Motto: „Istoria este modelată de oameni care au avut curajul să nu tacă atunci când nedreptatea era norma. Acești eroi adevărați nu au căutat faima, ci au acționat dintr-o profundă busolă morală, plătind adesea cel mai scump preț pentru convingerile lor, viața”.
Unele cărți se citesc, altele se retrăiesc. „Epopeea Română”, antologia de piese de teatru semnată de Al. Florin Țene face parte din categoria de cărți care se retrăiesc, care ne invită să privim trecutul nu ca pe o înșiruire de date și evenimente, ci ca pe o mare scenă pe care au urcat, de-a lungul timpului, oameni cu destine, cu idealuri, cu suferințe și speranțe.
Autorul Al. Florin Țene își mărturisește încă din prefață legătura îndelungată cu teatrul istoric, arătând că a început această epopee în anul 1965, la Drăgășani, cu „Florile Sarmisegetuzei”, continuând apoi cu „Cozia”, „Mihai Viteazu” și „Crăișorul munților”. Avem, așadar, în față nu doar o simplă antologie, ci rodul unei preocupări literare întinse pe decenii, în care istoria și literatura se întâlnesc firesc.
Al. Florin Țene nu privește istoria prin gaura de cheie a manualului școlar, ea devine personaj, devine atmosferă, devine destin. „Personajul dramatic nu este o statuie”, spune autorul, iar această observație poate fi considerată una dintre cheile de lectură ale întregii antologii.Autorul clujean are meritul de a nu reduce epopeea românească la chipuri de eroi ori figuri aureolate. În viziunea Domniei sale, o epopee adevărată trebuie să cuprindă și înfrângerea, sacrificiul, greșeala, pierderea și acele clipe în care omul trebuie să aleagă între datorie, libertate și supraviețuire. Antologia are și o evidentă dimensiune morală prin întrebările pe care le propune autorul: Ce înseamnă patriotismul? Ce înseamnă sacrificiul? Cât poate rezista un om în fața puterii?
Un alt aspect demn de remarcat este concepția asupra eroismului. Pentru Al. Florin Țene, eroul nu este numai domnitorul, conducătorul de oști sau personalitatea care a intrat în cronici. Erou poate fi și omul simplu, mama care așteaptă copiii, soția care păstrează o scrisoare, preotul care își apără credința strămoșească, intelectualul care refuză să-și abandoneze conștiința. Din această perspectivă, „Epopeea Română” devine, de fapt, o epopee a oamenilor de rând, al cititorilor.
Teatrul este văzut de Al. Florin Țene ca o formă de memorie vie, capabilă să aducă trecutul în fața spectatorului și să-l determine să-l privească cu alți ochi, mult mai profund. Această idee dă antologiei o finalitate care depășește simpla evocare. Frazele sunt adeseori scurte, aforistice, construite pentru a rămâne în memoria cititorului. Repetițiile intenționate – „Se aud clopote. / Se aud arme. / Se aud cântece. / Se aud rugăciuni” – creează aproape o scenografie înainte ca piesele să înceapă cu adevărat.
Drama în patru acte „Epopeea Română” este, prin urmare, o piesă de teatru despre trecut, dar nu o piesă închisă în trecut. Este vorba despre memorie, identitate și responsabilitatea generațiilor de astăzi față de cele care au fost și față de cele care vor veni. Autorul Al. Florin Țene însuși formulează această idee prin imaginea memoriei ca responsabilitate față de viitor.
Aș îndrăzni să afirm că Al. Florin Țene ne oferă prin această antologie o scenă pe care România își poate revedea chipul, o scenă populată de voievozi și soldați, de oameni simpli și oameni ai credinței, de învingători și învinși, dar, mai presus de toate, de oameni iubitori ai acestor meleaguri românești.
Această nouă reușită literară se adresează celui care iubește Istoria României, dar și celui care dorește să înțeleagă omul din spatele istoriei, iar dacă o carte reușește să ne facă să deschidem o pagină de istorie cu mai multă curiozitate și să o închidem cu o întrebare în suflet, atunci și-a împlinit menirea. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR