Cornel Nistorescu: „A crăpat guvernul meu și nici dracul nu-l mai repară în forma în care a fost moșit de Klaus Iohannis.”

 

A crăpat guvernul meu și nici dracul nu-l mai repară în forma în care a fost moșit de Klaus Iohannis. Nici dacă îl lipește cu scotch, nici dacă îl lipește cu scuipat sau cu prenadez. Bucata care s-a rupt, ruptă rămîne, oricum am lustrui-o și întoarce-o „propitarul”. Cu Cîlțu pe post de toartă nu mai este ce-a fost. S-a spart din nenumărate motive, dar mai ales din prostie. Din prostia și primitivismul lui Florin Vasilică Cîlțu. Zero pur în materie de abilitate politică și în materie de spirit de echipă. Nici căprarii analfabeți de pe vremea armatelor de strînsură nu s-ar fi purtat așa cu niște oameni cu care avea un interes pe drum lung. Din cauza trufiei și a îngustimii de gîndire a lui Klaus Iohannis. Nici președintele n-ar fi străin de spargerea guvernului meu. Prin lipsa sa de abilitate, de interes, de înțelegerea poziției sale. Prea a luat „soldățeii” din partide ca pe niște cutii de pantofi pe care le muți prin debara.

Mulți cunoscuți au privit criza cu detașare și humor, convinși că nu se întîmplă nimic. Personal, n-am crezut nici în succesul lui Cîțu, nici în gafele lui Iohannis și în redresarea lui Ludovic Orban. Am stat departe de valurile tulburi, așteptînd deznodămîntul. Dezvăluirea lui Orban, privitoare la înțelegerea privind funcțiile viitoare negociate pentru el și pentru Cîțu (la BNR!) mă îngrozește. Nu este un semn de multă minte. Dar n-am zis nici mîc, așteptînd ca lucrurile să se rostogolească. În politica româneacă, profețiile (care abundă) sunt flecăreală pură. Nimeni nu poate prevedea calea pe care vor umbla mințile politicienilor dîmbovițeni. Și cînd toată țara era gata să parieze că USR-PLUS nu va pleca de la ciolan și va înghiți și gălușca destituirii lui Stelian Ion, iaca beleaua. Ce și-au dorit PNL-ul și Klaus Iohannis să se întîmple, adică să scape de USR-PLUS de la guvernare, s-a produs. Guvernul meu a făcut poc și s-a spart. Sec, scurt, cu greu de prevăzut consecințe pentru țară și după ce calendar. Miniștrii pluseriștilor au demisionat și, de luni, disprețul președintelui Iohannis, aroganța și gîndirea sa limitată au deschis cu adevărat ușile crizei politice. Prin care aleargă tropăind zgomotos, ca o turmă de mistreți speriați „guvernul meu”, servitorul și măturătorul de serviciu al președintelui Iohannis. Așa i-a tratat Klaus Iohannis și pe unii și pe alții. Nu s-a interesat cine sunt, ce performanțe au, ce proiecte ar putea duce pînă la capăt. I-a acceptat ca pe niște servitori care să-i facă treburile, să scape de griji, ca să facă doar ce au promis dar și ce își dorește dînsul și să înțeleagă repede ce l-ar deranja.

Care a fost fondul pe care s-a declanșat această criză? O nepăsare crescîndă, apăsătoare, o prestație inertă a președintelui Klaus Iohannis, din ce în ce vizibil incapabil să joace rolul de mediator în societate și să canalizeze forțele politice spre proiecte mari și cauze importante. Pe acest fond s-au reinstalat tehnicile de business și politică „brevetate” de PD-ul condus de marii afaceriști Videanu, Berceanu, Blaga, Elena Udrea, Anca Boagiu, Blejnar etc. De la restituiri de TVA, la atribuiri de contracte bănoase, toate tehnicile de a face bani pe seama politicii s-au reinstalat cu repeziciune. În plus, la bani s-a instalat un clan de Vîlcea și Gorj pe de o parte, iar de cealaltă, clanul ardelenilor, cu Rus, Dîncu, Boc, Blaga, Hellvig și Rareș Bogdan, un trepăduș politic gălgios împins la înaintare. Oamenii chiar și-au dorit să guverneze singuri, convinși fiind că le iese și colectează mai mult.

Pluseriștii s-au trezit că ministerele grele (Transporturi, Fonduri europene, Justiție, Sănătate) nu sunt ușor de scos din șanț. Pentru ei nu era loc nici agenția pentru construcții de spitale, nici un rol important al ministrului Justiției la desemnarea procurorilor. Doar pentru PNL, ca să-l rezolve pe Cîțu cu funcția de președinte, a fost adoptat și planul de investiții Anghel Saligny.
În ciuda incoerenței și amatorismului, AUR pare să fi cîștigat ceva. Dar fără nici un folos!

Războiul pentru citirea moțiunii ne arată cît de normali sunt liberalii, pesediștii, pluseriștii și cei de la AUR și cît de „mediator” este Klaus Iohannis. Să vedem cum aerul de bandă nebună al politicienilor români mai lasă loc la o structură articulată de guvern!
A crăpat „guvernul meu” și nici dracul nu-l mai repară în forma în care a fost!

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: cotidianul.ro

Rectificarea bugetară, un exerciţiu politic dificil

 

Foamea de bani a ministerelor, a judeţelor, a fiecărei primării din ţară fac din rectificarea bugetară cel mai aşteptat moment, cel mai important eveniment politic al acestei perioade dificile.

Fără să ofere cifre, dar cu multe avertismente adresate miniştrilor care nu au început reformarea ministerelor, nu au făcut nici economii, dar nici nu au reuşit să cheltuie toate sumele alocate, premierul Cîţu transformă rectificarea bugetară din august într-o veritabilă armă politică.

Pe de o parte a avut o întâlnire cu primarii PNL chiar la guvern, pentru a arăta că acolo sunt banii, pe de altă parte, în cadrul campaniei interne, a avut o serie de întâlniri cu autorităţi judeţene oferindu-le acestora ocazia de a spune ce probleme au, de câţi bani au nevoie pentru a finaliza anumite investiţii şi a demara altele.

Ca niciun alt şef de guvern, Florin Cîţu a demonstrat că banii ţării sunt în pixul primului ministru. Coborând în jos, spre ministere şi administraţiile locale, se vede foarte clar că repartizarea fondurilor, a tuturor cheltuielilor, se află în pixurile ordonatorilor de credite, adică ale miniştrilor, preşedinţilor de consilii judeţene şi primarilor.

Dacă asta se numeşte transparenţă în cheltuirea banului public atunci România, prin reprezentanţii săi, se îndreaptă într-o direcţie profund greşită.

Rectificarea bugetară ce urmează să se facă în următoarele săptămâni oferă ocazia partidelor din coaliţie, dar şi celor din opoziţie să dezbată, să analizeze modul în care se repartizează banii publici, precum şi statutul celor care îi repartizează.

Printre cei previzibil nemulţumiţi, desigur se vor număra miniştri USR PLUS. Sunt de notorietate publică proastele relaţii pe care le are Florin Cîţu cu Cătălin Drulă, ministrul Transporturilor, conflict acutizat din cauza incidentului cu trenul cu copii oprit în miez de noapte, cu Claudiu Năsui, ministrul Economiei, cu Stelian Ion, ministrul Justiţiei din cauza refuzului PNL de a desfiinţa SIIJ.

Lui Dan Barna şi Dacian Cioloş încă nu le-a trecut supărarea cauzată de demiterea ministrului Sănătăţii, Vlad Voiculescu, om-cheie în gestionarea pandemiei, a crizei sanitare.

Nu se poate spune că premierul este mulţumit de prestaţia ministrului Fondurilor Eurpene, Cristian Ghinea, din cauza modului în care a prezentat proiectul PNRR în faţa Comisiei Europene. Nu sunt informaţii despre relaţii neprincipiale cu miniştri UDMR. În schimb, relaţiile interne din PNL nu pot fi calificate decât mai mult decât tensionate. După demiterea ministrului Nazare, premierul mai poate deţine portofoliul de la Finanţe până la 23 august.

Pentru că Florin Cîţu are propria propunere, iar gruparea Orban altă propunere, rectificarea va trebui trecută prin guvern până la această dată.

Timpul este scurt, iar pretenţiile mari vor determina comprimarea dezbaterilor pe rectificare. Probabil primele cifre vor fi anunţate oficial cel târziu în jurul datei de 16 august.

PNL deja este aproape de punctul de explozie. Mai precis de implozie. O armonizare a poziţiilor este imposibilă. Mai ales după acuzaţiile de o gravitate absolută aduse de Ludovic Orban lui Florin Cîţu, anume că Florin Cîţu ar fi impus de forţe dinafara partidului. Se vorbeşte pe faţă despre trădare, despre amestecul unor forţe străine în treburile PNL. Anumite repartizări cu dedicaţii speciale pot pune coaliţia de guvernare în pragul prăbuşirii. Continuarea disputelor în PNL la o temperatură şi mai mare, pot conduce PNL spre scindare. Cam aceasta este fotografia momentului înainte de rectificarea bugetară aşteptată cu sufletul la gură şi cu buzunarele deschise de toată lumea.

Foamea de bani este atât de mare încât problema rectificării bugetare nu poate fi judecată după reguli şi principii echitabile.

În aceste condiţii rectificarea bugetară este doar un simplu exerciţiu politic.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș

Românii, din ce în ce mai datori! Practic, suntem „vânduţi” Uniunii Europene!

 

Banca Naţională a României a făcut câteva calcule şi a ajuns la o concluzie sumbră pentru români: suntem, practic, datori vânduţi. Datoria externă totală a crescut cu 1,048 miliarde euro, de la începutul lui 2021, la 126,97 miliarde euro, la mijlocul anului, faţă de 125,92 miliarde euro în decembrie 2020.

„În perioada ianuarie – aprilie 2021, datoria externă totală a crescut cu 1,048 miliarde euro.

În structură: datoria externă pe termen lung a însumat 92,334 miliarde euro la 30 aprilie 2021 (72,7% din totalul datoriei externe), în scădere cu 0,5% faţă de 31 decembrie 2020; datoria externă pe termen scurt a înregistrat la 30 aprilie 2021 nivelul de 34,641 miliarde euro (27,3% din totalul datoriei externe), în creştere cu 4,7% faţă de 31 decembrie 2020”, conform BNR.

Gradul de acoperire a datoriei externe pe termen scurt, calculată la valoarea reziduală, cu rezervele valutare la BNR la 30 aprilie 2021 a fost de 86,8%, comparativ cu 90,7% la 31 decembrie 2020.

Avem un deficit de 4,710 miliarde euro

În perioada ianuarie-aprilie 2021, contul curent al balanţei de plăţi a înregistrat un deficit de 4,710 miliarde euro, comparativ cu 2,274 miliarde euro în perioada ianuarie – aprilie 2020.

Investiţiile directe ale nerezidenţilor în România au însumat 2,332 miliarde euro (comparativ cu -43 milioane euro în perioada ianuarie – aprilie 2020), din care participaţiile la capital (inclusiv profitul reinvestit net estimat) au însumat valoarea netă de 2,199 miliarde euro, iar creditele intragrup au înregistrat valoarea netă de 133 milioane euro.

Sursa: national.ro

Autor: Andrei Ștefan

Guvernul pregătește un tun de proporții: 5 miliarde de dolari

 Un tun de aproape 5 miliarde de dolari, bani care vor fi plătiți de România după o decizie cel puțin controversată dacă nu prejudiciativă luată de premier.

Retragerea dosarului Roșia Montană de la UNESCO face ca procesul pe care România îl are cu Gabriel Resources să fie câștigat mai mult ca sigur de firma lui Frank Timiș.
Ok, nu o să vorbesc de resorturi securistice și confirmări care vin prin această retragere intempestivă și punerii pe tavă a unui cadou de 5 miliarde de dolari lui Frank Timiș, asta e treaba organelor de anchetă penală!
Dar, când tu nu ai bani pentru pensionari sau pentru copii, când nu ai bani pentru sănătate sau educație, când faci datorie istorică amanetând viitorul tuturor, să iei o asemenea decizie înseamnă crimă economică.
Evident, banii vor fi plătiți tot din datorie, adică România se va împrumuta pentru 5 miliarde de dolari, că doar nu vine premierul cu ei de acasă.
Din pix, 5 miliarde dolari la domnul Timiș.
Pe modelul fraților Micula.
Si voi mai credeti că unii administrează banii statului pentru binele oamenilor?
Nu! Unii dau, din pix, acești bani către cine trebuie!
Fraierii plătesc!
Apropos, aurul de la Roșia Montană nu va rămâne în România, ca să nu mai zic de redevență!
Prejudiciu, prejudiciu, prejudiciu!
În trecut erau mii de oameni pe străzi pentru Roșia Montană! Acum e liniște!

Autor: Adrian Câciu

Ce se întâmplă în politică atunci când nu sunt scandaluri?

Când nu sunt scandaluri impresia generală este că „nu se face nimic”. Iar atunci când urmează scandal după scandal lumea spune „ăştia nu fac nimic altceva decât să se certe”.

La sfârşitul crizei provocată de demiterea ministrului Sănătăţii, ambele părţi implicate în scandal, USR PLUS, respectiv PNL, au concluzionat că relaţia lor s-a „instituţionalizat” prin adoptarea unui protocol special.

La vârf noul acord este acoperitor, în sensul unei colaborări mai strânse între premier şi vicepremieri. Mai concret, de acum înainte Florin Cîţu nu va putea demite vreun ministru fără să se consulte cu Dan Barna şi Kelemen Hunor. Este un lucru bun, normal.

În schimb acordul pare să nu rezolve relaţiile din teritoriu. La Iaşi, primarul PNL a fost aspru criticat de deputatul USR PLUS, Cosette Chichirău. Printre altele primarului Constantin Chirică i se reproşează că trecând înaintea alegerilor locale de la PSD la PNL a rămas cu aceleaşi năravuri.

Nu este vorba despre o simplă dispută. Consilerii USR PLUS respingând bugetul blochează primăria Iaşi. Situaţia nu este singulară.

În multe localităţii consilierii USR PLUS au procedat la fel, însă fiind minoritari, voturile lor nu au afectat adoptarea bugetelor.

Ce demonstrează acest episod? Că USR PLUS nu este o formaţiune politică obişnuită. Dan Barna şi Dacian Cioloş introduc în politica românească un nou tip de abordare publică. Este bine că scot în evidenţă lucrurile care nu sunt în regulă, dar din păcate nu oferă soluţii. Sunt, cu alte cuvinte, simpli comentatori, chibiţari.

Acest exemplu ne arată că, în realitate, nu există momente de linişte absolută, de pace pe toate fronturile. Se semnează un armistiţiu la Bucureşti, dar izbucneşte un focar de război la Iaşi şi cine ştie în câte alte localităţi.

Pe de altă parte, acordul semnat după afacerea Voiculescu, deşi este semnat de toate formaţiunile coaliţiei de guvernare, nu acoperă relaţia dintre USR PLUS şi UDMR. Spre exemplu, şi consilierii locali USR PLUS au respins bugetul primăriei Satu Mare. Ce înseamnă acest lucru? Că nu sunt normalizate toate relaţiile de colaborare dintre PNL-USR PLUS şi UDMR.

Dacă la Centru, în cadrul guvernului, în parlament, lucrurile teoretic pot funcţiona normal, în teritoriu este de-a dreptul imposibilă o colaborare tripartită.

Încă de pe acum USR PLUS şi PNL au intrat în competiţie pentru alegerile locale care vor avea loc peste trei ani. În localităţile cu populaţie maghiară, cum sunt Satu Mare, Târgu Mureş, Oradea etc. deja se pun bazele unor alianţe anti-UDMR. Acest lucru împiedică funcţionarea normală a consiliilor locale şi judeţene, induc impresia unei continue stări de conflict politic.

Ar fi greşit să ne uităm numai în zona puterii. Opoziţia este la rândul ei o potenţială generatoare de conflicte.

Se ştie că o ameninţare falsă provoacă o furie publică mai puternică decât un pericol real.

De exemplu liderii protestanţilor anti-mască au anunţat că guvernul îi internează la spitalul de nebuni pe cei mai virulenţi participanţi. Sau repetă mereu că vaccinarea este obligatorie. Sunt ştiri false spuse cu intenţia de a speria lumea.

Fake-news-urile sunt specialitatea opoziţiei. Ceea ce nu înseamnă că puterea nu recurge la ştirile false. Din fericire, acestea sunt mai uşor mai devoalat pentru că ele nu produc efectele aşteptate. De exemplu guvernul a anunţat că firmele din domeniul HORECA vor primi ajutoare. Nu s-a întâmplat acest lucru. Deci a fost un fake-news. Cel puţin până acum.

Un anunţ spus cu bună intenţie nu scuteşte instituţia care-l emite de responsabilităţi.

Aşa-zisele „comunicate de interes public” sunt modele de manipulare în masă.

Întrebarea finală ar fi ce se întâmplă în politică atunci când nu se întâmplă nimic demn de a fi remarcat de presă, de opinia publică? Se întâmplă că lucrurile merg normal.

Când se va ajunge la normalitatea atât de răvnită, toate televiziunile vor difuza numai programe culturale şi toate instituţiile media, toate reţelele de socializare îşi vor pierde obiectul muncii.

Teoretic, declarativ, spre asta se tinde, dar dacă s-ar transpune în practică, viaţa politică ar fi foarte plicticoasă. Nu ar interesa pe nimeni. Nici măcar pe politicieni. Aşa cum vulturii se hrănesc cu mortăciuni, la fel politicienii îşi adună energia din scandaluri.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş

Guvernul Cîțu anunță măsurile de relaxare de Paști

 Guvernul a stabilit unele măsuri privind prevenirea și combaterea răspândirii COVID-19, în contextul sărbătorilor Pascale și al prelungirii cu 30 de zile a stării de alertă, începând cu 13 aprilie 2021.

Mai precis, este vorba de trei măsuri care ar urma să relaxaze restricțiile anunțate anterior. Astfel circulația persoanelor în afara locuinței/gospodăriei va fi permisă, în perioada 1 -2 mai 2021 în noaptea de Înviere, în intervalul orar 20.00 – 5.00, precum și în perioada 8-9 mai 2021, pentru participarea la sărbătoarea religioasă specifică lunii Ramazan, în intervalul orar 20.00 – 5.00.

În zilele de 23 și 30 aprilie 2021, operatorii economici care desfăşoară activităţi de comerţ/prestări de servicii în spaţii închise şi/sau deschise îşi pot organiza şi desfăşura activitatea în intervalul orar 5.00-20.00. Între orele 20.00-5.00, operatorii economici pot desfășura doar activitate de livrare la domiciliu.

Structurile turistice din stațiunile de pe Litoralul Mării Negre își vor putea desfășura activitatea cu cel mult 70% din capacitatea maximă de cazare, cu respectarea normelor de protecție sanitară pentru prevenirea răspândirii COVID-19.

Preierul Florin Cîțu a precizat că toate celelalte măsuri de protecție sanitară sunt menținute pe perioada stării de alertă, în scopul protejării sănătății populației și al prevenirii răspândirii virusului.

Pentru că guvernanții noștri sunt slugi iresponsabile, nu se ating pentru a recupera deficitul, de profiturile neimpozitate ale corporațiilor și băncilor!

 Să fii ipohondru e un lux.

Țările din Vest și-l permit cu dificultate. Noi nu ni-l permitem.

De ce și-l permit?

Pentru că ele sunt țări sociale. În Franța, în Spania, în Italia, în Germania, în Austria, un ajutor social îți permite să trăiești decent.

În România salariul minim pe economie nu îți permite să trăiești decât dacă stai cu părinții sau te-ai însurat/măritat/combinat cu cineva bogat.

În țările din Vest serviciile sociale chiar funcționează. În România avem încă cazuri de persoane cu handicap grav și definitiv, un picior tăiat, de exemplu, care trebuie să se prezinte periodic în fața unei comisii ca să demonstreze că nu i-a crescut piciorul la loc….

În țările alea discuțiile nu sunt că sunt salarii prea mari sau pensii ”nesimțite” ci focalizarea este pe pensiile și salariile prea mici.

În țările alea, bugetul este gândit pornind de la prioritatea care se numește ”cetățean”, în țara noastră prioritatea este cumpăratul de avioane și rachete.

De asta și doi ani de lockdown sunt un soi de concediu plătit de ipohondrie. Te irită, dar ai bani de o bere să îți treacă iritația.

În România până și guvernul a înțeles că nu se poate. De asta și parodia asta de măsuri, toate ilogice și imbecile, menite să justifice participarea la delirul global, dar și să mai salveze ce se mai poate din economie.

Însă deja costurile sunt mari. Datoria publică a explodat. 11 procente în 17 luni. În ritmul acesta, până la sfârșitul anului vom sări cu mult cu datoria de peste 50 la sută din PIB.

Și pentru că guvernanții noștri sunt slugi iresponsabile, nu se ating pentru a recupera deficitul, de profiturile neimpozitate ale corporațiilor și băncilor, ba chiar le iartă mărinimos de datorii și de amenzi.

Banii care se taie sunt tocmai banii care, de bine de rău, se mai scurgeau spre societate.

Turismul românesc a trecut cu bine în 2020 dintr-un singur motiv: tichetele de vacanță. Acum guvernul le-a tăiat și pe astea…

Autor: Bogdan Alexandru Duca

SEMNAL

 Luarea unor măsuri de restricţie mai dure decât în timpul stării de urgenţă de la începutul pandemiei sunt, în fapt, un semnal că guvernul Cîţu coboară milităria din pod.

La români nu merge cu binişorul. Aşa cum de altfel nici ordinea şi disciplina nemţească nu este un efect al culturii şi civilizaţiei, ci o teamă de sancţini.

Devenită regulă generală de comportament, în public, la serviciu, disciplina germană a fost supusă unor noi încercări, rar întâlnite în ţara ordinei şi disciplinei. „Capetele rase” stau cuminte. A apărut un nou tip de protestatar, al individului care nu mai poate sta în casă. Studenţii din Elveţia apelează la psihologi. Izolarea le afectează sexualitatea, s-au săturat de întâlniri on-line.

Nu este cazul protestatarilor din România. Nu o vedem pe Diana Şoşoacă apelând la un psiholog.  Protestatarii români au mai degrabă revendicări de ordin politic şi social.

Poliţiştii şi jandarmii cer să nu fie îngheţate salariile la nivelul anului trecut. Prin natura muncii lor, poliţiştii nu se pot plânge că sunt închişi în camere de 12 metri pătraţi, ca studentele din Geneva.

Minerii care s-au blocat în subteran cer să nu se închidă minele, aşa cum recomandă Bruxelles-ul. Revendicările sindicaliştilor sunt de natură salarială. Nu au legătură cu noile restricţii luate pentru a limita răspândirea coronavirusului.

Prin noile măsuri, mai mai dure decât înainte, guvernul provoacă populaţia. O parte dintre acestea, cum ar fi restricţionarea ieşirii din casă după ora 20, nu par să aibă o logică. Adică de ce să nu se poată omul lua o gură de aer curat înainte de culcare? Măsura este adresată amatorilor de chefuri în miez de noapte. Nu-mi aduc aminte să se fi dat o astfel de explicaţie.

Criticii noilor restricţii au dreptate când spun că măsurile nu sunt explicate logic. Ba chiar nu au nicio logică.

De la izbucnirea pandemiei toată lumea s-a săturat de ceva. Pierderile economice sunt mai uşor de apreciat decât pierderile individuale.

Nu există individ care să nu fie afectat, într-un fel sau altul. Liber-profesioniştii, de la artişti la micii intreprinzători,  ocupă primul loc. :i-au pierdut sensul vieţii. Cine le va da înapoi timpul pierdut? 

Măsurile luate, restricţiile la nivel individual sunt necesare, dar din punct de vedere economic cu ce conpensaţii vine statul?  Guvernul nu poate da decât răspunsuri evazive.

Planul de redresare economică are foarte lacune. Deficienţe majore sunt şi în modul de comunicare. Cele două lucruri se leagă între ele, razultatul conducând la o concluzie firească: guvernul nu-şi face treaba.

Revenind la noile măsuri este uşor de prevăzut că ele nu vor fi simplu de aplicat. Principalele instituţii de comunicare în masă sunt extrem de critice la adresa guvernului, a partidelor din arcul guvernamental.

Senzaţia că guvernul începe să piardă controlul  atât asupra pandemiei cât şi asupra economiei se accentuează într-un ritm din ce în ce mai alert. Există o singură soluţie: fermitate şi rigoare în aplicarea legii. Exact acest lucru lipseşte.

Îndrăznim să credem că noile măsuri pentru limitarea răspândirii Covidului, restricţiile fără precedent, mai dure decât cele de pânâ acum, sunt un test pe care guvernul îl încearcă pe propria spinare.

Cine garantează că de acum înainte nu va mai fi tolerată nicio abatere de la spiritul şi litera legii? Nimeni nu poate garanta pentru că responsabilităţile sunt disipate. Sigur, ministrul Sănătăţii, urmat de cel de Interne, umăr la umăr cu primul ministru, ar trebui să fie personajele cele mai importante în tot ce ţine de pandemie.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

 

E D I T O R I A L

 

Guvernul Cîțu fără har,

în străchini calcă iar și iar...

 

            Luând aminte la tragedia omenirii în general (polarizarea țări bogate și sfidătoare - țări sărace și umile, mai nou nebunia planetară cu interminabila pandemie, vaccinul și purcoaiele de bani pe care le fac cartelurile farmaceutice din această intens mediatizată și politizată „afacere” curat murdară) și, în special, la neîntrerupta tragedie a grosului românilor în sinistra epocă a postdecembrismului (țară crucificată de lichelele politrucianiste și viitorul ei grav amenințat prin încurajarea de către aceștia a necredinței, nemuncii, nelegiuirii, trădării, analfabetismului funcțional și a expatrierii în masă), firește că de ani și ani mă întreb dacă istoria, disciplina fără legi specifice (discutabila lege a obiectivității și sincerității cercetătorului oficial este mereu la cheremul politicului și ideologicului), mai poate fi considerată o știință vrednică și cu menirea statornicită de Marcus Tullius Cicero (historia magistra vitae – istoria este învățătorul vieții, astfel ca viitorul să nu repete greșelile trecutului), respectiv dacă istoria este fie (după unii) rezultatul inconștientei voințe a maselor populare, fie (după alții) consecința conștientei ambiții a epifenomenelor ce sunt azvârlite de urmași în dubiosul coș istoric al personalităților (foarte puține benigne, cele mai multe maligne), sau – mai degrabă – că toată această înșiruire de evenimente politico-spirituale și economico-sociale, pe care o numim istorie, este inevitabilul rezultat al destinului uman la nivel individual, comunitar, național și planetar, care oricum s-ar înfăptui fără vrerea, pofta ori amestecul omului.

            Atîta doar că intervenția omului (rareori inspirat, cel mai adesea îmboldit de ambiții precum puterea, bogăția, faima sau plăcerea) grăbește și, de regulă, distorsionează desfășurarea evenimentelor regionale și planetare (astfel se produc crizele economico-financiare planificate, foametea, pandemiile premeditate, conflictele diplomatice, rebeliunile poreclite revoluții și/sau războaiele declanșate la dorința și cu banii păpușarilor mondiali), care – se subînțelege – fac parte din planul metalogic al Atotputernicului întru reinstaurarea armoniei universale din punct de vedere moral-spiritual, armonie perturbată chiar de om: la începutul începutului de protopărinții Adam și Eva prin neascultarea lor, apoi continuată și adâncită de urmașii acestora, căci – susținea curajosul Abélard la vremea lui (secolele XI-XII) „Adam nu ne-a transmis greșeala, ci doar pedeapsa păcatului său”.

            Ce să mai spunem de multitudinea și grozăvia păcatelor legalizate astăzi în cele mai bogate, mai demo(no)cratice și mai destrăbălate țări ale lumii (adulterul a devenit legal în Africa de Sud, incestul a fost abolit în Germania, astfel că frații pot să se căsătorească cu surorile, mamele cu fiii și tații cu fiicele, Canada a legalizat zoofilia sau împerecherea oamenilor cu animalele, Suedia nu se lasă mai prejos și intenționează legalizarea necrofiliei – împerecherea oamenilor cu cadavrele, orașul Miami a fost declarat „orașul sexului liber” în biserică, pe stradă, la piață sau pe terenul de sport, Spania nu interzice filmele pornografice în școli și universități, Statele Unite condiționează „bunele relații între țări” de libertatea căsătoriilor între homosexuali și lesbiene, „orice fată de la 10 ani, care se confruntă cu plăcerea sexuală, nu trebuie împiedicată să afle cum funcționează corpul ei”, ceea ce se traduce prin încuviințarea prostituției de la această vârstă fragedă, iar „Statele Unite au făcut posibilă deschiderea bisericilor satanice în public”), nefericit context (pentru oamenii cu frică de Dumnezeu) în care alegația papei Francisc cum că „Biblia este complet depășită și are nevoie de schimbări radicale”, deoarece „Nu putem continua să încercăm să vorbim publicului nostru într-o lume cu totul nouă cu o carte de câteva mii de ani”, chit că un atare năucitor punct de vedere la urmașul apostolului Petru se situează în flagrantă contradicție cu tranșanta afirmație a Mântuitorului din Matei 24/35: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (mă rog, habar n-am  cât este de liniștitor acest lucru, dar un preot ortodox îmi spunea la telefon că, prin relațiile sale la Vatican, știe sigur că Sfântul Părinte nu se face vinovat de o asemenea grozăvie!), prin urmare – falsă ori adevărată – opinia papală, care la limită reprezintă cireașa de pe enormul tort al actualei necredințe din tot mai netrebnica lume creștină a zilelor noastre și care – printr-o necesară comparație cu implacabilul destin al extrem de coruptelor cetăți Sodoma și Gomora (totuși, în acele vremuri biblice viciul sodomiei poate că era generalizat în anumite comunități restrânse, dar nici pomeneală de înfiorătoarea sa anvergură planetară din vremea noastră, adic în stare să condiționeze „bunele relații dintre state”!) ne arată cutremurătoarea decădere moral-spirituală a omenirii de-acuma, o omenire ajunsă roaba jovială a triadei consum – comoditate – confort și căreia nici că-i pasă de faptul că în acest chip sfidător-sinucigaș o ia pe calea  Apocalipsei.

            Păi da, căci universul moral-spiritual constituie adevărata esență umană, nicidecum planul material cu trupul („temnița sufletului”) bine întreținut și cu comori (țoale, bani, bijuterii, case fățoase, mașini bengoase) „pe care le mănîncă moliile și le fură hoții”.

De altminteri, încă din antichitate s-a intuit copleșitoarea profunzime și complexitate a universului lăuntric (procesele afective, intelectuale și voliționale, plus particularitățile psihice ale personalității), contribuțiile cercetătorilor moderni fiind mai degrabă speculative decât explicative. Dovada indiscutabilă că astfel stau lucrurile în acest incitant și tainic domeniu al existenței, ne este oferită de ebraica veche, greaca antică și latina. În toate cele trei limbi arhetipale pentru religia și cultura universală, există termeni distincți pentru suflet și spirit: nephesh (suflet) și ruach (spirit) în ebraică, psyche (suflet) și peuma (spirit) în greacă, anima (suflet) și spiritus (spirit) în latină...

*

Revenind la istorie și conotațiile acestui concept atât de uzual, nu cred că acuma, când ea nu mai este considerată „învățătorul vieții” (dovadă istoria care încă se mai predă în școlile din România) o să-i strice cuiva definițiile mai pe gustul postmodernismului (ce naiba-i dihania asta lingvistică?!) în care ne târâm existențele tot mai înfricoșate de strivitoarea certitudine a prezentului și de mult mai strivitoarea incertitudine a viitorului, precum și modul, mai degrabă bănuit de noi decât recunoscut de șanapanii oficiali, în care a fost și continuă să fie scrisă istoria (numai) de învingătorii în războaiele clasice și moderne (de pildă, actualul război psihologico-bacteriologic dus de păpușarii planetari împotriva omenirii), respectiv în aprigele și neîntreruptele confruntări economico-financiare, politico-ideologice și strategico-militare.

Bunăoară, în Reflexiuni despre adevăr în artă, introducerea autorului la romanul istoric Cinq-Mars sau Un complot pe vremea lui Ludovic al XIII-lea (BPT, Editura Minerva, București, 1971), Alfred de Vigny ne înștiințează că „Istoria e un roman, al cărui autor este poporul”. Vasăzică, un roman...Iar originala definiție vine după ce, puțin mai sus pe aceeași pagină, autorul scrie următoarele: „(...) lăsați-ne să visăm că au fost cândva oameni mai tari și mai măreți, care au fost categoric buni sau răi; aceasta te îmbărbătează”. Și – ne spune prefațatoarea Irina Mavrodin – A. de Vigny „cu bună știință modifică datele istorice”...

Să rămânem la francezi, acești prieteni ai românilor doar cu vorba (generalul Henri Berthelot și geograful Robert Ficheux constituie, în primul război mondial, două memorabile abateri de la mizerabila regulă după care întotdeauna s-a călăuzit „puternica” noastră aliată de geantă latină, care – asta ca să ilustrez neputernicia ei prin câteva exemple mai aproape de zilele noastre – s-a făcut realmente de râs în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, a demonstrat că-i o redutabilă forță doar la negocierea tratatelor de pace după încheierea primei conflagrații mondiale, a capitulat după circa o lună de la atacarea sa de către Hitler în cea de-a doua conflagrație mondială) și – detașați de fanteziile din istoriografia franceză (pentru istoricii francezi, întreaga istorie universală nu reprezintă decât o anexă a istoriei Hexagonului!) – să privim cu franchețe, adică dezbărați de clișeele istoriografiei oficiale, epoca lui Nabulione Buonaparte (nume sub care „fiul norocului”, cum el însuși se caracteriza, apare într-un registru bisericesc corsican) și al războaielor purtate de acesta, războaie care nu aveau nicidecum ca scop modernizarea statelor europene (bunăoară, e greu de acceptat că Mihai Viteazul la vremea lui și cu mentalitatea de-atunci, era îmboldit de vaga idee a unirii principatelor românești, iar nu de aceea concretă și la modă de a-și consolida puterea prin cât mai multe cuceriri), ci pe acela de împlinire a ambițiilor născute și fecundate în propicele context istoric de după rebeliunea iacobină.

Tocmai de aceea, și fără teamă de ridicol, Buonaparte pozează în fața piramidelor din Egipt („istoricii” de curte, cu grețoasă slugărnicie s-au grăbit să consemneze că, de la înălțimea acestora, îl privesc pe imitatorul lui Alexandru Macedon 40 de secole de istorie!), în realitate o campanie găunoasă și cauzatoare de uriașe pierderi umane și materiale, tot astfel cum, după dezastruoasa campanie din Rusia, neprovidențialul Nabulione nu doar că a dus la pieire peste 500.000 de soldați și cu nerușinare a căutat să iasă basma curată în fața contrafăcutei istorii franceze prin lamentabila butadă „Am fost învins în Rusia de trei mari generali; noroaiele, gerul și întinderea”, dar – ca o încoronare a nedemnelor sale însușiri de om și de comandant, adică taman ca după neghiobia egiptean – „fiul norocului” își părăsește în chip incalificabil resturile armatei, ca să fugă la Paris. Lașitate sau dezertare?...

De altminteri, eu însumi precizez în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005) că „făcând un bilanț al războaielor purtate, se consatată că marile campanii și cele mai importante bătălii au fost pierdute de Bonaparte: campania din Egipt, lupta navală de la Trafalgar, campania din Rusia, lupta de la Leipzig, bătălia finală de la Waterloo”.

Unde mai punem două fapte extrem de revelatoare pentru faima de pretins mare strateg a lui Nabulione Buonaparte:

1)Toate bătăliile câștigate de francezi au fost de mică amploare (cu armate de ordinul zecilor de mii) și de scurtă durată. De pildă, menționez eu în cartea mai sus amintită, „Lupta de la Austerlitz, poate cea mai strălucită victorie a francezilor, supranumită «războiul celor trei împărați», s-a decis într-o singură zi, iar catastrofa armatelor austriece și rusești s-a datorat în întregime neînțelegerilor și nesincronizărilor dintre cei doi aliați în formă, învrăjbiți în fapt de orgoliile generalillor, lucru de care au profitat din plin francezii”.

2)„Merită amintit și faptul că toate victoriile repurtate de armata franceză au fost atribuite de istorici lui Napoleon Bonaparte, chiar și acelea care au fost câștigate de alți generali prin îndrăzneala și curajul lor, ori prin aplicarea unui alt plan de atac decât cel primit de la comandamentul suprem. Dar acești generali, din motive lesne de înțeles pentru orgoliul italianului și cu vinovatul concurs al istoricilor, au contribuit doar la poleirea statuii megalomanului”.

De exemplu, se știe foarte bine că acest hiperambițios italian îl invidia până la ură pe mareșalul Masséna, „cel care și-a câștigat galoanele pe timpul Republicii, iar în războaiele de mai târziu și-a creat o binemeritată faimă de comandant destoinic și viteaz” (Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, pag. 66), motiv pentru care, la o vânătoare, împărătescul căprar i-a scos acestuia un ochi cu un glonț.

Pe baza Memoriilor lui Klemens Wenzel von Metternich, ministru de externe al Austriei la acea vreme, și – mai ales – pe baza amintirilor doamnei Rémusat, care din 1802 a devenit doamnă de onoare la curtea Consulului și al cărei soț deținuse funcția de prefect și apoi de prim șambelan la aceeași curte (prin urmare, doi oameni care cunoșteau foarte bine personajul), celebrul istoric și critic de artă Jacob Burckhardt, cu formidabila erudiție și minuțiozitate de care dădea dovadă în documentare și despre care Fr. Nietzsche va spune că este „cel mai mare profesor al nostru”, ne pune la dispoziție în cartea Artă și istorie (Editura Meridiane, București, 1987), capitolul Napoleon I după cele mai noi izvoare, următoarele informații despre preferatul unora dintre istoricii francezi: era un om meschin, mărginit și cu totul lipsit de măreție sufletească, care – într-o discuție cu Metternich - și-a arătat totalul dezinteres față de onoare și virtute, în opinia sa „de nici un folos în guvernarea destinelor umane”, și ale cărui cunoștințe de matematică erau mediocre („la nivelul unui ofițer de artilerie”), iar cele de istorie așijderea, „asta deoarece obișnuia să repete la nesfârșit aceleași nume și date”; a izbutit să-și însușească o franceză bună, chiar clasică, însă „toată viața n-a putut să învețe ortografia acestei limbi”, dovadă scrisul său chinuit și ilizibil, inclusiv semnătura, care reflectă nivelul cazon al cunoștințelor acumulate; vorbea liber într-un mod lamentabil și se încăpățâna să citească atât de jalnic, însă cu regularitate, mesajul tronului, încât impresia ce-o crea ascultătorilor era „de un penibil greu suportabil”; avea frecvente certuri cu Josefina și violente crize de furie, în timpul cărora răcnea ca un apucat și spărgea scaunele, adică manifestări ca ale lui Hitler (ce vreți, dictatorii din totdeauna și de pretutindeni se înrudesc printr-un mănunchi de însușiri comune, fardate și îndulcite de lingușitorii zeloși!), care – zice-se – se arunca la pământ și trăgea cu dinții de covor; lucru total nedemn de un bărbat, Nabulione nu numai că iubea bârfele, adora lingușeala și întreținea cu perversă voluptate o necontenită suspiciune între curteni și apropiați, dar nu se da în lături nici măcar de la desfacerea și citirea scrisorilor adresate altora, fapt pentru care Talleyrand, cu ironia ce-l caracteriza, i-ar fi spus lui Rémusat: „Slujim un stăpân care nu suportă relațiile amicale dintre oameni”; până și admiratorii lui Nabulione recunoșteau că acesta era un călăreț submediocru (călărea doar cai anume dresați) și că – potrivit spuselor doamnei Rémusat – departe de a iubi războiul, „au fost bătălii în care i-a fost teribil de frică”, așa că de multe ori ar fi fost dispus la negocieri și tratative; J. Burckhardt ne mai face cunoscut în această scriere că personajul în discuție („chirurgul istoriei”, în opinia lui K. Marx), „foarte nedrept și înclinat să falsifice adevărul”, reprezintă „tipul de uzurpator care n-are timp să aștepte”, că „ce stabilise cândva, revoca ulterior treptat cu totul”, că „s-a înșelat cu totul” în problema spaniolă și în ceea ce privește coaliția din 1813, că-i plăcea lingușirea „și-i resimțea lipsa ori de câte ori nu se producea” și că „obișnuia să se poarte nepoliticos cu cei din jurul său și nu pregeta să le adreseze cuvinte jignitoare de față cu alții”, motiv pentru care a avut parte de o societate foarte restrânsă, iar strălucirea ce i se atribuia, „nu a fost nici pe departe atât de extraordinară”.

Cât privește maniera în care înțelegea că trebuie scrisă istoria, iată două exemple edificatoare:

a)„Comunicatele/buletinele oficiale erau astfel măsluite și redactate încât, pe de o parte, să-i facă pe toți cei care le citeau să admire atotștiința și omniprezența împărătescului Bonaparte. Iar pe de altă parte, chiar prin hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale mareșalilor, mai precis ale unora dintre ei, să contribuie la ridicarea tonusului armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la crearea efectelor scontate în Franța și în străinătate” (Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, pag. 66);

b)Se spune că acest fanfaron, care se autoadula, l-ar fi prins pe istoricul lui că nu scria cum îi poruncise (pesemne că bietul om mai strecurase pe ici-pe colo niscaiva adevăruri deranjante pentru poza istorică a grandomanului). Ei bine, pe un ton aspru, personajul în chestie l-a avertizat pe mercenarul într-ale istoriei că-i va tăia pensia dacă nu se lasă de prostii! „Istoricul” s-a dat pe brazdă, a scris pe gustul stăpânului, iar acesta, în semn de mare mulțumire, „a binevoit să-l tragă de sfârcul urechii”, gest rezervat doar intimilor de către Nabulionele aflat în toane bune.

Și totuși, care au fost calitățile acestui personaj extrem de rudimentar, abil și dubios? După părerea lui J. Burckhardt, atuu-rile lui forte au fost: ambiția, perspicacitatea, inteligența nativă și, îndeosebi, imensa sa voință.

Pentru a întări ideea cum că aproape întreaga istorie a omenirii (mai puțin cea a culturii) este grosolan contrafăcută de istoricii oficiali și apoi, prin ticălos consens, ea este preluată și impusă în manuale de liota oprtuniștilor cu calitatea de singura variantă admisă (desigur, nu și adevărată), dar de data asta fără să insist așa de mult ca în cazul precedent, în cele ce urmează voi înfățișa câteva aspecte detestabile din activitatea politică a fostului premier britanic Winston Churchill, aspecte care, desigur, nu sunt menționate în manualele de istorie și, deci, n-au cum să  fie învățate la școală. De ce? Păi, pentru că W. Churchill, la fel ca bunul lui prieten I.V. Stalin (cel care și-a lichidat cu sânge rece toți potențialii adversari politici și neamicii „ascunși” printre rude, camarazi, ofițeri, intelectuali, muncitori sau culaci și al căror număr este de ordinul milioanelor, bașca vreo șase milioane de ucraineni omorâți prin înfometare la începutul anilor treizeci, respectiv cel care se lăuda cu prietenia lui Hitler și care – după semnarea criminalului Pact Ribbentrop-Molotov – a atacat Polonia împreună cu naziștii, iar după încheierea celui de-al  doilea război mondial, cu rușinosul acord al anglo-americanilor și-a făcut mendrele în atâtea țări din Europa de est, centrală și de nord, intrate vreme de peste 40 de ani în sfera de influență a Moscovei) și la fel ca paraliticul președinte american Franklin Delano Roosevelt (cel care îl admiră pe Stalin, își trimite la Moscova mesagerul, la începutul anilor patruzeci, cu planul/propunerea de împărțire a zonelor de influență după înfrângerea Axei Berlin-Roma-Tokio și care acceptă să moțăie în scaunul de paralitic la superîntâlnirea de la Teheran și apoi la cea de la Ialta) fac parte din triada marilor învingători, ce-și pot permite ca, în timpul unei crunte beții la Moscova (la asta au participat numai Stalin și Churchill), să stabilească printr-un nenorocit de bilețel „istoric” înfiorătorul destin a zeci de milioane europeni, oameni pe care nimeni nu i-a întrebat dacă sunt de acord sau nu cu această decizie bețivăneasco-ticăloasă, după cum nici românii postdecembriști n-au fost întrebați printr-un referendum din preajma datei de 1 ianuarie 2007 dacă doresc au ba intrarea în Uniunea Europeană și NATO.

Iar W. Churchill va fi tratat după război ca un erou și, în anul 1953, va fi răsplătit cu Premiul Nobel pentru cinicele lui scrieri istorice și memorialistice, cu toate că războiul s-a prelungit cu încă vreo câțiva ani din pricina încăpățânării cu care el pleda pentru capitularea necondiționată a învinșilor, cu toate că a ordonat piloților englezi să bombardeze localitățile germane, adică a făcut taman ceea ce-i reproșa lui Hitler pe vremea când bombardierele acestuia omorau și schilodeau populația civilă din Marea Britanie, și cu toate că, pesemne dintr-un capriciu prostesc, n-a vrut să audă de colonelul Draja Mihailovici, adevăratul luptător de carieră pentru eliberarea sârbilor și a celorlalte popoare din viitorul stat Iugoslavia, ci l-a sprijinit pe bolșevicul Iosip Broz Tito ca să pună mâna pe putere, pentru ca astfel să-l poată aresta și apoi să-l condamne la moarte pe bravul Mihailovici.

*

„Bine, bine, vor spune cu îndreptățire cititorii, dar ce legătură este între această lungă istorisire despre istoria contrafăcută și Cabinetul Cîțu?!” Păi, zic eu, aceea că Florin Cîțu și ciracii lui n-au șanse să intre nici măcar la subsolul sau în anexa unei asemenea istorii pentru necalificarea de care dau dovadă, respectiv pentru neobrăzarea, minciunile și nelegiuirile de care necurmat se folosesc în jalnica lor cârmuire (vezi nerespectarea promisiunii solemne cu desființarea veniturilor nesimțite, încălcarea legilor privind majorarea pensiilor cu 40% și dublarea alocațiilor de stat pentru copii, reducerea celor 80 de miliarde euro de anul trecut la 30 de miliarde, batjocura prelungită cu măștile neconforme, carantinarea și izolarea bolnavilor ipotetici, vaccinarea obligatorie, spitalele închise pentru bolnavii nevirusați și cele în care unii bolnavi sunt arși de vii etc.).

Pentru că și într-o astfel de istorie măsluită, nu au loc acești ziși cârmuitori, care promit marea cu sarea, dar aproape toate măsurile ce le iau sunt în detrimentul grosului cetățenilor și pentru necontenita scădere a nivelului lor de trai.

Întrucât este impropriu să spun ultima ispravă (vor mai fi și altele atâta timp cât uniunea de uniuni se screme și scoate doar pârțuri guvernamentale), atunci spun că cea mai recentă ispravă a Cîțului este destituirea din funcția de secretar de stat a lui Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), cu adevărat singurul om de onoare și cu coloană vertebrală din acest scârbos ghiveci politrucianist.

 

Sighetu Marmației,                                                                 George  PETROVAI

21-22 martie 2021

Aproximativ 90% din fondurile Bisericii, tăiate de Guvern. Bugetul privind salarizarea preoților a crescut!

 

Guvernul Florin Cîțu a decis tăierea bugetului anual acordat Bisericii Ortodoxe Române cu aproape 90% față de anul precedent. Secretariatul General al Guvernului va oferi bani Bisericii prin trei programe în 2021, iar suma cumulată ajunge la puțin peste 760 de milioane de lei.

Guvernul taie 89% din bugetul Bisericii Ortodoxe Române

Fondurile pentru construirea de biserici noi și restaurarea lăcașurilor de cult a suferit tăieri însemnate.

Dacă anul trecut, BOR beneficia de un buget pentru construcția și restructurarea lăcașurilor de cult de nu mai puțin de 249 de milioane de lei, anul 2021 aduce de la buget o sumă mult mai mică, respectiv 28 de milioane de lei, cu 89% mai mică decât cea de anul trecut. Din acești bani, preoții trebuie să asigure funcționarea atât a lăcașurilor de cult, cât și a muzeelor religioase.

Bugetul privind salarizarea preoților crește

Pe de altă parte, contribuția statului la salarizarea personalului de cult este programată să crească în 2021 cu 2,36%, de la 731,95 milioane lei în 2020 la 749,25 milioane lei în 2021. De asemenea, din acești bani este sprijinită și Biserica Ortodoxă care își desfășoară activitatea în afara țării.

De asemenea, bugetul pentru personalul din învățământul teologic crește semnificativ, anul acesta. Banii de la buget vor fi mai mulți cu 33%, față de anul trecut, suma ajungând la 8,83 de milioane de lei pentru acest capitol.

Sursa:protv.ro

În ce investeşte guvernul Cîţu?

 

Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui guvern este să se generalizeze ideea că nu este capabil să guverneze. Poate că pentru tânăra coaliţie PNL-USR-UDMR mai potrivit ar fi să să se spună că nu ştie guverna. Vrea, dar nu ştie de unde să apuce lucrurile.

Dintotdeauna instalarea unui nou guvern este însoţită de un val de speranţe noi. Trec luni de zile, chiar ani, până oamenii îşi dau seama că „nici ăştia nu sunt mai buni decât ăia”.

Un proces de erodare atât de accentuat cum cunoaşte actualul guvern nu s-a produs niciodată în ultimii 30 de ani. Un rol determinat îl poate juca pandemia, însă în cazul coaliţiei PNL-USR-UDMR este vorba în primul rând despre lipsa de informaţii.

Fiecare ministru pare căzut din lună. Nu pare să fi avut înainte de a fi numit în funcţie nici o idee despre ministerul în fruntea căruia stă ca o sperietoare într-un lan de porumb.

Guvernul, în întregul lui, nu reuşeşte să prezinte riguros de exact nici situaţia salarizării aparatului bugetar, nici al pensiilor, normale şi speciale, dar nici situaţia reală a economiei.  De pildă ministrul Transporturilor spune că salariul mediu la Metrorex, cu sporuri cu tot, este de peste 7 000 de lei în timp ce conducerea şi sindicatele spun că salariul mediu în companie este de 5 600 de lei.

  Nu se cunoaşte situaţia din sistemul sanitar. Nu este la zi situaţia şcolilor. Nu este clară nici situaţia programului pentru susţinerea IMM-urilor. Au apărut deja suspiciuni de fraudă.

Despre fondurile europene ce se mai aude? Aproape nimic. Se fac aproximări.

Se vorbeşte mult despre închiderea restaurantelor, barurilor, cafenelelor, dar şi-au sistat activitatea sau au redus-o la un sfert, intreprideri din toate domeniile. Industria textilă este la fel de afectată ca industria turismului. Comerţul, poate cu câteva excepţii din domeniul alimentar, nu se află într-o situaţie mai bună. Lipsesc informaţii esenţiale. Şi puţinele date prezentate de oficialităţi sunt contradictorii.

Momentul adevărului ar trebui să vină odată cu prezentarea bugetului. După o întârziere de câteva luni, legea bugetului a fost prezentată în parlament. A fost supus bugetul unei dezbateri publice? Nu avea cum din moment ce încă nu era terminat.

Ca întotdeauna, bugetul este votat de majoritatea parlamentară şi contestat de opoziţie. Ce aduce nou acest buget faţă de anii precedenţi? Elementul central în jurul căruia gravitează toate cheltuielile statului este deficitul acceptat. UE stabilise că ţările nu pot depăşi un deficit de 3%. Adică nu pot cheltui mai mult decât încasează decât cu trei procente. Tot ce trecea de 3% era considerat deficit excesiv. România s-a străduit să respecte recomandarea UE.

În faţa pandemiei, UE a dat dezlegare la stabilirea deficitului. După sute, după mii de calcule, guvernul Cîţu a fixat un deficit  de aproximativ 7%.  Dar procentele sunt înşelătoare. De exemplu se vobeşte despre o creştere economică de 4,5%, dar în acelaşi timp bugetul pe 2021 va fi cu 30 de miliarde de lei mai mic decât cel de anul trecut.

Dacă a întârziat atât de mult prezentarea lui, se poate presupune că s-a recurs la o nouă filozofie a bugetului. Adică vor fi alocaţi mai puţini bani pentru consum şi mai mult pentru dezvoltare, pentru infrastructura mare. Este reîncălzită aceeaşi supă< autostrăzi, poduri, căi ferate, drumuri.  Asta se aude tot timpul. Fiecare nou guvern promite că va face autostrăzi. Majoritatea ţărilor UE şi-au rezolvat aceste probleme din bani europeni. Noi am rămas în urmă. Acum ţările respective investesc în educaţie, în cultură, în tehnologii de vârf. În ce va investi guvernul Cîţu? Se va vedea după prezentarea legii bugetului.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

De la „îngheţarea” salariilor la „îngheţarea” reformelor

 
Noul guvern se aşează destul de lejer în Palatul Victoria, fără să se arate deranjat de comentariile opoziţiei. De altfel, PSD nu reuşeşte să depăşească limitele vechii strategii prin care trage semnale de alarmă mai ales legate de gradul de îndatorare tot mai mare.

Dacă economia nu produce la capacitatea maximă de unde bani pentru nevoile tot mai mari ale întreţinerii uriaşei maşinării a statului? Răspunsul este simplu: din împrumuturi. De unde se vor plăti, sau ar trebui să se plătească împrumuturile? În mod normal din economii. Austeritatea se impune nu doar din cauza pandemiei.

PSD a fost mână largă, iar guvernele de dreapta nu s-au lăsat mai prejos. Din motive electorale au mers pe aceeaşi linie, încurajând creşterea salariilor la stat până s-a ajuns la un dezechilibru social major. Un drept odată câştigat nu se mai pierde.

Nu numai că este imposibilă ajustarea salariilor după puterile economiei grav afectate de pandemia de coronavirus, dar se dovedeşte greu de pus în practică şi îngheţarea salariilor. Politica sindicală este simplă: mai mult, mai mult, tot mai mult. Nici nu i se poate cere unei organizaţii sindicale să se mulţumească, măcar în aceastră perioadă, cu ceea ce este acum pe statul de plată. „Îngheţarea” veniturilor este percepută ca o scădere.

Evident, PSD, ca partid de opoziţie, dar mai ales ca partid de stânga, merge în aceaşi direcţie cu cererile liderilor sindicali.

În ce direcţie merge sau ar trebui să meargă guvernul de centru dreapta? Pentru coaliţia PNL, USR-PLUS şi UDMR cedarea în faţa cererilor de a nu „îngheţa” veniturile salariaţilor din sistemul de stat echivalează cu „îngheţarea” reformei. Zi de zi apar ştiri despre zeci, sute de mii de euro cheltuite de instituţiile statului, începând de la cele mai vizibile, cum este TVR până la agenţiile cele mai obscure.

Instituţiile judeţene sunt mici creşe, grădiniţe nevinovate, faţă de instituţiile centrale. Nimeni nu are o evidenţă clară despre cum se scurg banii contribuabililor în buzunarele noii aristocraţii bugetare. S-au format adevărate caste, confrerii de care nu se poate atinge nimeni. Cu atât mai puţin guvernul. Mare parte din guvernanţi, parlamentari, atât de la putere cât şi din opoziţie, sunt incluşi în acele caste şi confrerii, fie direct, fie prin rude, prieteni, interpuşi, colegi de partid etc. 

Format în timp, “lanţul trofic” al piramidei social-politice, cu implicaţii economico-financiare  dezastruoase pentru ţară, nu poate fi rupt printr-o simplă ordonanţă de urgenţă.

Se impune o reformă structurală, de sus în jos. O reformă implică sacrificii. Nimeni nu este dispus să se sacrifice, începând de la judecătorii Curţii Constituţionale, care beneficiază de pensii speciale, până la ultimul şef de instituţie.

Societatea este puternic polarizată în jurul modului de retribuire: salarii mari la stat, salarii mici la privat. Preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Ilie Bolojan, a început reformarea instituţiei imediat după instalarea în funcţie. Coada câinelui o tai când este mic sau nu o tai deloc. Exemplul lui este urmat de alţi preşedinţi de consilii judeţene? Nu prea.

Guvernul Cîţu poate demara reforme structurale doar cu condiţia să accepte că este un guvern de sacrificiu. Adică operează schimbările cerute de realitatea economică şi fuge. Dar nu numai Florin Cîţu trebuie să fie dispus să devină chirurgul de serviciu. PNL trebuie să-şi dorească acest lucru. De asemenea, trebuie să accepte ideea de sacrificiu politic USR-PLUS şi UDMR.

Când ar trebui începută reforma? Odată cu prezentarea bugetului de stat. Adică la sfârşitul lunii ianuarie. Abia când vom avea bugetul aprobat vom şti dacă guvernul Cîţu porneşte pe calea reformării României sau guvernează de dragul de a guverna, la fel ca guvernele precedente, indiferent de coloratura lor politică, la fel de înşelătoare ca pielea salamandrei.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş