Aventura lui Cherecheș

 

Până în urmă cu câteva zile, orașul nostru a lăsat impresia că este un loc liniștit, unde nu se întâmplă nimic deosebit. Evenimentele mediatizate au fost puține și trecute cu vederea de majoritatea cetățenilor. Deși aventura fostului primar a pus orașul și județul într-o lumină proastă, pentru o perioadă nedeterminată le-a scos din anonimat. Prilej oferit opiniei publice de a-și schimba părerea despre meleagurile maramureșene. Prin urmare, județul în care harta țării atârnă în cui, pe lângă folclor și tradiții unice, are primari destoinici, pregătiți să păcălească legea și autoritățile. Mai mult, fugarul și-a făcut-o cu mâna lui, a dat ocazia mass-mediei de la centru să-l toace zile la rând, nonstop și sistematic, ca la carte. Legat de evadare, pe fostul primar nu-l văd capabil de scenarii sofisticate, demne de un personaj gen Al Capone, cu origine moroșană. Nu le iau apărarea celor care s-au năpustit asupra lui, însă acuzațiile lor se bazează pe o sentință judecătorească și decizia de a da bir cu fugiții din țară. În ideea că și alți concitadini ar putea gândi la fel despre haiducia lui Cherecheș, am propria părere. În cele trei mandate, nu i-am dat votul și l-am perceput doar în calitate de primar al orașului. Observațiile mele au vizat starea unor clădiri aflate în paragină sau într-un stadiu avansat de degradare. Care de-a lungul anilor nu și-au găsit o destinație utilă comunității. Din ce cauză, ar fi trebuit să explice băimărenilor fostul primar nu acum, ci la timpul potrivit. Într-o vreme, a pus gând rău garajelor dintre blocuri, însă pentru a evita o posibilă revoltă a proprietarilor, ulterior a renunțat la prostie. Interesat de imagine și publicitate, în presa locală a valorificat tot ce a avut la îndemână. Nimeni nu contestă realizările din sectoarele bugetare administrate de primărie sau modernizările făcute în zonele centrale ale orașului. Numai că, ele s-au făcut din bani publici sau alte sume, nu din averea primarului. După cum gândesc, cei care-l apără nu fac decât să încurajeze corupția. Persoanele alese în demnități publice și administrative au obligația să lucreze în folosul comunităților păstorite. Nu în propriul interes. În momente dificile, nici încercările de a induce în spațiul public stări afectiv-emoționale personale nu dau rezultate. Educația aleasă, primită în pruncie de la părinți, îndeosebi de la răposatul tată, contrazice comportamentul fiului. Lui Cherecheș i-a plăcut să fie lăudat. În urmă cu câțiva ani, într-o emisiune la un post TV local, moderatorul mi-a sugerat că la sfârșit ar fi bine să-i mulțumim primarului. Firește că am refuzat, însă atunci am înțeles că o parte din presa locală este subordonată primarului. Ulterior, în spațiul public a circulat ipoteza că jurnalistul s-a sinucis din cauza deteriorării relației cu primarul. Cu toate că pe seama lui Cherecheș se vor țese multe legende, drumul lui spre închisoare rămâne neclar și ridică multe semne de întrebare. Faptul că a avut probleme cu legea s-a știut de multă vreme, nu era o noutate. Circul cu socrii, mama și judecătoarea incoruptibilă nu a apărut întâmplător. Mai ales că, în urma unui denunț, fugarul făcuse o drumeție în ospeție la închisoarea din Gherla. Atunci opinia publică a fost informată în legătură cu motivele condamnării. Dar la ultima sentință, pe ce bază a primit cinci ani de închisoare cu executare? Dacă procurorii nu sunt întrebați, încât să răspundă în limitele impuse de transparență, opinia publică nu are cum să cunoască adevărul. Despre isprăvile lui Cherecheș, făcute de-a lungul anilor, detalii aș fi dorit să aflu din media locală, nu din Cluj sau București. Alte comentarii nu-și au rostul. De la TV, am aflat că evadatul a făcut avere din șpaga încasată de la patronii unor firme abonate la contracte cu primăria. Bine, dar consilierii locali, în mandatul lor, să nu fi știut nimic că primarul încalcă legea? În primăria unui oraș, reședință de județ, sunt departamente conduse de oameni școliți cu atribuții și responsabilități bine stabilite. Dacă aceștia au știut de nereguli, de ce demnitatea nu i-a îndemnat să rupă tăcerea? Nu, pentru că în mentalul românilor, povestea sabiei și a capului plecat este tradiție ce vine din istoria neamului. Mai mult, înseamnă că în primărie, fostul primar a instaurat dictatura personală, nu a legii. Dacă în aventura sus-numitului sunt implicate structurile de forță cunoscute ale statului, ele trebuie trase la răspundere. De cine, se știe, însă este nevoie de curaj. Oricum în familia lui Cherecheș, bogăția și politica s-au mâncat pe pâine. Numai că, la un moment dat, ele devin boli cronice și pot dăuna grav societății.

prof. Vasile ILUȚ

Naţionalism, istorie şi politică de Ziua Naţională

 Multe lucruri bune, şi mai multe lucruri rele. Cauzele? Nenumărate. Vinovaţii? Au un nume generic: clasa politică.

Da, marea problemă a României nu este istoria, nu este pământul, nu sunt oamenii de rând, ci conducătorii. Desigur, partidele se feresc să-şi numească liderii conducători.

Compromis în timp, atât de fascism, cât şi de comunism, nici preşedintele nu-şi asumă titlul de conducător, deşi unele din atribuţiile lui induc ideea de conducător.

Ziua Naţională a fiecărei ţări este în primul rând un prilej de rememorare a trecutului, o reîntoarcere în istorie. România pare să-şi fi epuizat elanul patriotic cu ocazia Centenarului din 2018. Este adevărat, pe de altă parte, că politicienii actuali nu au nici disponibilitatea, nici pregătirea necesară pentru un veritabil recurs la istorie, prin excluderea naţionalismului, a extremismului.

Prin urmare, o defilare, câteva spectacole, depunerea unor coroane de flori, completate cu o minivacanţă de Ziua Naţională, rezolvă problema recunoştinţei faţă de trecut şi strămoşi.

Faţă-n faţă cu figurile istorice, actualii politicieni pălesc, se fac mici, mici ca nişte furnicuţe. Totuşi, undeva, Ziua Naţională este sărbătorită cum se cuvine. Acel loc se numeşte şcoală. Acolo, în şcoli, se face simţită, reînvie magia de altădată, întruchipată de figurile istorice consacrate, dr. Vasile Lucaciu,  George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu şi mulţi alţii în realitate, dar uitaţi în timp. Dacă Transilvania marchează 1 Decembrie cu mai mult entuziasm, Moldova şi Ţara Românescă îşi mai lasă puţină energie pentru 24 Ianuarie.

Sărbătorirea Zilei Naţionale în anul 2021 coincide cu instalarea unui guvern nou. Nou prin modul în care s-a născut, nou prin parteneriatul PSD-PNL, nou prin ceea ce vrea „să livreze”. 

Dacă în urmă cu zeci de ani reformele „se implementau” iată că acum „se livrează“. Însuşi preşedintele Iohannis şi-a adaptat limbajul cerând coaliţiei PSD-PNL-UDMR să „livreze”.

Până la primele livrări, se face oficiul de predare-primire între foştii şi actualii miniştri. Au rămas pe loc cei trei miniştri UDMR, precum şi vicepremierul Kelemen Hunor.

Se înţelege că toţi miniştrii PSD sunt figuri noi. Din vechiul guvern, şi-au păstrat portofoliile câţiva miniştri, la Externe, Interne, Educaţie, Energie. Mass media priveşte cu neîncredere preluarea Ministerului Fondurilor Europene de Dan Vîlceanu, prietenul lui Florin Cîţu.

O viaţă politică tumultoasă, aşa cum este acum, obturează viziunea despre istoria naţională. Prezentul anihilează trecutul.

Nu ştiu cum este abordată această problemă în proiectul prezidenţial „România educată”, dar este clar că în această perioadă se produce o ruptură, o falie tot mai largă între moştenirea istorică şi prezentul incert, construit la întâmplare, fără viziune pe termen lung.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș

Ce se întâmplă în politică atunci când nu sunt scandaluri?

Când nu sunt scandaluri impresia generală este că „nu se face nimic”. Iar atunci când urmează scandal după scandal lumea spune „ăştia nu fac nimic altceva decât să se certe”.

La sfârşitul crizei provocată de demiterea ministrului Sănătăţii, ambele părţi implicate în scandal, USR PLUS, respectiv PNL, au concluzionat că relaţia lor s-a „instituţionalizat” prin adoptarea unui protocol special.

La vârf noul acord este acoperitor, în sensul unei colaborări mai strânse între premier şi vicepremieri. Mai concret, de acum înainte Florin Cîţu nu va putea demite vreun ministru fără să se consulte cu Dan Barna şi Kelemen Hunor. Este un lucru bun, normal.

În schimb acordul pare să nu rezolve relaţiile din teritoriu. La Iaşi, primarul PNL a fost aspru criticat de deputatul USR PLUS, Cosette Chichirău. Printre altele primarului Constantin Chirică i se reproşează că trecând înaintea alegerilor locale de la PSD la PNL a rămas cu aceleaşi năravuri.

Nu este vorba despre o simplă dispută. Consilerii USR PLUS respingând bugetul blochează primăria Iaşi. Situaţia nu este singulară.

În multe localităţii consilierii USR PLUS au procedat la fel, însă fiind minoritari, voturile lor nu au afectat adoptarea bugetelor.

Ce demonstrează acest episod? Că USR PLUS nu este o formaţiune politică obişnuită. Dan Barna şi Dacian Cioloş introduc în politica românească un nou tip de abordare publică. Este bine că scot în evidenţă lucrurile care nu sunt în regulă, dar din păcate nu oferă soluţii. Sunt, cu alte cuvinte, simpli comentatori, chibiţari.

Acest exemplu ne arată că, în realitate, nu există momente de linişte absolută, de pace pe toate fronturile. Se semnează un armistiţiu la Bucureşti, dar izbucneşte un focar de război la Iaşi şi cine ştie în câte alte localităţi.

Pe de altă parte, acordul semnat după afacerea Voiculescu, deşi este semnat de toate formaţiunile coaliţiei de guvernare, nu acoperă relaţia dintre USR PLUS şi UDMR. Spre exemplu, şi consilierii locali USR PLUS au respins bugetul primăriei Satu Mare. Ce înseamnă acest lucru? Că nu sunt normalizate toate relaţiile de colaborare dintre PNL-USR PLUS şi UDMR.

Dacă la Centru, în cadrul guvernului, în parlament, lucrurile teoretic pot funcţiona normal, în teritoriu este de-a dreptul imposibilă o colaborare tripartită.

Încă de pe acum USR PLUS şi PNL au intrat în competiţie pentru alegerile locale care vor avea loc peste trei ani. În localităţile cu populaţie maghiară, cum sunt Satu Mare, Târgu Mureş, Oradea etc. deja se pun bazele unor alianţe anti-UDMR. Acest lucru împiedică funcţionarea normală a consiliilor locale şi judeţene, induc impresia unei continue stări de conflict politic.

Ar fi greşit să ne uităm numai în zona puterii. Opoziţia este la rândul ei o potenţială generatoare de conflicte.

Se ştie că o ameninţare falsă provoacă o furie publică mai puternică decât un pericol real.

De exemplu liderii protestanţilor anti-mască au anunţat că guvernul îi internează la spitalul de nebuni pe cei mai virulenţi participanţi. Sau repetă mereu că vaccinarea este obligatorie. Sunt ştiri false spuse cu intenţia de a speria lumea.

Fake-news-urile sunt specialitatea opoziţiei. Ceea ce nu înseamnă că puterea nu recurge la ştirile false. Din fericire, acestea sunt mai uşor mai devoalat pentru că ele nu produc efectele aşteptate. De exemplu guvernul a anunţat că firmele din domeniul HORECA vor primi ajutoare. Nu s-a întâmplat acest lucru. Deci a fost un fake-news. Cel puţin până acum.

Un anunţ spus cu bună intenţie nu scuteşte instituţia care-l emite de responsabilităţi.

Aşa-zisele „comunicate de interes public” sunt modele de manipulare în masă.

Întrebarea finală ar fi ce se întâmplă în politică atunci când nu se întâmplă nimic demn de a fi remarcat de presă, de opinia publică? Se întâmplă că lucrurile merg normal.

Când se va ajunge la normalitatea atât de răvnită, toate televiziunile vor difuza numai programe culturale şi toate instituţiile media, toate reţelele de socializare îşi vor pierde obiectul muncii.

Teoretic, declarativ, spre asta se tinde, dar dacă s-ar transpune în practică, viaţa politică ar fi foarte plicticoasă. Nu ar interesa pe nimeni. Nici măcar pe politicieni. Aşa cum vulturii se hrănesc cu mortăciuni, la fel politicienii îşi adună energia din scandaluri.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş

E D I T O R I A L

 

\

Politica – blestemul de care omenirea

nu poate sau nu mai vrea să scape 

 

            Aristotel vorbea de zoon politikon, concepția potrivit căreia omul este un animal socio-politic. Adică, prin însăși natura sa, omul este destinat nu numai unei existențe biologice, ci și uneia sociale, care se cheamă făurirea binelui și căutarea fericirii. Cu completarea că fericirea (mai mult un concept decât o realitate, în mult mai mare măsură o năzuință decât o împlinire statornică) presupune o totală independență de constrângerile materiale și care – ne face cunoscut gânditorul antic grec – se realizează plenar doar în comunitatea politică. Asta deoarece „individul este este incapabil să o facă singur”. În plus, așa cum corpul este anterior organelor, căci întotdeauna întregul premerge partea, tot astfel statul este anterior familiei și omului. Ba mai mult, potrivit cinicei spuse că „Nimeni nu este de neînlocuit” (nu-i așa că ea pare de-o vârstă cu politica?), individul nu poate să existe fără stat, în schimb statul poate să subziste fără un individ.

            Iată germenele statolatriei (rațiunile istorice și cele ideale ce alcătuiesc premisele necesității statului), oricât ar fi el de ticălos și abuziv în formele sale antice, medievale, moderne,  bolșevice și globalizante din zilele noastre, pe care, circa 1800 de ani mai târziu, florentinul Niccolò Machiavelli (1469-1527) l-a dezvoltat în micul său tratat Principele (memorial sau sumă de reguli, norme și sfaturi, apărut în românește la Editura Mondero, 2005, în traducerea Ninei Façon, cu o prefață de Alexandru Balaci), prin riscante idei de felul: „Responsabilitatea etică este totdeauna legată de scop și de finalizarea victorioasă a acțiunii și nu de mijloacele care pot fi utilizate” (de unde indiscutabilul machiavelism al concluziei „Scopul scuză mijloacele”, chiar atunci când aceasta pledează pentru unificarea politică a Italiei), „Morala de stat constă în subordonarea individului colectivității și intereselor sale, mereu superioare”, „Mântuirea sufletului nu este rugăciunea, ci fapta”, „Orice stat piere dacă nu trăiește în concordanță cu vremea”, „Principele constituie, la un moment dat, o însumare individuală a unui imens organism colectiv” etc., idei prin care autorul a dobândit nemuritorul rang de fondator al științei politice, „ca forță și formă autonomă a rațiunii” (Al. Balaci), iar scrierea lui pe acela de „adevărat program de redeșteptare națională”.

            Sigur, ar fi multe de spus despre afirmațiile cu caracter politic ale celor doi gânditori. Dar cum prezentul articol nu și-a propus așa ceva, motiv pentru care niște ample digresiuni ar fi mai degrabă supărătoare decât bine primite de cititorii expeditivi, mă voi limita la următoarele precizări:

            1)Trăind într-o epocă anterioară creștinismului, Aristotel n-avea de unde să știe că adevăratul creștin nu este niciodată singur, deci n-are trebuință de încorsetanta comunitate politizată, și că fericirea lui se alimentează din bogăția și armonia lăuntrică, la care ajunge numai printr-o sinceră și neîntreruptă relație cu Dumnezeu;

            2)Statul n-a fost niciodată anterior familiei și omului, căci „statul nu este decât forma legiuită a vieții în comun a oamenilor” (Petre P. Negulescu), care – prin mijloace tiranice sau subtil-demonocratice – mereu caută să țină sub control cele două entități sociale fundamentale, ba chiar să demanteleze familia tradițională prin necontenitele lovituri sub centură pe care i le administrează în ultimul timp;

            3)Da, statul poate să subziste fără unul sau mai mulți indivizi, dar în plan umanitar-valoric devine opresiv și, ca atare, nevrednic în urma decimării elite sale intelectuale din considerente politico-ideologice (cazul statelor bolșevice), respectiv muribund printr-o expatriere mai ceva ca-n vreme de război (cazul României postdecembriste);

            4)Părerea mea despre morală și etică, mi-am expus-o, printre altele, în următoarea maximă din cartea Cuvinte-ncumințite (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014): „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel”.

            Astea fiind mult controversatele baze ale politichiei, pe meleagurile noastre lucrurile la acest capitol au fost și continuă să rămână catastrofale: odinioară cu rușinoase trădări (bunăoară, trădarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, apoi cea a mareșalului Ion Antonescu), respectiv cu coterii, furtișaguri și alte multe năravuri fanariote (păi, de florile mărului a inventat Nicolae Iorga termenul „fripturism”?); pe urmă cu frica, găunoșenia, lașitatea și primitivismul, în primul rând cel politico-ideologic, din sinistra perioadă bolșevică; astăzi, după trei decenii de postdecembrism eminamente ruinător pe toate planurile, cu trădări la tot pasul, impostori cu duiumul, analfabeți funcționali cu toptanul, aleși ce fură pe rupte cu legea-n mână, demnitari ce ar trebui să stea după gratii și infractori, tovarășii primilor, care ocupă demnități publice.

            Cum gura păcătosului adevăr grăiește, exact acest mediu scatologic l-a „inspirat” pe fostul premier Victor Ponta să le-o spună adversarilor din Partidul Liberal, actualmente niște lamentabili iohanniano-orbanieni: „Mă, voi nici să furați nu știți”!...

            Iar președintele tuturor bunilor români (alde Ludovic Orban, Raed Arafat, Eduard Hellvig, Kelemen Hunor, clanul Duduianu etc.) nu mai suflă niciun cuvințel despre „România normală” și „România educată”, proiecte demarate (!) cu mult tam-tam și la iuțeală date uitării, ci se arată extrem de preocupat doar de obligativitatea purtării botniței de către toți românii resemnați și, desigur, de organizarea alegerilor parlamentare pe 6 decembrie, adică mai înainte ca ai săi să fie taxați de alegători așa cum merită după un an de minciuni și neîmpliniri.

            În aceste condiții de suprasolicitare a componentei politice, pe care dintre grangurii prezentului îi mai interesează/afectează faptul că învățământul și educația merg de râpă, că sunt grav ofensate familia tradițională și credința majorității românilor, că numărul contaminaților zilnic de Covid este peste 3000 și că în România secolului 21 se moare mai degrabă din pricina jocurilor politrucianisto-globaliste decât din cauza acestei suspecte pandemii?! Iată de ce românii trebuie să fie conștienți (și să acționeze în consecință!) că „După noi, potopul!” reprezintă principiul călăuzitor al acestor dihănii politice...

 

            Sighetu Marmației,                                               George  PETROVAI

                

 

Politica, arta imposibilului

În politică funcţionează şi zicala „Cine ridică sabia, de sabie va pieri”, dar şi ” Capul plecat, sabia nu-l taie”. Doar că ele se aplică în etape diferite şi în funcţie de caracterul omului. Dar ce zicală nu este aplicabilă în politică? Nu merge „mielul blând suge de la două oi”? Cum ar veni, de la două partide. Sau de la două grupări din acelaşi partid.

Politica ţine doar o vreme pasul cu proverbele şi zicătorile născocite de popor, apoi se complică, devine tot mai mult o artă a imposibilului. Momentul în care se face trecerea de la arta posibilului la arta imposibilului marchează începutul eşecului. De exemplu preşedintele Iohannis şi-a propus o Românie „a lucrului bine făcut”. Se vede şi din cosmos că nu a reuşit. Liviu Dragnea şi-a propus să devină omul numărul unu din România. De fapt, nici nu ştim ce şi-a propus Liviu Dragnea. Vedem doar că nu-i reuşeşte nimic fără scandal.

Nu doar oamenii sunt piesele slabe în angrenajul acesta social-politic şi economic. Societatea funcţionează după reguli pe care le aplică instituţiile. Parlamentul are datoria să facă legi şi le tot face fără oprire. Ca şi cum cele făcute nu sunt bune, le devalorizează şi trebuie modificate la infinit. Mai mult, populaţia le reproşează că nu fac destule legi. Guvernul le mai sare în ajutor cu ordonanţele de urgenţă.

În acest fel se intră într-o spirală a fabricării de legi fără sfârşit. Iată că în aceste zile partidul de guvernământ îi reproşează ministrului de justiţie că nu a modificat destul şi este pe punctul de a-l demite.

Tudorel Toader întruchipează funcţionarul sau tehnicianul care crede că dacă nu este înscris într-un partid nu face politică. Punând în faţă legea, procedurile, regulile, Tudorel Toader a ajuns indezirabil în PSD. Partidul a avut o agendă, iar ministrul alta. Partidul aştepta să fie rezolvate nişte probleme concrete, din care se detaşează revocarea şefei DNA şi a procurorului general, precum şi modificarea unor legi prin care să se absolve de păcate anumite persoane.

De fapt dacă merge în trecut, alte partide au avut acelaşi gen de aşteptări de la alţi miniştri şi şefi de instituţii care au creat problemele pe care le au acum anumiţi politicieni din PSD.

Să nu ne imaginăm că alţii au fost mai bine intenţionaţi ca ăştia care conduc azi. De pildă de la instituţia numită DNA se aşteaptă ca an de an să tot crească procentul de dosare ca şi când corupţia ar tot creşte în progresie geometrică. Este la fel ca şi cum într-un câmp ţăranul ar tot scoate buruienile, dar acestea ar creşte necontenit pentru că sunt programate să crească la loc.

Astfel s-a ajuns la un număr uriaş de dosare, printre care se află şi cele ale liderului PSD. Ministrului Toader i s-a cerut să rezolve această problemă. Nu a reuşit. Nu are cum reuşi.

Aşa se face că din unul dintre cei mai huliţi miniştri de către opoziţie, Tudorel Toader ajunge să fie apărat de aceeaşi opoziţie care îl critica.

Dacă nu va fi remaniat, va redeveni ţinta opoziţiei, incluzând aici şi protestatarii. Strada nu poate fi ignorată. Rolul ei este să trezească alegătorii, să mobilizeze electoratul de dreapta.

Din orice direcţie ar privi activitatea partidelor, zi de zi se demonstrează că politica este arta imposibilului, mai precis a cererilor imposibile. Iohannis cere PSD-ului să plece de la guvernare. Aşa, pur şi simplu. Iată un exemplu. PSD îi cere preşedintelui să promulge tot ce-i trimite, iată alt lucru imposibil.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Nişte alegeri triste, care se pot înveseli

15 miliarde de euro, mai mult de un miliard de euro pentru fiecare lună a anului, bani din care să tot plăteşti; pe de altă parte mă gândesc că nici dacă ar rămâne cu toţii în administraţie, grupul interesant (eufemism, da?) de care vorbeam mai sus şi care îşi are, sunt convins, corespondenţi în mai toate localităţile din ţară nu ar mai putea schimba mersul lucrurilor în bine.

Spun asta pentru că un mic sondaj pe care l-au făcut colegii mei arată că 44% dintre oameni, un procent destul de important, spun că localitatea lor s-a schimbat în bine, iar 47% cred că lucrurile se vor schimba în mai bine şi după alegerile locale. Mă gândesc că dincolo de figurile aparte ce caută să iasă în faţă, urcă şi un val de schimbare, menit să primenească kakistocraţia.

Un sociolog pe nume Diego Gambetta a scris o carte numită Codes of the Underworld: How Criminals Communicate, în care analizează multele faţete ale fenomenului mafiot şi ajunge la o concluzie interesantă, o confirmare pentru mine: este vorba de incompetenţa criminalilor, de faptul că mafioţii nu se pricep la nimic, în afara faptului că inspiră şi guvernează prin teamă. Mai mult, aşa cum unele specii de animale comunică prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafioţii comunică prin incompetenţa lor.

Incompetenţă care inspiră încredere: „iată-mă, sunt bătut în cap, deci nu o să fac nimic pentru a-mi depăşi poziţia, o să fac orice şi o să îmi plătesc datoriile la timp“, iar grupul îl adoptă şi îl apără pentru aceste aşa-zise calităţi.

Gambetta a descoperit aceeaşi schemă în sistemul academic italian, unde ierarhiile şi promovările se fac printr-un sistem asemănător. Şi, fireşte, cei mai puternici din sistem sunt cei mai puţin înzestraţi intelectual.  „O kakistocraţie academică, adică guvernarea celui mai prost“, spune Gambetta.

Lumea ar trebui convinsă să înceapă, sau poate o fi început deja, să ignore politicul şi puterea aparentă pe care o are. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai influent în afaceri decât este în realitate; la fel de adevărat este că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite. Dar, eliminând bombardamentul media, perspectiva se poate schimba radical, în bine.

România nu trebuie condusă asemenea unei companii. Asta o spun analiştii care vor să pară originali, că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un stăpân. Trebuie să fie risipitor, dar trebuie să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.

Putem fi tentaţi să confundăm apariţiile televizate sau comunicatele de presă pline de clişee şi emfază cu comunicarea efectivă, tot aşa cum putem crede că dacă ne adunăm periodic într-o sală şi vorbim unii cu alţii, ţinând ceea ce se cheamă şedinţe, asta înseamnă colaborare. Atâta vreme cât companiile sau statul se vor învârti în jurul unui lider autocrat – şi în general în România acesta este modelul, totul pe un fond agresiv şi gratuit-competitiv – iar entităţile nu vor învăţa să colaboreze şi să comunice, să caute idei care să se completeze şi să se împerecheze, rezultatul poate fi pozitiv, dar în niciun caz nu va fi favorabil. Concluzia firească este că un lider luminat şi o democraţie reală trebuie să încerce să amestece, în proporţii corecte şi bine determinate, autoritatea, comunicarea, presiunile şi empatia.Dincolo de cele 61.462.942.941 de lei, aceasta poate fi miza unor alegeri triste, care se pot înveseli.

                                                                                   Dorin OANCEA

Politicieni, politica şi politicianism.Citate, aforisme, maxime, declaraţii

"Un grup de politicieni care decid să "debarcheze" un preşedinte din cauza moralei sale sunt la fel de răuvoitori ca şi Mafia care încearcă să dea jos un „naş” (Godfather) pentru că nu merge duminica la biserică."

                                                       Russell Baker

"Scopul unui politician este să manipuleze dezbaterile publice.Cred că există politicieni care au, totuşi, scopuri mai înalte.Însa, cu tţtii sunt corupţi."

                                                                                           Dean Koontz

"A face publicitate unor oameni sau unor politicieni este un lucru periculos, în cazul în care nu au de a face unii cu alţii.Atunci când sunt împreună, este ceva diabolic."

                                                                                           Phillip Adams

"După ce au crezut în promisiunile făcute şi niciodată împlinite ale laburiştilor, oamenii au devenit neîncrezători în practica politicienilor de a spune orice pentru a câştiga puterea, şi s-au decis să nu îi mai urmeze."

                                                                                            Adam Rickitt

"Toţi politicienii trebuie să aibă trei pălării : una pe care să o arunce în ring, una prin care să vorbească, şi una din care să scoată iepuri în cazul în care sunt aleşi."

                                                                                           Carl Sandburg

"America are politicienii pe care îi merită .Asta este.Iar tu continui să te frămânţi."

                                                                                           Al Lewis

"Printre politicieni, respectul religiei este profitabil; principiul acesteia le dă dureri de cap."

                                                                                          Benjamin Whichcote

"Cred că muzicienii pot conduce mai bine acest stat decât politicienii.La naiba, chiar şi cosmeticienii l-ar putea conduce mai bine."

                                                                                          Kinky Friedman

"Orice dezbatere a politicienilor asupra politicii monetare este contraproductivă."

                                                                                         Gerhard Schroder

"Ca şi politicieni trebuie să luăm atitudine faţă de marea masă de oameni care nu se simt ca făcând parte din Uniunea Europeană."

                                                                                          Angela Merkel

"Politicienii incapabili sunt trimişi la Cotroceni de către oamenii care nu votează."

                                                                                           Iuliu Coza

"Desigur, este un strop de adevăr în afirmaţia că ironia este covârşitoare în lumea aceasta . Vreau sa spun că, dacă traieşti într-o lume plină de politicieni şi publicitate, în mod evident ai parte de o mulţime de înşelăciune."

                                                                                        Kenneth Koch

"Democraţia nu va mai putea să funcţioneze atâta timp cât politicienii de doi bani vor continua să se considere ca o rasă aparte."

                                                                                     Frank Field

”Politicienii, asemenea scutecelor, trebuie să fie schimbaţi în mod regulat, din aceleaşi motive.”

                                                                                    Autor anonim

”La dracu, nu am votat niciodată pe nimeni ; întotdeuna am votat împotrivă.”

                                                                                  

                                                                                   W.C. Fields

”Trăim într-o lume în care politica a înlocuit filozofia.”

                                                                                     Martin L. Gross

“Pentru a deveni un stăpân , politicianul pozează ca un servitor.”

                                                                                    Charles de Gaulle

”Politicienii sunt toţi la fel .Ei promit să construiască un pod chiar dacă nu există un râu peste care să treacă acesta.”

                                                                                      Nikita Hrusciov

                                                                 SELECŢIE GELU DRAGOŞ

Read more: http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2009/07/politicieni-politica-si.html#ixzz21EqswSrt

Editorial - Politica românească – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare

Că politica românească postdecembristă este deopotrivă penibilă şi păgubitoare pentru ţară şi popor, nu numai că nu mai surprinde pe nimeni, dar a ajuns să fie privită ca un fapt obişnuit, cam aşa ca o umbră ce se ţine scai de imaginea României, oriunde în lumea asta largă este dusă ea (imaginea) de diplomaţi, turişti şi comunităţi româneşti.

            Şi cum să nu fie aşa, când chiar de la început ea s-a dovedit deosebit de prolifică în a furniza (spre încântarea unora şi spre îngrijorarea altora) o gamă diversificată de promisiuni cu iz stătut de minciuni, de învârteli care la ţanc se văd preschimbate în malversaţiuni şi de megapotlogării care, de regulă, nu au mult de aşteptat până când se văd cocoţate pe culmile politicii dâmboviţene, unde tronează jaful generalizat şi trădarea înveşmântată în hainele devotamentului naţional?!

            De-acord, nu toţi făcătorii de politică postdecembristă au urmărit cu prioritate îmbogăţirea lor prin această îndeletnicire eminamente omenească, care – cel puţin pe aceste meleaguri – se vădeşte într-atât de avidă de componentele fundamentale ale umanului (raţiune, omenie, cinste, măsură), încât în majoritatea cazurilor îi stoarce ca pe nişte lămâi pe cei ce o îmbrăţişează şi apoi îi azvârle la lada de gunoi a istoriei.

            Ion Iliescu este cel mai potrivit exemplu în acest sens. În deceniul cârmuirii sale de tristă amintire, el s-a arătat aşa de preocupat de promovarea purităţii ateismului său pernicios şi, după pilda oferită de Ilici Lenin, de definitiva zdrobire a adversarilor ideologici („În dispută, ne spune Vasili Grossman în nuvela Panta rhei, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria!”), încât prea puţin s-a sinchisit că în urma lui lasă o ţară muribundă şi două categorii distincte de cadavre – cadavrele bucureştenilor batjocoriţi şi ucişi de minerii chemaţi pentru a apăra cu bâte şi răngi „valorile” democraţiei originale şi cadavrele vii ale „baronilor” puţind a necinste şi osânză într-un partid despre care adorabilul Petre Ţuţea cu certitudine ar fi spus că nu reprezintă nici măcar „laptele bătut al comunismului”.

            Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat  comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.

            Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.

            Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

            Cele două căderi rapide de guverne în anul electoral şi într-un interval atât de scurt de timp, fenomen cu totul neobişnuit în politica românească postdecembristă, cu siguranţă că i-a cam pus pe gânduri pe politicienii trecuţi prin ciur şi prin dârmon din PSD şi PNL.

            Dar cei doi cumetri politici – Victor Ponta şi Crin Antonescu, călăuziţi în demersul lor pripit de ura viscerală faţă de Traian Băsescu, s-au repezit să înghită momeala azvârlită de PDL, via Cotroceni, cu totul surzi la sfaturile venite din spatele lor de-a fi mai vigilenţi ca oricând.

            Şi poate că nescontatele rezultate obţinute de USL în urma votului dat de electorat la locale mai degrabă din ură faţă de PDL decât din simpatie şi încredere în dubioşii candidaţi ai USL-ului (a nu se uita că alegătorii români, fără tradiţie electorală şi constrânşi de nevoi, sunt imprevizibili, maleabili şi inconstanţi!), aceste rezultate spectaculoase, prin urmare, pesemne că i-o fi făcut pe greii din umbră ai celor două partide unite prin ură şi năzuinţe să creadă că s-au înşelat în previziunile lor, căci pentru o clipă au uitat de sfatul tătucului Stalin şi s-au lăsat cuprinşi de dulcea ameţeală provocată de succes.

            Doar pentru o clipă. Pentru că pe capul plecat al „celui mai cinstit guvern din Decembrie ’89 încoace”, nu şi pe capul prezumţios şi miştocăresc al proaspătului premier Ponta, au început să cadă acuzaţii devastatoare privind credibilitatea sa: primii care au părăsit noul cabinet au fost incontestabilii plagiatori Corina Dumitrescu şi Ioan Mang, urmaţi la scurt timp de incompatibilul Mircea Diaconu.

            Dar adevărata lovitură de trăznet pentru USL şi frământatul Guvern Ponta o reprezintă plagiatul învederat al premierului la înjghebarea tezei sale de doctorat! După cum a dezvăluit prestigioasa revistă ştiinţifică Nature, informaţie şoc care de îndată a fost preluată de marile cotidiene ale lumii, circa 130 de pagini din teză (aproape jumătate) constituie un fals grobian – copierea ad litteram, inclusiv cu greşelile de ortografie, fie de pagini întregi, fie doar de fragmente consistente din cărţile de drept internaţional penal ale autorilor români Dumitru Diaconu, Ion Diaconu şi Vasile Creţu.

            Dacă pentru furtul subtil de idei este nevoie de inteligenţă şi abilitate din partea plagiatorului, iar pentru dovedirea în acest caz a fraudei este într-adevăr nevoie de ochiul atent şi versat al specialistului, plagiatul lui Ponta este nu numai grosolan (pur şi simplu el copiază masiv, fără a se sinchisi să facă ceea ce ştie că trebuie să facă până şi un elev de liceu – să pună între ghilimele fragmentele citate!), ci este şi un plagiat mare cât roata carului – intri pe internet şi adevărul ţi se impune cu forţa de necontestat a evidenţei!

            De mirare că în pofida acestor probe mai presus de orice dubiu, procurorul-politruc Victor Ponta încă mai are îndrăzneala să o scalde, ba trăgând de timp şi sperând într-o minune pesemne impusă viitoarei Comisii de Etică ce-i va analiza aceasta adevărată capodoperă a furtului intelectual, ba acuzându-l pe Traian Băsescu că el i-a copt-o, de parcă preşedintele l-ar fi îndemnat să plagieze şi acuma l-ar fi dat de gol, sau de parcă persoana care atenţionează asupra hoţiei ar fi mai infamă decât însuşi făptuitorul ei...

            Şi colac peste pupăză, neonorabilul Ponta nu numai că refuză cu insolenţă şi obstinaţie să pună în practică ceea ce i-a impus micului plagiator Ioan Mang să facă în virtutea legii – adică să-şi dea demisia, dar şi ţine morţiş că numai el, cel pătat pînă-n albul ochilor şi arătat cu degetul de presa internaţională, este îndreptăţit să reprezinte România la reuniunea de la Bruxelles.

            Nu-i greu de întrevăzut cam cum poate să-şi reprezinte ţara un premier al cărui prestigiu este grav avariat...

            De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.

            De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile aduse sunt nefondate.

            Dar dezinteresul manifestat de la bun început de Ponta vizavi de gravele dezvăluiri apărute în revista Nature este grăitor prin sine însuşi. Şi tot aşa de elocventă este stupefianta lui afirmaţie că-i gata să renunţe la titlul de doctor, întrucât titlul nu i-a adus nici un profit, dar că la funcţia de premier n-are de gând să renunţe. Cine poate sa creadă că dacă lucrurile ar fi cuşere, „mieluşelul” de Ponta ar sta cu mâinile în sân, fără să prezinte dovezi care să oblige revista Nature la cuvenita dezminţire şi la consistente daune morale pentru grava atingere adusă blazonului său?!...

            Numai că în scurt timp, praf şi pulbere se va alege de toate visele lui de mărire bazate pe fraudă, minciună şi mitocănie: titlul de doctor îi va retras, demisia îi va fi impusă de dispreţul constant al politicienilor din străinătate, iar liniştea după inavuabila agitaţie de-acuma şi-o va regăsi doar în apropierea mentorului său de altădată.

            Că mare trebuinţă de cinste, respect şi cumsecădenie are ţara asta, de la vlădică până la opincă...

                                                                          George PETROVAI