Profesor și inspector, eseist și intelectual de profundă cultură filosofică și literară, poet de excepție, IOAN FILIP a muncit cu o rarisimă pasiune și cu o dăruire unică spre a lumina copiii și tinerii din Țara Lăpușului. S-a zidit pe sine în fiecare lecție, în fiecare oră de literatură, în fiecare din discipolii săi - fiindcă așa se făcea pe atunci educația, cu dăruire, cu jertfire de sine, cu o smerenie a muncii ce înnobila ființa și cu iubire de oameni și de valorile culturii pe care le transfera spre discipoli.
În amintirea și întru perpetua pomenire a profesorului IOAN FILIP - născut în septembrie și plecat în eternitate tot într-o zi de septembrie, rememorăm sufletul său năvalnic și nostalgic, ludic și melancolic, patetic și tandru ce fâlfâie ca o mantie din vântul eternității, fâlfâie spre noi, cei care l-am iubit și l-am prețuit nespus.
Poemele din volumul liric STAREA DE MIRACOL și eseurile din volumul NOSTALGIILE DESĂVÂRȘIRII rămân embleme ale sufletului său. Comentarii critice, eseuri, articolele de presă și alte lucrări scrise de Ioan Filip îl restituie, îl readuc în prezent, auzim ritmurile emoției de atunci, bătăile inimii din poeme reverberează laolaltă cu inimile noastre.
În amintirea și întru perpetua pomenire a profesorului, poetului și intelectualului de excepție IOAN FILIP - plecat pe o cale fără întoarcere, într-o zi de septembrie.
Sufletului său năvalnic și nostalgic, ludic și melancolic, patetic și tandru fâlfâie și azi spre noi, cei care l-am iubit și prețuit nespus, fâlfâie ca o mantie în vântul eternității, din paginile volumului STAREA DE MIRACOL:
ORICE CUVÂNT
Orice cuvânt adânc, esențial
Poate să pună pietrele-n mișcare,
Ca luna mările, ce, ascultare
Îi dau când urcă-n tronul ei, regal.
Și se pornește-n lume sărbătoare
Cum n-a mai fost sub cerul de cristal,
Din somnul lui , de melc, primordial,
Smuls, Sinele se-ntruchipa la soare…
Că-i este dat acestui lut, din veci,
Până la urmă-n logos să se-aleagă,
Oricât s-ar zbate trudnic pe poteci,
Ființa-i sacră pururi îmi e dragă.
În ea mă reazem pe când aspre legi
Fragilul cerc spre pulbere-l dezleagă…
ȚĂRANII I
Țăranii – semințele acestui pământ,
Pe ei se seamănă, pe ei se ară!
Și-n holda ce-și leagănă spicele-n vânt,
Eu pe țăran îl văd prima oară…
Prin sihla mileniilor urcă domol
Cu turma, cu pruncii, cu carul,
Unul altuia-și trec pe răzor
Cu pâinea, și vorba și harul.
Tulburi puhoaie au curs peste ei,
Și tot au rămas ctitorind lângă vatră,
Statornici ca piatra, fibră de stei –
Osul sortit să răzbată…
Țăranii – semințele acestui pământ
Iau drumuri spre lume din sate,
Din noua lor glie fac sfânt legământ,
Ei prind să dea rod în Cetate.
Columnă istoria îșiînalță prin ei
Și-s mulți și puternici! Oh, neamul…
Ștefan, Alexandru, Ioan și Andrei –
De-ai mei sunt, cum râul, cum ramul…
MONADĂ
Va trebui odată, știu, scump să mai plătesc
Această șansă rară de-a fi venit pe lume
Cu tot ce am, cu gândul iscat în chip firesc
Într-un pământ mai gingaș, învăluit de nume.
Cutremurat de-a pururi, cu ochii mari deschiși,
Fără de saț, eu lumea o sorb, îmi dă tărie,
O-nvălui în culoarea mirării din iriși,
O scald în lacrimi sacre, de sfântă bucurie.
Norocul meu , o clipă contemporan să fiu
Cu viața nesfârșită, cu universu-n larmă,
Ajuns – prin ce Lucrare? – să ard ca focul viu
Să încălzesc țărâna, să luminez prin preajmă…
Perinde-și, deci, prin suflet atâta cât mi-i dat
Cel nesfârșit de vreme, splendori fără de seamăn.
De-i sunt ghiocul sacru, cu tină și păcat,
E că iubirea, însă prea multă, mă îndeamnă.
Și dacă am vreo vină, o recunosc aici:
N-am ostenit de veghe în turn cât se cuvine,
Și brațul ori făptura-mi s-au semețit sub bici
Uitând de aspra lege a jertfelor de sine,
Ci m-am luat în horă cu oameni și lumini,
Monadă-nfiorată de propria-ntâmplare.
Trezia dinlăuntru – cununa mea de spini,
O port , blazon de aur, în scurta-mi sărbătoare!
AL ARIADNEI FIR
E viața-un Labirint – necunoscut,
Prin el aș rătăci, de tot m-aș pierde
Și cine știe unde umbra mi-ar
Intra-n pământ sub buruiană verde,
Iubirea de n-ar fi, care ți-o port,
Întâi iubită, fată fără nume,
Sculptată-n mine, Tu, Minune rară,
Suav blestem,să te iubesc anume.
Sculptată-n mine, Tu, Minune rară,
Suav blestem și slava mea pe lume!
DESCÂNTEC DE TOAMNĂ
Cine mută lumile spre galben
Din noianul verde de departe?
Cu pași mari, un înger pe alee
Trece palid răsfoind o carte…
Scris acolo-n semne măiestrite
De o mână nevăzută încă,
Stă, când după lege toți ai casei
Lângă rădăcini orsă se strângă…
Cearcă tu, iubita mea, de-ntoarnă
Iar al lumii curs cu o privire,
Să mai simt cum nopțile de mai
Dau năvală-n toamnă cu iubire.
Din culoarea verde de departe
Trece-un înger palid răsfoind o carte.
RONDEL PENTRU NOI
Într-un veac ce-amenință prea mult
Lumea, cu o iarnă nucleară,
Cântecu-ți, femeie, de vioară,
Am uitat aproape să-l ascult…
Legii lui m-oi da ca mai demult,
Când te-am dus prin foc întâia oară,
Într-un veac ce nu știa prea mult
De o altă iarnă, nucleară…
Tot mai simt străvechiul lui tumult,
Tot mai prind icoana lui fugară,
Când în ornic bate solitară,
Gravă, ora clipei de adult.
Cântecu-ți, femeie, de vioară –
Legii lui m-oi da ca mai demult …
CUM CAD ÎN SUFLET TOATE
Cum cad în suflet toate vertical!
Și nu e loc pe lume în afară!
Pupila lucrurilor, temerară,
Aruncă-n unde cel mai greu metal…
Oh, nu mai sunt eu cel de-odinioară,
Prins într-un joc al vieții, infernal,
Vezi marea îmi trimite val cu val
Să mă inunde, să mă prade iar…
Ci n-am cătat vreodată adăpost,
Cu sufletul stătui mereu de față
Și pălmuit de toate câte-au fost!
Săgeți, la urmă, de-am primit, de gheață,
Le-am învățat tăișul pe de rost
Și le-am întors cum se cuvine-n viață.
IMN PENTRU LOGOS
Cuvânt miracol strecurat spre noi,
Prin țarini de tăceri rupând cărare…
Cum ne aduni pe lume doi cu doi,
Balsam ce vindeci răni de-nsingurare.
Necontenit te drămui, mă sfiesc
Pragul să-ți calc, trudit să iau aminte
Că mă mai nasc o dată și trăiesc
Viață nouă, pură,de cuvinte!
Cum s-ar rosti Adâncu-n Sine, mut?
Ce val spre Magic Țărm din Semne-L poartă
Destăinuindu-l? Fără arc și scut,
Cum aș răzbi de cei ce-mi trag în soartă?
Surâsu-ți cum l-aș prelungi altcum,
Mirajul pleoapei, graiul din privire
Ce-a-nlănțuit ființa mea precum
Sorii planetele-n nemărginire.
În ce chip ți-aș mai spune cât mai sunt
Etern adolescent. Și sclav, și mire!
Cu oasele-nglodate de pământ
Arzând îndurerat dar de iubire!
ȚĂRANII I
Țăranii – semințele acestui pământ,
Pe ei se seamănă, pe ei se ară!
Și-n holda ce-și leagănă spicele-n vânt,
Eu pe țăran îl văd prima oară…
Prin sihla mileniilor urcă domol
Cu turma, cu pruncii, cu carul,
Unul altuia-și trec pe răzor
Cu pâinea, și vorba și harul.
Tulburi puhoaie au curs peste ei,
Și tot au rămas ctitorind lângă vatră,
Statornici ca piatra, fibră de stei –
Osul sortit să răzbată…
Țăranii – semințele acestui pământ
Iau drumuri spre lume din sate,
Din noua lor glie fac sfânt legământ,
Ei prind să dea rod în Cetate.
Columnă istoria îșiînalță prin ei
Și-s mulți și puternici! Oh, neamul…
Ștefan, Alexandru, Ioan și Andrei –
De-ai mei sunt, cum râul, cum ramul....
MONADĂ
Va trebui odată, știu, scump să mai plătesc
Această șansă rară de-a fi venit pe lume
Cu tot ce am, cu gândul iscat în chip firesc
Într-un pământ mai gingaș, învăluit de nume.
Cutremurat de-a pururi, cu ochii mari deschiși,
Fără de saț, eu lumea o sorb, îmi dă tărie,
O-nvălui în culoarea mirării din iriși,
O scald în lacrimi sacre, de sfântă bucurie.
Norocul meu , o clipă contemporan să fiu
Cu viața nesfârșită, cu universu-n larmă,
Ajuns – prin ce Lucrare? – să ard ca focul viu
Să încălzesc țărâna, să luminez prin preajmă…
Perinde-și, deci, prin suflet atâta cât mi-i dat
Cel nesfârșit de vreme, splendori fără de seamăn.
De-i sunt ghiocul sacru, cu tină și păcat,
E că iubirea, însă prea multă, mă îndeamnă.
Și dacă am vreo vină, o recunosc aici:
N-am ostenit de veghe în turn cât se cuvine,
Și brațul ori făptura-mi s-au semețit sub bici
Uitând de aspra lege a jertfelor de sine,
Ci m-am luat în horă cu oameni și lumini,
Monadă-nfiorată de propria-ntâmplare.
Trezia dinlăuntru – cununa mea de spini,
O port , blazon de aur, în scurta-mi sărbătoare!
AL ARIADNEI FIR
E viața-un Labirint – necunoscut,
Prin el aș rătăci, de tot m-aș pierde
Și cine știe unde umbra mi-ar
Intra-n pământ sub buruiană verde,
Iubirea de n-ar fi, care ți-o port,
Întâi iubită, fată fără nume,
Sculptată-n mine, Tu, Minune rară,
Suav blestem și slava mea pe lume!
DESCÂNTEC DE TOAMNĂ
Cine mută lumile spre galben
Din noianul verde de departe?
Cu pași mari, un înger pe alee
Trece palid răsfoind o carte.
Scris acolo-n semne măiestrite
De o mână nevăzută încă,
Stă, când după lege toți ai casei
Lângă rădăcini orsă se strângă…
Cearcă tu, iubita mea, de-ntoarnă
Iar al lumii curs cu o privire,
Să mai simt cum nopțile de mai
Dau năvală-n toamnă cu iubire.
IMN PENTRU LOGOS
Cuvânt miracol strecurat spre noi,
Prin țarini de tăceri rupând cărare…
Cum ne aduni pe lume doi cu doi,
Balsam ce vindeci răni de-nsingurare.
Necontenit te drămui, mă sfiesc
Pragul să-ți calc, trudit să iau aminte
Că mă mai nasc o dată și trăiesc
Viață nouă, pură,de cuvinte!
Cum s-ar rosti Adâncu-n Sine, mut?
Ce val spre Magic Țărm din Semne-L poartă
Destăinuindu-l? Fără arc și scut,
Cum aș răzbi de cei ce-mi trag în soartă?
Surâsu-ți cum l-aș prelungi altcum,
Mirajul pleoapei, graiul din privire
Ce-a-nlănțuit ființa mea precum
Sorii planetele-n nemărginire.
În ce chip ți-aș mai spune cât mai sunt
Etern adolescent. Și sclav, și mire!
Cu oasele-nglodate de pământ
Arzând îndurerat dar de iubire!
dr. Terezia FILIP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu