Un institut românesc de cercetare a crimelor comunismului a solicitat nu demult eliminarea bustului poetului Adrian Păunescu din parcul Grădina Icoanei din Capitală. Un semnal clar. În România se întețește vînătoarea de personalități incomode, fie ele și decedate. Noii înțelepți și drepți ai statului nostru european vor să impună curățenia după alte reguli. E clar!
Pe lîngă
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România, agățat pe lîngă
Guvern, și institutul acesta vrea să fie un tribunal al memoriei. Nu să o
cerceteze, nu să o interpreteze și să-i ajute pe oameni să înțeleagă erorile și
abuzurile trecutului.
Pur și
simplu să măture, să facă ordine și curățenie morală în așa fel încît timpul
din viața noastră și din istoria recentă să rămînă curat, populat numai de eroi
pozitivi, de disidenți și martiri și de apostoli puri ai democrației. Să
dispară toți pupincuriștii și limbiștii comunismului, ca să rămînă loc pentru
operațiunea de promovare și recompensare a pupincuriștilor care roiesc în
preajma forțelor democratice din zilele noastre.
Devine
aproape obligatoriu ca pupincurismul comunist să fie de condamnat, iar cel
democratic, uneori la fel de scîrbos, să ajungă bun de iertat la aspectele sale
morale și demn de stimă și recompense.
Revin la
Adrian Păunescu și la anii petrecuți la revista Flacăra pînă la debarcarea sa
în urma accidentului de la Ploiești, în urma unei furtuni declanșate în timpul
unui spectacol al Cenaclului Flacăra, incident încheiat cu 5 sau 6 morți.
Revista
Flacăra a fost un fenomen unic în istoria presei scrise din România. Un stil,
un vîrf și o probă de măiestrie profesională. Pe la începuturile sale a fost
chiar un mod surprinzător de a înțelege libertatea. Mai apoi, a evoluat spre un
instrument de propagandă.
Redacția
destul de restrînsă, cu nume de rezonanță în epocă, alegea subiectele mai
inteligent, redacta îngrijit și macheta spectaculos paginile săptămînalului
care spunea destul de multe adevăruri despre viața în România acelor ani. Nu-i
critica pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu și nici Partidul Comunist Român. Și
încă o interdicție. Nu scria nimic despre Securitate. Pur și simplu nu avea
cum. Și, dacă ar fi făcut-o, ar fi dispărut înainte de a apărea.
Criticii
de acum pun în spatele jurnaliștilor vinovăția de a nu se fi opus unui tăvălug
rostogolit peste o treime din planetă. Cum ați putut accepta, se întreabă ei.
Cum ați trăit cu compromisul? Fără să înțeleagă că de la Praga la Vladivostok
și pînă în vîrful peninsulei vietnameze, plus Africa și Orientul Mijlociu se
zbăteau în aceeeași dramă. Ba și o armată de intelectuali din lumea vestică și
liberă tînjea după acest soi de sistem?
Unii
dintre acuzatorii de astăzi sunt parte din aceeași lume care a impus și
consolidat regimul totalitar, iar acum, prin urmași și adepți, tot ei
reproșează absența disidenței și a protestului, slujind un fel de supunere
oarbă față de comenzile europene prăvălite cu o greutate de dogme.
Presupun
că Adrian Păunescu a înțeles că nu putea traduce presa de tip occidental
(descoperită în timpul bursei sale de tînăr scriitor în SUA) decît îmbinînd un
anume nivel al libertății de exprimare cu concesiile impuse de sistemul din România. La
începuturi, mai puțin și, pe măsură ce comandamentele s-au înăsprit, mai mult.
Primele
pagini ale revistei Flacăra arătau ca o
cedare la propaganda socialistă redactată mai îngrijit și adeseori inteligent,
oricum propagandă și concesie făcută sistemului. Abia spre miezul revistei,
viața din România își făcea loc. Evident, nu în stil Europa Liberă, dar nici în
cel al ziarului Scînteia sau Era socialistă.
Adrian
Păunescu a jucat inclusiv actoricește între constrîngere și libertate, între
propagandă și adevăr, între comandamente de partid și nevoi ale poporului,
între ideologie și adevăruri dureroase, între polemică și spirit critic și
pupincurism jenant. Așa au coabitat poeme
grețoase cu demersuri critice, conducînd o Flacără socialistă presărată
cu nevoile și nedreptățile cetățenilor.
Uneori
apuca să publice și despre coliziunea cetățeanului cu sistemul. Oricît ar părea
de ciudat, unele conflicte au ajuns pînă la vîrful sistemului. Uneori omul
simplu a și cîștigat. Repet, numai uneori. Sistemul funcționa ca un mormînt.
Dar un mormînt din care se mai putea ieși. Rar de tot. Dar imposibil nu era.
Asta s-a
putut pentru că Adrian Păunescu era o ființă duală. Dacă n-ar fi vorba despre
un om, aș risca să spun poliedrică. Era un mare poet, dar și un meseriaș al
cuvîntului. Și genial, și grafoman. În cinci-zece minute putea scrie o poezie
pe orice temă. Versifica uluitor de rapid și de expresiv. Avea o memorie
literară de computer. Era și sensibil, și curajos, și fricos, și dornic de
putere, și mîndru, și patriot înfocat, și megaloman, și nesătul.
Din
opera lui se pot selecta sute de poezii pentru studiul literaturii române, dar
și texte de propagandă ordinară. Despre prestația lui în sistem pot fi
enumerate multe fapte de un curaj neobișnuit. Reacția lui după Tezele de la
Mangalia sau demersurile făcute în apărarea unor scriitori ostracizați sunt
antologice. În același timp, despre omul Adrian Păunescu s-ar putea relata
reacții și comportamente descalificante.
Unele sunt atît de jenante încît sunt de nepovestit.
Cît din
cenaclul Flacăra (zis de la un moment dat și „al tineretului revoluționar” din
momentul în care a fost agățat de UTC) a fost educație comunistă și cît
sărbătoare muzicală și cultivare de patriotism?
Pune
Institutul în cauză microscopul și micrometrul pentru a face diferența și
pentru a determina proporția și greutatea? Condamnă și șterge tot sau
selectează, îngroapă și salvează? Nu cumva ar rezulta o utopie mai aproape de
propaganda incriminată decît de libertatea de a
gîndi pe cont propriu? Am asista la ceva mai complicat decît despărțirea cu penseta a
tonelor de minereu prețios dintr-un steril masiv și contaminat.
N-ar fi
mai simplu și mai cinstit și ne-propagandistic să-i lăsăm pe oameni să aleagă
și să judece singuri? Și poezia veritabilă a lui Adrian Păunescu și cea
ocazională, îngropată deja în acei ani împreună cu propaganda sa deja prăfuită
și uitată? Ce a rămas din excesele sale?
De ce să nu lăsăm libere și jurnalistica de ocazie alături de cea
patriotică?
Una se
stinge singură, alta s-ar putea să supraviețuiască și să hrănească spirite și
conștiințe. Și statuia din Parcul Ioanid, și muzica valabilă din cea amestecată
a Cenaclului, și talentele lansate pe lîngă netalentele susținute.
Nu pot
să coexiste în societate și disprețul unora cu admirația altora? Musai trebuie
să trecem prin alt val de excese ca să înțelegem că nu am învățat nimic din
celelalte greșeli ale istoriei? Vrem musai să fim europeni apelînd la odioase
practici din cel mai cumplit comunism?
Urmează
o epocă a interdicțiilor pe dos, născută dintr-o rescriere a dicționarului
despre libertăți?
Cornel Nistorescu













