carmen Firan, Daniel Cristea-Enache și mulți alții participă la Tîrgul de carte de la Goteborg, sponsorizat de ambasada Austriei la București.

Cum să te iei de niște oameni atât de drăguți și de sensibili la cultură?…” (Bogdan Tiberiu Iacob)

„În momentul când Traian Băsescu a fost suspendat, mai exact, demis şi suspendat, Andrei Pleşu, în numele găştii Liiceanu, Patapievici & Co., pe scurt, al triadei Patapleșanu, a declarat că ei nu se consideră ca fiind în barca numită «intelectualii lui Băsescu», că ei îşi pot schimba oricând orientările sau simpatiile politice. Se jucau de-a sensul! Azi în car, mâine în căruţă. Poporul, prin sancţiunea de la Referendum, s-a dovedit mult mai clarvăzător decât acești filosofi bășinişti, care vor rămâne în istorie ca băşiți, legaţi cu o sarsana de obedienţă faţă de un preşedinte defect, ce poate sta bine într-un par alături de alţi defecţi. Categoric, acești profitori ne indicau un Sens, iar ei se strecurau cu el în sensul opus. Oare câte milioane a delapidat numai Patahârbici de la ICR?!”

„Vă mai aduceți aminte când și cum, printr-o manevră de recuperare disperată a criminalilor culturii naţionale, Băsescu i-a chemat la Cotroceni şi a decorat lichelele. Scriitorul Gabriel Liiceanu a declarat, într-o zi de vineri, la ceremonia de decorare de la Cotroceni, că preşedintele Traian Băsescu «a fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta» şi a adăugat că «intelectualii s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea preşedintelui»”.

„Nu a făcut așa ceva Patahârbici cu Eminescu? A declarat că «Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm». Și cât a fost președintele ICR, asta a făcut, l-a aruncat pe poet în debara. Și ce a pus în loc? Cărțile sale, traduse în 17 limbi, precum Politice, în care scrie negru pe alb că «poporul român are structura fecalei».  Marele intelectual din triada Patapleșanu se poate lua de mână cu Gigi Fecali, care a fecalizat România”.

 „De fapt, aceste două grupări nu fac decât ucid sau compromit adevăratele talente, așa cum se întâmplă cu Mircea Cărtărescu, un talent pe care l-a omorât gruparea Patapleșanu, care avea nevoie de un jolly joker, iar el acceptă, fiindcă e alintat, publicat imediat, dar nu cunoaște ce înseamnă lupta editorială, adevărata avangardă, care se face fără proptele, fără spate. Ia-i lui Cărtărescu «Humanitas», și-l pui pe listă cu Esca. El e înșurubat bine în gașca humaniotă. Numai ea i-a permis să-și bage șurubelul în… ghiciți în cine? În Regina Angliei! Dar acum a rămas cu el în aer. În cine o să-l mai bage? În humusul humanitarist? Pentru el, Regina Anglei a rămas Editura Humanitas.

Un talent adevărat se susține prin el însuși, nu are nevoie de proptele, de grupări, de găști, de sprijin politic, așa cum ani de zile istoria literaturii române se calculează cu obedinețele politice. Scriitori ca Marin Preda, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, D.R.Popescu, Titus Popovici și încă mulți, mulți alții (peste o mie) nu ar fi cine sunt fără susținerea directă a PCR și a lui Ceaușescu. Așa cum nici Sergiu Nicolaescu nu ar fi fost cine este fără susținerea alianței sale politice, precum armata din filmele istorice.

O istorie a literaturii române moderne este tributară acestei mezalianțe. Să fii academician într-un Cimitir al elefanților, alături de nomenclaturiștii comuniști, brrr! Și după revoluție, un Sorescu sau un Păunescu au continuat aceleași practici. Desigur, nu-i pun în aceeași barcă, dar, după evenimentele din decembrie ‘89, Sorescu a fost îmbrățișat de Iliescu și instalat ministrul culturii. De ce s-a lăsat ademenit, el, poetul și artistul singular prin excelență, pe care-l credeam pe veci neînregimentat?”

„Eminescu, Brâncuși, Eliade, Cioran, Ionesco și alții nu au fost făcuți membri ai Academiei în viață, cât au trăit, deși Academia exista, a fost fondată în 1866. Asta spune tot despre ce înseamnă să fii un academician azi”.

Și aș mai putea continua, dar nu mai există spațiu pentru așa ceva, însă pe cercetătorii serioși ai istoriei literare îi invit să citească ISTORIA mea.

 Grid Modorcea

Dacă trăiești numai in România…

 "Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți.

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.

În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").

Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.

Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți  "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.

Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.

Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

                                                                          Mircea Cărtărescu

Poesis - Mircea Cărtărescu

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.

când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.

când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.

când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.

când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.

când eşti la pământ cine se interesează de tine?

cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.

poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,

nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.

fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,

fii iubita mea permanentă.

hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.

să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste

când ai nevoie de dragoste.

când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.

când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

În stilul lui Bacovia 

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

La o artistă

prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna mea

iar eu voi sta să mă uit la tine

ne-am jucat mult timp unul cu altul

sticla de vodcă e la jumătate iar noaptea e-n toi

ţigări mai ai doar vreo două

ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual

şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză

sunt ca un anotimp încheiat

tu vei avea alţi iubiţi

eu voi scrie alte poezele

dormi liniştită pe perna mea

prieteno

mă-ntreb dacă pieptul tău băietesc

ca al mulatrei lui Baudelaire

se va mai suci vreodată spre mine

mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară

ştii tu ce e lumea?

n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiu

o să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronului

şi dupa asta vom coresponda pân'la vară

arăţi aşa de aiurea fără ochelari

e lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21

am prins zile mişto şi am făcut multă dragoste

dar totul e ca un anotimp încheiat

tu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa ta

eu voi mai scrie alte poezele

Dragostea

1

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.

pe-atunci mama era doar o fetiţă

şi părul ei era din şuvite de diamant.

ea se opri din jocul ei

îşi netezi rochiţa

şi privi înspre curcubeu.

era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor

pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.

era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele

iar părul ei electrizat, transparent

se lipea de tuburile moi, ca de orgă.

roşul curcubeului era negru.

şi oranjul lui era negru.

şi galbenul lui era negru.

şi verdele lui era negru.

şi albastrul lui era negru.

şi indigoul lui era negru.

doar violetul lui rămânea violet.

violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.

avea să cunoască dragostea.

şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca

se împodobi cu vene şi oase.

mama sui într-o corabie din pânză de păianjen

şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine

îi continua joaca.

2

era o corabie din pânză de păianjen.

călătorea pe marginea curcubeului negru

ca pe marginea unei batiste cu chenar.

mama vedea în jur norii de staniol

care îi reflectau chipul.

din când în când, bombardierele americane

se încurcau în cuiburile de păianjen

ale tambuchiului, ale bocaportului

dar mama, la etravă

le apuca delicat între degete

şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind

ca pe nişte modele din balsa şi celofan.

încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan

picurase stropul de sânge.

deşi părului ei săpat în diamant

i se tociseră vârfurile.

deşi sub bluza ei de gumă arabică

i se arcuiseră sânii.

încă era curajoasă

încă era orbitoare.

3

umbra mamei, printre vilele verzi,

printre tecarii albaştri

aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.

veni amurgul

ca un animal de carne transparentă

ca o floare cu petalele de gingii.

venira apoi stelele

şi începură să pască vilele verzi

tecarii albaştri.

umbra mamei căpăta organe ciudate:

trese,

decoraţii,

cravase.

îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.

îi crescu păr pe falangele degetelor.

îi crescu capacitatea craniană.

dar asta nu avea să-l salveze.

4

o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră

în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.

un vatman intră într-un depou negru.

un fluture se aşeză pe un zid negru.

doar curcubeul mai scânteia

aruncând flăcări negre.

venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.

venise apocalipsa, care e dragostea.

venise fiara care latră flacăra

venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie

şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala

venise pipăitul cu mirosul în lesă

venise vazul cu auzul în colivie

venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât

venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,

clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi

ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze

şi nori şi păpuşi şi oceane

totul în tot

tot peste tot

dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste

şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil

şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil

toţi iubind totul

toţi fecundând totul

peste tot numai apte şi apti

numai icre şi lapţi

încât cosmosul de lumine

văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine

fiara din apocalipsă

eclipsă de spirit,

eclipsă.

5

dar mama era deasupra

era încă de neatins

ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre

şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,

mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace

peste acoperişuri şi paratrăznete

până ajunse în lună.

6

luna era un mare balon de săpun

ce reflectă în curbură lumea de jos

ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci

ea forma în profunzimea pământului florile de mână

ea pieptăna cristalele de cuarţ

deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti

şi scotea din ele adolescente

deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe

deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.

luna cea galbenă

plutea deasupra curcubeului negru

iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo

lipindu-şi aripile una de alta.

7

umbra mamei se zbătea-n plină dragoste

cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii

îşi croia drum prin dor, prin langoare

prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate

căci

- dragoste ! urlau caloriferele

- dragoste ! draperiile

- dragoste ! magazinele de piese auto

- dragoste ! şobolanii

umbra mamei printre răcitoarele negre

cu gheaţă neagră, făcea paşi negri

zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

8

luna cea galbenă

plutea deasupra curcubeului negru.

aripile mamei începură să se destrame

faţa i se lăţi, ochii se spălăciră

până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.

doar scheletul subţire se mai văzu

prin transparenţă, o vreme.

9

tata văzu deodată răsărind luna.

deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB

răsărise luna mai mare decât pământul.

şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate

şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata

cu trupul subţire şi craniu enorm.

dragostea neagră nu era dragoste.

sculele negre nu erau scule.

fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia

fusese realul, stihia.

"ciudat vis am visat", gândi tata

"în care se făcea că lumea există".

10

craniul tatălui deveni uriaş

gândirea sa deveni infinită

voinţa sa deveni fără frână

puterea sa deveni fără margini.

privi oraşul şi oraşul se dărimă.

spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă

întinse aripi şi se înalţă

vâslând înspre stele

străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele

simţând pe spinare curentul rece al sorilor

dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor

prin probabil, prin veşnic, prin niciodată

înota cu faţa nealterată

pe când respiră

trecuturi şi viitoruri de mucava.

între degetele perlate

purta o floare cu patru petale unificate

şi purta un ochi albastru în loc de craniu

de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.

11

tata ajunse în faţa lunii.

scheletul mamei se topise-n substanţa ei.

luna emise o limbă de flacără

şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el

persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.

şi dragostea avu loc.

12

şi dragostea avu loc

şi globul întră în vibraţie

şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase

proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator

scheme de maşini, materiale didactice

formule algebrice.

şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă

în doua, în patru, în opt, în şaisprezece

în treizeci şi două, în şaizeci şi patru

până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,

un peşte primitiv, o broască, o pasăre

un oposum, un cimpanzeu, un copil

un val, un astru, o floare,

un nor, o cascadă, un cleşte,

un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai

o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar

amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi

o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe

care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care

vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi

mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată

căci dragostea este totul

iar totul este făcut mai ales din nimic.