General-locotenent (r) Grigore Stamate: „De la flacăra olimpică la flacăra nucleară, o sutime de secundă!”

După ce organizatorii Olimpiadei de la Paris au umbrit, în chip neașteptat, un eveniment atât de important, etalându-și în fața omenirii stadiul de degradare impus de oculta globalistă –  sau de mai știu eu cine –  flacăra întrecerii, altădată atât de ardentă, a început să pălească, sub privirile contrariate ale acelora care au înțeles exact substratul mesajului satanist. De urmare, controversele aprinse, care au activat lumea dezbinată de realitatea unui timp de nerecunoscut. În privința României, ca de fiecare dată în astfel de situații, peste somnul în care a cufundat-o obediența, s-a așternut muțenia. Ici-colo, doar câte un preot iritat de nimicnicia împrejurărilor a încercat să ia atitudine; în rest, mai nimic (meritorie intervenția premierului Marcel Ciolacu față de nepermisa nedreptate făcută unei tinere gimnaste). Și, poate că așa este cel mai indicat, în condițiile în care spectrul înspăimântător pândește de dincolo de perdeaua întunecată a ceții, în dosul căreia unii dintre „elitiști au înțeles să se exteriorizeze cu o agresivitate de rău augur.

Da, lumea nu mai are răbdare să descâlcească ițele unor manevre, care vor să dea peste cap bunul mers al societății, sub pretextul fals al instaurării unei noi ordini, în care – categoric –  dezordinea constituie dezideratul suprem. Multe, foarte multe fenomene se petrec în imediata noastră vecinătate, ca manifestările obscene, lipsite de sens și de rațiune, să mai suscite interes.

Altceva însă, de o gravitate absolut cardinală, se dezvoltă în chiar interiorul societății umane: pericolul unui altfel de Război Mondial, în care pata întunecată a rațiunii este dată de pericolul nuclear. O realitate extrem de dură, care nu ține seama de niciuna dintre intențiile și strădaniile decredibilizatei oculte și nici de mult trâmbițata lor „venire a anticristului”, ci numai și numai de voința lui Dumnezeu. Un Dumnezeu atât de bun și milostiv, a cărui sfântă înțelegere și milă este îndelung forțată cu fiecare gest diavolesc, în plus.

Da – vrem sau nu să recunoaștem – lumea, aflată într-o perpetuă întrecere (cel mai adesea, conflictuală) a ajuns la o răscruce. Și, cu flacăra olimpică în frunte, se zbate într-o intersecție, dincolo de care se deschide o înspăimântătoare prăpastie, un hău în imensitatea căruia, străluce o altfel de flacără: flacăra nucleară, flacăra morții. Despre protagoniști, ca despre morți: numai de bine, dacă ar mai fi cazul, cu toate declamațiile și asigurările celor ce se erijează în apărătorii democrației și ai drepturilor omului (indiferent de sistemul politic de care apațin; interesele lor proprii constituind, în mai toate cazurile, elementul comun).

Cu siguranță, unii dintre noi vor fi tentați să spună că mai este foarte mult până atunci; iar alții, că așa ceva nu se va petrece niciodată, fiind cu neputință. Tot ce se poate! Niciunul dintre noi nu cred că ar miza o asemenea nenorocire. Din nefericire însă – cu sau fără un Al Treilea Război Mondial – distanța s-a redus atât de mult, încât, așa, cu maximă indulgență, o putem rezuma la o sutime de secundă. Asta, ca să ne menținem în parametrii diferențierilor olimpice; căci, în realitate, n-ar dura nici măcar o miime de secundă pentru ca pământul să fie pulverizat în spațiul cosmic. Oricum, la adăpostul ocrotirii sfinte a Domnului, de dorit ar fi ca altfel să se redrese echilibrul îndeajuns afectat de manevrele unora, care încă se cred dumnezeii omenirii.

Iată, în continuare, câteva dintre datele, în baza cărora – cu sinceră și justificată îngrijorare – încercăm să ne argumentăm afirmațiile, față de care avem o considerație specială. Amploarea arsenalului nuclear din zilele noastre, departe de a fi impresionantă, este înspăimântătoare: în urmă cu numai doi ani, în referire la cele nouă puteri nucleare cunoscute (Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India, Pakistan, Israel şi Coreea de Nord) se estima că dețineau aproape 13.000 de focoase. În prezent, tot ce se poate, să fie și mai multe, căci: „Toate statele cu arme nucleare își măresc sau își îmbunătățesc arsenalele și majoritatea susțin retorica nucleară și rolul pe care îl joacă armele nucleare în strategiile lor militare. Aceasta este o tendință foarte îngrijorătoare”, declara Wilfred Wan, directorul Programului de arme de distrugere în masă al Institutului pentru Studierea Problemelor Păcii din Stockholm, (S.I.P.R.I.) (sursa: Redacția „Hot News”, 13 iunie 2022). Mai mult, în raportul american „Nuclear Posture Review” din 2022  se afirmă că atât Rusia, cât și China își dezvoltă arsenalele nucleare, astfel încât, până în anii 2030, „Statele Unite se vor confrunta, pentru prima dată în istoria lor, cu două mari puteri nucleare ca și concurenți strategici și potențiali adversari” (sursa: „HotNews” din 23 iunie 2024).

Față de o asemenea groaznică realitate, putem constata că numărul acestor focoase nucleare nu mai are nicio relevanță, din moment ce puterea unui singur focos este de o mie de ori mai puternică decât bomba de la Hiroșima. Singură Rusia, după câte se spune, ar fi capabilă să distrugă de 448 de ori planeta. Fără comentarii! Totuși, să încercăm o tristă retrospectivă pe tărâmul dezastruos al morții mondiale.

Potrivit celor mai recente statistici, în lume ar fi avut loc 3.027 de războaie, având ca rezultat câteva miliarde de pierderi de vieți omenești (mai mult de jumătate din actuala populație a globului), în cadrul cărora Al Doilea Război Mondial deține întâietatea cu aproape 85 de milioane de victime, secondat de Primul Război Mondial cu peste 65 de milioane de morți.

Dintre toate calamitățile care au lovit omenirea, războaiele au dominat istoria acesteia, fiind, de departe, cea mai cumplită dintre toate catastrofele, cu repercusiuni demografice și umanitare de neimaginat. Iată, de pildă, numai în Marele Război, la „abatorul” de la Verdun și corespondentul său de pe Somme au fost măcelăriți (de ambele părți) 1.200.000 de victime (răniți, morți, dispăruți, în numai câteva zile). Iar, dac-ar fi să contabilizăm și cei circa 220.000 de mii de oameni uciși, într-o singură zi, în atacurile de la Hiroșima și Nagasaki (70.000, într-o clipită), tabloul dezastrului este, cu adevărat, copleșitor  (date la îndemâna oricăruia dintre cei interesați, care nu mai necesită nicio trimitere în notele de subsol).

Ca urmare, printr-o serie de tratate, acorduri și convenții, marile puteri – în liniștea de după groaznica furtună – s-au angajat ca asemenea fenomene să fie stopate ferm, pentru totdeauna. Dar, cum angajamentele – este cunoscut – se iau în penumbra intereselor, de cum a licărit o rază de lumină peste pacea mormântală, spectrul unor noi confruntări nu s-a lăsat prea mult așteptat și, chiar dacă sub alte și alte forme, a început să-și întindă tentaculele, din ce în ce mai agresiv. Și, uite-așa, începând cu unele state din Orientul Îndepărtat, cu altele din Orientul Mijlociu – îndeosebi – amnarul ruginit de prea multă așteptare a început să scânteieze, în pofida oricăror înțelegeri internaționale și asigurări diplomatice. De fapt, ca să fim și mai exacți în afirmații, amintim că Tratatul de interzicere completă a testelor nucleare a fost semnat de Rusia în 1996 și ratificat în 2000, iar Statele Unite au semnat tratatul în anul 1996, dar nu l-au ratificat nici până în prezent. Potrivit acelorași informații, în tot acest complex de nimicire în masă, se pare că Rusia are cel mai mare arsenal nuclear din lume, cu un total de 5.977 de focoase, cu aproximativ 550 mai multe decât Statele Unite. De asemenea, China se află în plin proces de extindere a arsenalului său, prin construcţia a încă 300 de noi depozite de rachete şi mai multe focoase nucleare care au fost deja alocate forţelor operaţionale (în 2023, Comisia Congresului pentru Poziția Strategică a Statelor Unite a insistat că expansiunea nucleară a Chinei ar trebui să-i determine pe factorii de decizie din SUA să „reevalueze dimensiunea și componența forței nucleare americane”). Marea Britanie a notificat ridicarea plafonul de arme nucleare, iar Franţa a anunţat lansarea unui program de dezvoltare a celei de a treia generaţie de rachete balistice submarine cu propulsie nucleară, în timp ce – la rându-le – India, Pakistanul şi Israelul îşi extind sau îşi modernizează arsenalele.

Dacă însumăm și cele aproximativ 100 de arme nucleare B61 nestrategice desfășurate de SUA în cinci țări europene (Italia, Germania, Turcia, Belgia și Țările de Jos), pe lângă cele încă 100, care se află între granițele proprii, precum și cele aproximativ 1.558 de focoase nucleare nestrategice ale Rusiei (experții având serioase îndoieli că, din pricina secretului, numărul ar pute fi cu mult mai mare), tabloul materialului nuclear acumulat numai în aceste două state este și mai îngrijorător (sursa: Bulletin of the Atomic Scientists, 2024).

Încă din primăvara acestui an, „Agenția Reuters” – reiterând că Rusia are cel mai mare depozit nuclear din lume – informa, că președintele Putin a avertizat Occidentul că, pe fondul escaladării războiului din Ucraina, „Rusia este pregătită din punct de vedere tehnic pentru un război nuclear”. De altfel, însăși Federația Oamenilor de Știință Americani (F.A.S.), tot în acest an, se exprima în sensul că Putin ar controla circa 5.580 de focoase nucleare, dintre care 1.710 focoase strategice sunt deja desfășurate: 870 pe rachete balistice terestre, 640 pe rachete balistice, care pot fi lansate de pe submarine și posibil 200 în bazele de bombardiere grele (cu mențiunea că și aceste date sunt expuse în limitele permise de aceleași rețineri).

În fine, dar nu în ultimul rând, nici SUA nu sunt mai prejos, cu toată strădania Administrației Biden de a „diminua” realizările în domeniu (din aceleași motive de securitate), cunoscut fiind că S.U.A. – deși, după unii ar fi pe locul doi în lume -credem că sunt cam pe același nivel cu Rusia. Desigur, numărul exact de focoase nucleare, pe care îl deține fiecare dintre cele nouă state posesoare este, categoric, imprecis, din rațiunile precizate, chiar și atunci când datele ne sunt respective ne sunt puse la dispoziție de Asociația de Control a Armelor și  Federației Cercetătorilor Americani, care sunt destul de prudente în estimare. Totuși, așa, cu titlu de informare, amintim că Franța ar deține circa 300 de focoase nucleare, Marea Britanie circa 215, China peste 270, Pakistanul și India, între 130-140, Coreea de Nord, circa 20, iar Israelul, peste 80. Ceea ce – după cum concluzionează experți – oricum, nu ar mai conta.

În  astfel de circumstanțe, numărul de focoase – indiscutabil, foarte important – devine dependent nemijlocit de mijlocul de transport la țintă. Și, în acest scop, fiecare dintre competitori încearcă, tehnic, să-l devanseze pe celălalt, în speranța că numai depărtarea de locul de lansare, le poate asigura siguranța corespunzătoare (asigura, nu și garanta însă). Așa au apărut rachetele balistice intercontinentale, care s-au alăturat celor mai moderne avioane de bombardament și vânătoare, depășindu-le în performanță.

Noul sistem rusesc de rachete „Sarmat” a trecut la faza „Satan-2” (RS-28), care poate transporta până la 16 focoase nucleare, pe o distanță de acțiune de 18.000 de km, față de a cărei eficacitate rușii susțin că ar putea distruge o suprafață de dimensiunea Franței. „Noua rachetă este capabilă să lovească ținte la distanțe lungi folosind o varietate de traiectorii de zbor. Racheta «Sarmat» are caracteristici unice, care îi permit să depășească orice sisteme de apărare antirachetă existente în lume. «Sarmat» este cea mai puternică rachetă cu cea mai mare distanță din lume până la atingerea țintelor, ceea ce va spori semnificativ puterea de luptă a forțelor nucleare strategice ale țării noastre”, susține ministerul rus al Apărării (sursa: „Europa Liberă România”, articolul: Putin a testat racheta nucleară balistică „Satan 2”, cu capacitate nucleară „fără egal în lume”).

Dar, nici americanii nu s-au lăsat mai prejos și, imediat și-au anunțat intenția de a crea o nouă variantă a bombei nucleare gravitaționale americane, denumită B61-13. Noua variantă de focos este necesară pentru a oferi „opțiuni suplimentare împotriva anumitor ținte militare mai dificile și cu suprafețe mari”. Să nu-i omitem însă nici pe nord-coreeni, care, anul trecut, au lansat experimental o nouă racheta din ciclul „Hwasong-17” considerată de experții lor, ca fiind „arma strategică cea mai puternică din lume” şi care constituie „un salt magnific înainte către dezvoltarea tehnologiei montării unor ogive nucleare pe rachete balistice”. Cât privește Israelul, se spune, că anul acesta și-a deschis. pentru întâia oară, adăpostul subteran nuclear, supranumit, „Buncărul Apocalipsei”, în timp ce Iranul își amplasează în apropierea graniței de vest disponibilitățile nucleare. O situație extrem de încordată, care poate oricând scăpa de sub control.

Probabil, mulți se vor întreba de ce, într-un asemenea context, evităm să vorbim și despre aviația care, neîndoios, își are rolul său, hotărâtor, în oricare dintre teatrele de operațiuni tactic-operative. În primul rând, pentru că, în cazul folosirii armelor nucleare, nu mai putem vorbi de o astfel de segmentare, întreaga planetă fiind identificată cu teatrul de război. În al doilea rând, trebuie să ținem seama de vulnerabilitatea crescută a acestora în situația mijloacelor de apărare antiaeriană, ca și de caracteristicile tehnice ale acestora, îndeosebi viteza de croazieră. Deși, tot atât de adevărat este că, cel puțin în cazul câtorva aparate americane de tipul F-35 Lightning II în versiunea F-35A (aeronava care domină  U.S.Air Force, cu viteza sa de 1,6 mach) și  F-22 Raptor (cu capacități și disponibilități neegalate nici măcar de F-35, capabil să atingă 2,2 mach), B-21 Raider (primul avion militar de generația a 6-a din lume”,  considerat cel mai avansat bombardier invizibil al SUA, ca și TU-160 al rușilor (considerat cel mai mare avion de luptă din lume și cel mai mare supersonic din istorie), respectiv SU-57 (înălțime de zbor, 18 km, pe o rază de 3.000km, cu viteză dublă sunetului) și Tu-114 (cel mai rapid avion cu elice din lume, singurul bombardier strategic operațional echipat cu turbo-propulsoare. Dar și atâtea altele cu performanțe apropiate, capabile să transporte și să lanseze rachete aer-aer ghidate prin radar sau cu infraroșu (ghidaj termic), rachete aer-sol fără ghidaj, bombe convenționale, bombe cu dispersie etc.

Marina Statelor Unite (U.S. Navy), azi este o putere navală supremă, cu o flotă puternică de portavioane cu propulsie nucleară, o flotă mare de distrugătoare și o flotă semnificativă de submarine (cel mai puternic și nou portavion american U.S.S. Gerald R. Ford CVN-78). Deloc surprinzător, China cu cele trei portavioane operaționale: „Liaoning”, „Shandong” și „Fujian” și cu un al patrulea în faza de proiectare, este cea care secondează S.U.A., fiind urmată de portavionul „Charles-de-Gaulle”, cea mai importantă navă a flotei franceze. Rusia încă se mândrește cu portavionul „Amiral Kuznețov” și cu o serie de nave echipate cu rachete de croazieră și asigură Occidentul că, în curând, va fi dat în exploatare un superportavion masiv de 100.000 de tone, „Storm II”. Deocamdată însă, totul se rezumă la cele mai complicate simulări pe calculator, în baza cărora fiecare protagonist în domeniu își revendică întâietatea.

Deloc de neglijat sunt submarinele purtătoare de rachete cu focoase nucleare, care împânzesc mările și oceanele lumii și pot fi oricând puse în stare operațională (6 din cele nouă puteri nucleare au în dotare așa ceva: S.U.A., Rusia, China, Franța, Anglia și India). Între acestea, evidențiem submarinul nuclear (U.S.S.) „Hyman G. Rickover” de tip Virginia, ce aparține variantei Block IV (înarmat cu rachete „Tomahawk” și torpile „MK48 ADCAP”, au capacitatea de a angaja rachete balistice), la care se adugă submarinele din clasa Ohio (pot atinge viteze de peste 30 de noduri și pot transporta până la 154 de rachete „Tomahawk”, precum și focoase nucleare Trident II D-5 cu o rază de acțiune de aproximativ 6.500 de mile marine și până la 12 focoase per rachetă), submarinul rus de clasă „Borei-A” (înarmat cu 16 rachete balistice intercontinentale (I.C.B.M.) și torpile de 553 mm) și submarinele S.L.B.M. (înarmate cu aproximativ opt rachete Multiple Independently-Tgetable Reentry Vehicle (M.I.R.V.), care pot facilita lansarea mai multor focoase în același timp), submarinele britanice din clasa Vanguard (înarmate cu rachete Trident II D5 cu focoase M.I.R.V., operează pe reactoare nucleare și au capacitatea de a angaja rachete balistice), submarinul francez „Suffren”, din clasa Barracuda (înarmat cu rachete de croazieră care pot fi lansate prin tuburi torpile etc.) Inconvenientele principale ale acestora fiind mobilitatea redusă, chiar și față de submarinele clasice, zgomotul și vibrațiile, care le fac să fie detectate de la mare distanță.

Potrivit Institutului pentru Studierea Problemelor Păcii din Stockholm (S.I.P.R.I.), puterile nucleare sporesc continuu numărul focoaselor dislocate. Astfel, din totalul mondial de 12.512 focoase din ianuarie 2024, aproximativ 9.576 se aflau în stocuri militare pentru utilizare potențială, înregistrându-se o creștere cu 86 de focoase față de ianuarie trecut. Dintre acestea, aproximativ 3.844 de focoase au fost deja dislocate pe rachete și avioane, iar aproximativ 2.000 (mai toate deținute de Statele Unite și Rusia) erau în alertă maximă, adică erau montate pe rachete sau dislocate în baze aeriene cu bombardiere strategice.

Oricum, cum lesne se poate observa, în raport de sursa de informare, unele date sunt departe de a fi „oficiale”, iar discrepanțele rezidă în grija fiecărui deținător de a se expune numai atât cât consideră necesar. Peste toate acestea,  suprapunându-se capacitatea reală de penetrare a spionajului militar, care, intenționat și în raport de interesele pe care le deservește, lasă să „scape” doar atât cât se convine, cu dublu scop: a înspăimânta sau, dimpotrivă, de a induce în eroare adversarii; adevărul fiind, mai totdeauna undeva, pe la mijloc.

Față de toate cele, atât de succint prezentate, există vreo minte normală care să mai creadă că reprezentanții ocultei satanice și colaboraționiștii lor din cele mai înalte straturi sociale au vreo șansă să se strecoare printre furcile cărora singuri le-au ascuțit colții?! Niciodată. Din simplul considerent că acea infimă diferență dintre flacăra vieții – flacăra olimpică, dacă vreți – și flacăra morții –  în context, flacăra nucleară – nu le este și nu le va fi niciodată la îndemână. Și-atunci, pentru ce atâta îndârjire ca să distrugă omenirea, fie și așa printr-o exagerată selecție? Acest atribut suprem, îl are numai Bunul și Atotputernicul Dumnezeu, Creatorul, Unicul care are în puterea Sa sfântă latitudinea de a hotârî când, cum și dacă va veni vreodată sfârșitul lumii. În rest, vorba înțeleaptă a Ecleziastului (sursa: Biblia, Ecleziastul, cap.12, pct.8): Deșertăciunea deșertăciunilor! Iar, pentru noi, pentru „turma” omenească – partea cuminte și recunoscătoare și, deopotrivă, partea aceea zbuciumată, rea și nerecunoscătoare – subzistă sau ar trebui să subziste aceeași fundamentală întrebare: Quo vadis humanitate?

 

Autor: General-locotenent (r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

Sursa: art-emis.ro

Campanie electorală între deziderat și realitate

În plină campanie electorală, România suferă și, în loc de tratamente adecvate, este agresată de promisiuni desuete, care nu au nicio legătură cu maladia care i-a fost indusă în cei aproape 35 de ani de așa-zisă „manifestare democratică”. În mai toate planurile, încât pe scheletul său atât de costeliv, împovărat în datorii imense, pecinginea neputinței, ca și a incapacității, tinde să se generalizeze. Păi, cum altfel când datoria externă totală însumează 176.849 milioane euro (cu o creștere de 6.766 milioane euro, numai în perioada ianuarie-februarie 2024[1])[1], în timp ce pe primele două luni ale anului în curs, contul curent al bugetului de plăți a înregistrat un deficit de circa 2.707 milioane de euro, iar balanța veniturilor primare a înregistrat un deficit mai mare cu 516 milioane euro, față de aceeași perioadă a anului trecut. Și, cu siguranță, la nivelul zilei, parametrii sunt și mai îngrijoratori, căci comunicatul BNR prevăzut pentru data de 14 mai a.c., încă nu a fost dat publicității. Iar, pentru asemenea o stare nimeni nu este făcut răspunzător.

Iată de ce mi-e atât de greu să înțeleg ce fel de criterii stau la baza platformelor electorale, când între obiectivele de bază nu se regăsesc priorități stringente, care să asigure acestui popor minunat și acestei frumoase țări, cândva gloria Europei, certitudinea că viitorul îi va surâde și se va redresa într-o perspectivă apropiată. Dar, nimic din toate acestea, doar acele dispute mărunte, imputări fără de niciun rost, pleiada de aspecte fanfaronade și, ca să fim sinceri cu noi înșine: mult zgomot pentru nimic, concret. Totul, în timp ce economia zace, investițiile și, cam tot ce ar reprezenta progres tergiversează, iar cultura, educația, sănătatea și cercetarea științifică sunt trecute în planul secund. Și, poate, nimic nu ar surprinde mai mult, acum, când la câteva sute de kilometri de graniță, pândește un pericol iminent, care – ferească Sfântul – dacă nu se va stopa, ne va zgâlțâi din temelii nu numai bunăstarea, ci însăși ființa națională.

În ce mă privește, nu pot să pricep cât ne va mai susține cu fonduri UE – dacă, cu adevărat, ne-a susținut vreodată, dezinteresat – și cât ne vom mai baza noi pe anagajamentele altora, din comunitatea în care suntem tratați la second hand sau de aiurea, să ne mai rezolve problemele interne, căci de cele externe nici nu mai poate fi vorba, în afară de manipulări păguboase.

De la un timp, în spațiul virtual circulă fel de scenarii cu privire la viitorul acestei țări, pusă de Dumnezeu pe coordonate între care se intersectează interese de toate felurile, și nimeni, absolut nimeni, dintre cei cu autoritate nu încearcă să le contracareze în vreun fel, adăpostindu-se, chipurile, în umbra politicii „precaute”. Și, în timp ce noi nu vrem să deranjăm pe nimeni, alții ne lucrează și își fac planuri pe socoteala unor ținuturi, care nu le-au aparținut niciodată. Mai mult, profitând de naivitatea – ca să nu folosec alte invective, în sarcina celor în drept – ne adâncesc în prăpastia, care se cască sub noi și vor să ne distrugă în fel și chip, inclusiv prin împingerea într-un război, cu care n-ar trebui niciodată să avem de-a face.

Seară de seară, la televiziuni, încurajați de aparențe, protagoniști dezgoliți intelectual și, adesea, moral, vin și perorează inepții, care nu au nicio legătură cu bunul mers al societății și se dau în stambă cu vorbe grele, încercând să ne convingă că, odată cu ei – dacă le acordăm votul, bineînțeles – pe canalul dâmbovințean va curge lapte și miere. Nicio viziune, niciun rost temeinic într-o viitoarea prestație, doar promisiuni și minciuni doldora, omițând că, sub nasul dumnealor, mirosul social a căpătat un iz insuportabil: salarii și pensii necorespunzătoare unui trai decent; scumpiri fără de precedent; depopularea, prin migrarea tinerilor peste hotare; degradarea învățământului și a moralei, spitale grav afectate și condiții de care bolnavi se tem, neîncredere în justiție și atâtea altele.

Pentru toate acestea, fac vinovați pe alții, în vreme ce nu oferă nicio garanție concretă că vor întreprinde altceva ci, cel puțin la prima impresie, dau asigurări care nu au nicio acoperire în realitatea românească, îndelung afectată de incultură, obediență, arivism, hoție și trădare.

În rest, vorbe, un noian de injurii, care escaladează dincolo de elemntarul bun-simț. Nu știu în ce măsură mai interesează pe cineva în ce realizări sau pagube sunt implicați cei în activitate, din moment ce nu există sancțiuni ori, dacă există, nicio autoritate nu se va sesiza vreodată. Așa că, orice escamotare de la propria răspundere, din partea unora dintre candidați este superfluă, când împricinații habar nu au cu ce se vor confrunta, dacă vor fi aleși, și vorbesc doar așa, ca să se afle în treabă. Păi, cum să faci schimbare cu asemenea jalnice personaje?!

Iată de ce ar fi necesar ca legiuitorul să impună criterii exacte pentru cei propozabili, cărora în afară de lista cu susținători ar trebui să li se ceară să vină și cu un program riguros, fiabil și realizabil, despre al cărui standard să se pronunțe o comisie neutră formată din specialiști cu recunoaștere. Altfel, cu intenții deșarte și cu manifestări de bunăvoință, nu se garantează nicio mutație în bine, indiferent de nivelul pentru care se candidează.

În referire la schimbarea atât de mult dorită, niciodată aceasta nu se va realiza cu indivizi care nu au dat satisfacție în perioadele anterioare, dimpotrivă se vor perpetua și mai intens stările necorespunzătoare. Da, țara are nevoie, ca de aer, de o schimbare, de un alt fel de drum pe care să înainteze nealterată de fel de fel de obligații și interese persoanale, cel mai adesea în dauna interesului general. Iar, mai mult decât orice, are nevoie de stabilitate și siguranță, fără să fie pusă la cheremul străinilor, care niciodată nu ne-au vrut binele. Omițând voit ori, poate, din neștiință – ca să nu zic prostie – faptul certificat de realitatea atâtor secole, și anume: „Țările puternice întotdeauna impun și domină, ele nu au prieteni printre cei peste care se înscăunează și, în pofida oricăror alianțe, nu se supun voinței acestora, uită repede de angajamentele, care nu le aduc beneficii și nu acceptă nimic din ce nu le întărește supremația” (Apud scenaristul, regizorul și scriitorul profesor universitar Visarion Alexa, o mare personalitate a vieții culturale internaționale). De luat bine aminte de către cei care încă au nevoie de minte, căci explicațiile dicționarului „ortopedic” (sic!) niciodată nu vor fi îndeajuns pentru aceia care nu disting nici măcar între noțiunile elementare, ca să înțeleagă ce presupune administrarea treburilor de stat.

Fără vreun program mai acatării, care să scoată țara din marasmul în care băltește de prea mult timp, fiecare partid sau formațiune se străduiește să-și impună candidații, în sarcina cărora pun calități, la care nici măcar aceștia nu au visat vreodată. Și, în lipsă de altceva mai bun ori neavenit, încearcă să scoată carul popular din mlaștina în care, chipurile, alții l-au împotmolit, cu aceiași opintitori. Adesea, obișnuiți să tragă sfori și mai puțin să se înhame la căruță. Adică, la eforturi concrete, alături și în folosul celor pe care se angajează să-i reprezinte. Iar, pe de lături – așa, ca pentru încurajare sau, mai știi, pentru descurajare – latră fel de fel de lighioane, care nu au nimic în comun cu interesul național. O veritabilă fabulă națională, fără de nicio morală – mai degrabă, cu moralitate îndoielnică – ce l-ar surprinde până și pe „părintele” Esop.

Campania electorală, începând de la eșalonul de vârf, din pornire, ar fi trebuit să nu fie lăsată să se desfășoare la întâmplare, ci să fie riguros contabilizată și, la nevoie, amendată, ca și în acest fel, să nu se dea posibilitate celor care vor se profite de acel apanaj „comunitar”, în penumbra căruia să ne fie desconsiderată constituția țării, ca lege fundamentabilă opozabilă oricărei alte autorități și, prin fel de fel de subterfugii, să ne fie amanetat viitorul. Parlamentul nu mai trebuie să permită asemenea derapaje de la ceea ce ar trebui să presupună, cu adevărat, statul de drept, iar justiția să-și facă datoria necondiționată de prevederi, care exced interesului național. Acesta să fie și obiectiv fundamental al fiecărui candidat, indiferent de partidul din care fac parte, și să înțeleagă clar că, pe segmentul pe care îl va coordona, îi reprezintă, înainte de toate, pe cetățenii români.

În altă odine de idei, dincolo de orice poziție contrară, fie și în campanie, toate organele în drept trebuie să intervină prompt și să asigure continuarea înfătuirii obiectivelor în derulare, cu sancțiuni drastice în sarcina celor care nu asigură gestionarea judicioasă a banului public. Iar, pentru oricine – indiferent de funcția în stat – se îndepărtează ori, sub motivații contrarea dispozițiilor constituționale, înstrăinează interesul național să se aplice cele mai dure măsuri. Pentru că, indiferent de orice alt considerent, România nu este și nu va fi niciodată de vânzare și nici la cheremul marilor puteri, din orice parte a lumii ar fi acestea. Asta trebuie să fie clar tuturor, români și neromâni, aliați și profitori, care profită de naivitatea și toleranța acestei nații.

Prin campania electorală, să se limiteze accesul în Parlamentul European al acelora care sau dovedit că nu reprezintă cu cinste România și, adesea, au votat în detrimentul țării. Chiar dacă, în prezent, se dau în spectacol cu înfăptuiri, care nu le-au aparținut vreodată ori induc și acced la idei străine de comportamentul, educația și morala creștină, de tradiția națională și se lasă dominați de concepții și atitudini, ce se repercutează negativ asupra tineretului, îndeosebi.

Suntem pentru susținerea UE, ne dorim să fim și să ne manifestăm în cadrul acestei mari comunități, dar numai între parametrii de egalitate și respect reciproc, fără să achiesăm la ceea ce nu este specific poporului român, numai ca să facem pe plac unora sau altora. Cunoscut fiind că, de la obediență, până la subjugare, pragul este atât de fragil și de periculos. Iar, dacă este vorba să facem o schimbare, să nu omitem că trebuie să participăm la comunitatea europeană în condiții de reală reciprocitate și de egalitate, fără să facem rabat de la interesul românesc și de la ceea ce presupune mândria noastră națională.

Campania electorală este o etapă extrem de interesantă, care poate să ofere învățăminte dintre cele mai importante, de atenționare, ca și de luare aminte, nu numai pentru noi românii, ci și pentru aceia care, parteneri fiindu-ne, încearcă să se detașeze și să se situeze cumva deasupra celorlați. Să nu admitem așa ceva niciodată, pentru că a fi român respectat este mai mult decât o sintagmă, este o efigie de țară. De țară, care s-a confruntat cu atâtea și-atâtea, bune și mai puțin bune, într-un spațiu strategic, în care interesele celor care s-au considerat mai marii lumii, întotdeauna au fost în contrast, dar niciodată nu ne-au depășit voința și încrederea în reușită. Pentru că, dincolo de orice alte considerații și manifestări, în situații deosebite și în momente cardinale românii au demonstrat că știu să se grupeze și să dovedească tuturor că sunt patrioți adevărați. Au diplomația lor înnăscută, care nu este la îndemâna oricăruia și, în marile încercări istorice, au dovedit că sunt capabili să se revigoreze la unison. Nici nu poate fi altfel, din moment ce unul dintre cei mai mari diplomați ai lumii a fost distinsul conațional Nicolae Titulescu.

[1] Comunicatul de presă al Bănci Naționale a României din 12 aprilie a.c.

 

Autor: General-locotenent (r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

Preluare: art-emis.ro