Comunicat de presă nr. 33

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

COMITETUL JUDEȚEAN PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ MARAMUREŞ         

                                                                                     

2 mai 2019

                                                                   Purtător de cuvânt: Dan Bucă,

                                                                                            Tel.: 0755-112726

Drumul județean DJ 109F, afectat de căderi de pietre în Pasul Rotunda

        În ședința extraordinară a Comitetului Județean pentru Situații de Urgență s-a discutat și aprobat solicitarea Comitetului Local pentru Situații de Urgență Băsești referitoare la alocarea de la nivel central a unor resurse financiare pentru reabilitarea clădirii primăriei afectate de incendiul de la începutul lunii aprilie.

       Precipitațiile din ultima perioadă, respectiv temperaturile scăzute din timpul nopții au contribuit la căderea unor bolovani și pietre pe DJ 109F, în Pasul Rotunda, pe tronsonul Cavnic - Strâmbu Băiuț, la jumătatea zonei de serpentine. Directorul SC Drumuri și Poduri SA Maramureș. Emil Marinescu, a precizat că angajații societății au intervenit cu utilaje și au îndepărtat pietrele căzute de pe partea carosabilă și au curățat partea carosabilă de formațiunile de dimensiuni mai mici. În același timp au format o zonă/culoar de protecție pentru ca pietrele/bolovanii care se mai pot desprinde de pe versant să nu mai ajungă pe partea carosabilă. Zona afectată de căderile de pietre pe sectorul de drum județean a fost presemnalizată cu indicatoare rutiere.

      Prefectul Vasile Moldovan, președintele CJSU Maramureș, a declarat că fenomenul nu este oprit, iar în situația în care drumul județean va fi afectat în continuare și vor fi semnalate căderi de bolovani care să pună în pericol siguranța persoanelor și autovehiculelor aflate în trafic, administratorul drumului județean va proceda la închiderea acestuia. Situația este monitorizată de către angajații societății, dar și de către echipaje de poliție rutieră.

     

C.J.S.U. Maramureș

Aforismul zilei - Honore de Balzac

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(IX)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

            9.Ion Mihalache, un țărănist decis și realist

            Motto:

Politica zis țărănistă                                                          

din România actuală

(o țară pusă pe butuci

de cârmuirea ei penală),

un paradox e printre-atâtea

din epoca postdecembristă –

cu satele împuținate

și țărănimea tot mai tristă...

            Evoluția anapoda a României nu doar că poate, dar chiar trebuie să fie ilustrată (astfel ca măcar pentru urmașii noștri să fie învățătură de minte) prin trei ipostaze distincte din istoria ei recentă:

            1)Ca țară eminamente agricolă, în care țăranii sau „talpa țării” reprezentau cam 80% din populația sa (atenție la procesualitatea telurico-etnică țărână→țarină→țăran→țară, iar prin aceasta fundamental istorică), România întregită a cunoscut în anul 1938 nivelul cel mai înalt al prosperității temeinice, adică cel potrivit canoanelor din democrația occidentală;

            2)Îmboldit de ambiții faraonice în ceea ce privește planurile și înfăptuirile nerealiste, Nicolae Ceaușescu a ținut morțiș ca România să devină o țară industrial-agrară, iar pentru asta a neglijat complet atotputernicia avantajelor absolute (clima, relieful, rețeaua hidrografică, bogățiile solului, resursele subsolului) și relative (gradul de instruire al cetățenilor, credințe, tradiții, obiceiuri), astfel că grosul românilor s-a confruntat în anii optzeci cu forța reunit-pustiitoare a celor trei „f”-uri: foame-frică-frig;

            3)Urmărind numai josnice interese personale și de clan/partid, tâlharii postdecembriști, în egală măsură trădători și necalificați, au organizat și continuă să conducă jaful fără precedent al țării: peste 1200 de mari întreprinderi (unele foarte rentabile) au fost realmente culcate la pământ sau privatizate în condiții sfidător de suspecte, agricultura a fost în întregime mătrășită și aproximativ jumătate din pământul țării este înstrăinat, transporturile feroviare sunt deplorabile, cele maritime și fluviale practic inexistene (cu treizeci de ani în urmă, România ocupa un onorabil loc patru în lume la capacitatea totală a transportului său pe ape!), minele au fost închise și abandonate, pădurile sunt în continuare măcelărite, autostrăzile refuză să se autoconstruiască potrivit promisiunilor politrucianiste, starea de sănătate a românilor se deteriorează de la o zi la alta, brambureala din Educație se simte ca în sânul lui Avraam cu Abramburica la timonă, populația îmbătrânește, exodul este în floare și România-i tot mai nevoiașă.

            Ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru tot românul la acest capitol, voi recurge din nou (am mai făcut-o în articolele Năucitorul progres al jefuirii României și Cârmuitorii de-s corupți, norodu-i cu nădragii rupți...) la zdrobitorul argument furnizat de profesorul prahovean Eugen Stănescu, care – după raportarea tuturor monezilor la aur – ajunge la următoarele concluzii: a)Din anul 1415, dată la care românii au început să le plătească turcilor tribut, și până în 1877, anul în care și-au redobândit independența de stat, otomanii,  austriecii și rușii au jefuit principatele românești de circa 1200 tone aur; b)Din 1877 și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin companiile străine din perioada interbelică și prin uriașele despăgubiri de război, jaful României ajunge la aproximativ 12.500 tone aur, adică de 10 ori mai mare într-un interval de timp de aproape șase ori mai mic; c)După redresarea economică din perioada ceaușistă, numai prin transnaționale (unde mai pui pierderea prin nemuncă și prin jaful practicat de jigodiile interne?!) s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă ehivalentul a 2000 de miliarde euro!

            Revenind la ale noastre, trebuie să-i dăm lui Ion Mihalache, modestul învățător din Topoloveni (se naște în această localitate pe 3 martie 1882, moare pe 5 februarie 1963 în închisoarea politică din Râmnicu Sărat cu „ajutorul” sinistrului torționar Alexandru Vișinescu), ce-i al lui. Și anume, ne informează Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici, că – după dispariția conservatorilor – el sesizează locul rămas liber pentru cel de-al doilea partid de guvernământ, precum și faptul că țărănimea de după înfăptuirea reformelor era chemată să joace un rol tot mai activ în politica românească, așa că are inspirația „să priceapă spiritul timpului cu  nevoile și aspirațiile sale, ceea ce n-au reușit să facă atâția alții, deși superiori ca inteligență, cultură și talent”. Altfel spus, Ion Mihalache intuiește drumul bun, pe care alții în zadar au căutat să-l găsească „pe cărările întortocheate ale erudiției și ale combinațiilor savante” (formațiunile înjghebate de Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Nicolae Iorga sau generalul Averescu, cu toată superioritatea acestora, au fost doar „apariții meteorice pe firmamentul politicii românești”), ceea ce-i asigură musceleanului nostru un loc de frunte între întemeietorii Partidului Țărănesc, singurul partid capabil „să contrabalanseze cu eficacitate atotputernicul partid liberal” și în acest mod să contribuie din plin la normalizarea vieții politice interbelice.

            Iar dacă-i adevărat că împrejurările istorice i-au fost favorabile și au contribuit esențial atât la modelarea  politică (influențele notabile au venit dinspre Spiru Haret și Nicolae Iorga, nu și dinspre politica iorghistă), cât și la ascensiunea lui Mihalache, în aceeași măsură – ne atenționează S. Diamandi – trebuie „să-i recunoaștem meritul de a fi știut să corespundă situației la care s-a ridicat”: ministru al Agriculturii și Internelor, vicepreședinte și președinte al Partidului Național-Țărănesc (1933-1937).

            Da, căci dovedindu-și încă din primul război mondial exemplarul curaj pentru cauza națională (este decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”), apoi pentru unificarea Basarabiei cu patria mamă și, nu în ultimul rând, ca învățător și ucenic cooperatist al lui Spiru Haret întru ridicarea țărănimii, nu-i de mirare că, în spiritul maestrului său, Ion Mihalache a conceput cariera de învățător ca pe un apostolat, că „s-a devotat cu trup și suflet cauzei țărănești” și că în viață n-a cunoscut decât bucuriile și durerile partidului, „întemeiat din inițiativa și cu truda sa” (S. Diamandi).

            Acesta fiind caracterul dârz și integru al omului care „s-a ridicat la cea mai înaltă ierarhie socială prin muncă și merit” și care – completează Diamandi – „n-are ambiția situațiilor personale”, iată explicația faptului că I. Mihalache acceptă șefia partidului doar în momente de cumpănă, adică atunci când tuturor li se pare că-i singurul țărănist capabil să redreseze situația, șefie la care, de altminteri, bucuros renunță când își dă seama (bunăoară ca la fuziunea cu naționalii lui Iuliu Maniu) că asta cer interesele superioare de stat. Vasăzică, prin așezarea intereselor de stat deasupra celor de partid, el nu numai că-și confirmă valoarea de mare om politic, dar izbutește să scoată partidul din multe situații critice cu tactul și fermitatea de care dă dovadă, cu sinceritatea și claritatea ideilor pe care le expune cu mai mult folos la întrunirile publice (aici se simțea mai în largul lui), decât atunci când trebuia să urce la tribuna Parlamentului.

            Vorbind în cunoștință de cauză, ca unul care-l văzuse și auzise pe Mihalache improvizând „un discurs de toată frumusețea, atât în ceea ce privește fondul cât și forma”, scriitorul Diamandi  admite că acesta n-avea „impetuozitatea doctorului Lupu, erudiția lui Stere sau dialectica lui Iunian”. Avea, în schimb, toate cele necesare pentru oratorul prin excelență al maselor: sinceritatea convingerilor și simplitatea ideilor „afirmate cu căldură și expuse într-o formă clară, îngrijită și presărată cu imagini și comparații”...

            Dar cu toate marile servicii aduse partidului (inclusiv revizuirea Actului de la 4 ianuarie 1926 și restaurația din 8 iunie 1930), a venit momentul când Ion Mihalache, aidoma lui Constantin Stere, a cunoscut ingratitudinea țărăniștilor și dureroasa izolare în propria formațiune politică. În opinia lui Diamandi, vina pentru această nefirească stare de lucruri revine atât lui Mihalache (n-a știut să împiedice plecarea de lângă el a unor țărăniști capabili), cât și partidului, în interiorul căruia oportunismul luase locul spiritului democratic de altădată.

            Sighetu Marmației,                                                              George  PETROVAI

                  1 mai 2019                                         

ACEASTĂ VIAŢĂ ESTE DE RAHAT

La naştere, nu îţi alegi părinţii,

Chiar dacă doare, e adevărat

Şi fără a te pune rău cu sfinţii,

Această viaţă este de rahat.

Copilărie n-ai, n-ai timp de joacă,

Devii matur la paisprezece ani

Şi gura ta nu ştie să mai tacă,

Cu-ai tăi părinţi te simţi printre orfani.

Te-ntreabă, nu te-ntreabă despre şcoală,

Se uită, nu se uită în penar

Şi nu le pasă dacă ai vreo boală,

Sau dacă ai vreun ban în buzunar.

Că sex nu au făcut să îţi dea viaţă,

Naşterea ta a fost o întâmplare,

Ia viaţa-n piept şi trebui să-i faci faţă,

Că dacă nu, pe ei tot nu îi doare.

Dacă ai fraţi, mai bine fă-ţi valiza,

Te vor minţi, nu ştii cu cine ţin

Şi care, pentru ei, le este miza,

Ce li se mai năzare din senin.

Mai bine pleacă, timpul tot se duce,

Nu aştepta până la majorat,

Tu fii dintre acei ce poartă cruce,

În viaţa asta care-i de rahat.

Pe unde-ajungi, să nu uiţi de credinţă,

Nici naşii n-ai ales la botezat,

Nici numele nu a fost cu putinţă,

Îl porţi pe-acela care ţi s-a dat.

Ţi s-a dat viaţă, ţi s-a dat şi nume,

Ar trebui să fii un mulţumit,

Iar Dumnezeu ţi-a dat o lume,

Motive ai acuma de muncit.

 Nu-ţi poţi alege nici femeia,

Când vine săptămâna, neagra,

Numai la ea, în cap îţi e ideea

Şi n-ai nevoie de Viagra.

Ea îţi va spune c-a rămas gravidă,

Vei auzi cum gura nu-i mai tace,

Cu faţa de acum lividă,

Nu vei putea decât să cazi la pace.

Şi iată, cum a fost cu tine,

Că şi cu tine la fel s-a-ntâmplat,

Stai liniştit, aşa e şi cu mine,

Această viaţă este de rahat.

                   CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

Fotografia zilei - Actriţa Marisa Mell

Genocidul lingvistic al unei treimi din populația Ucrainei anului 2019

                            de prof. univ. dr. Nicolae Iuga              

Pe 25 aprilie 2019, întâmplător Joia Patimilor, sub ochii unei Europe ipocrite și marcată de lașitate în raport cu S.U.A., Parlamentul de la Kiev a adoptat o Lege privind „utilizarea consolidată [?] a limbii ucrainiene ca limbă de stat”[1], o Lege care, prin prevederile sale, depășește cu succes în sens represiv fostele legiferări austro-ungare și ulterior fascisto-horthyste în domeniul asigurării „supremației” limbii de stat. Ținta, pe cât de iluzorie tot pe atât de periculoasă, ar constitui-o ucrainizarea forțată a celor peste 30% de ruși & rusofoni[2] din totalul populației Ucrainei, aproximativ 15 milioane de persoane,  în timp ce o jumătate de milion de români și o sută patruzeci de mii de maghiari au urma să fie, cum se spune su cinism, victime colaterale.

Să recapitulăm pe scurt legislația referitoare la utilizarea limbii oficiale din perioada austro-ungară și respectiv horthystă. Legea XXXVIII din 1868 conținea prevederi referitoare la: obligativitatea şi libertatea învăţământului; modalităţile de înfiinţare a şcolilor primare; şcolile confesionale; şcolile primare înfiinţate de persoane private sau de asociaţii; şcolile comunale (populare, superioare, cetăţeneşti); şcolile primare de stat; şcolile secundare, seminariile pedagogice; autorităţile şcolare; statutul învăţătorilor[3]. Era, totuși, pentru acea vreme o legislație liberală, deoarece dispunea ca fiecare elev să-şi primească instrucţiunea în limba maternă, în măsura în care acea limbă e una din limbile obişnuite în comună, cu condiția ca în programa școlară să fie introduse materiile stabilite de către stat. Școala era obligatorie pentru toți copiii cu vârsta între 6 și 12 ani. Confesiunile religioase aveau dreptul să înființeze școli parohiale pe cheltuială proprie, cu învățători aleși de către preoți, care le stabileau și salariul, iar statul avea dreptul de a inspecta școlile confesionale, cu scopul de a se realiza o educație unitară. Dar de la acel moment, 1868, și până la încheierea Primului Război Mondial, timp de o jumătate de secol statul maghiar a urmat o politică de restrângere continuă, până la desființare, a învățământului în limbile minorităților naționale.    

În anul 1872, funcția de Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost preluată de către Trefort Ágoston, un om care a urmărit cu obstinație controlul statului asupra şcolilor confesionale, elaborând și o legislație anume în acest sens. Învățământul în limba minorităților naționale se sprijinea pe autonomia bisericilor respective, în consecință autorităţile guvernamentale maghiare au  luat măsuri care să limiteze drepturile autorităţilor bisericeşti asupra şcolilor confesionale. Prin Legea inițiată de către ministrul Trefort, Legea nr. XXVIII din 1876, Inspectoratul şcolar regesc era mandatat să verifice şi să aprobe planurile de învăţământ, manualele şcolare şi materialul didactic, motivaţia oficială fiind aceea că fiecărui cetăţean trebuie să i se ofere condiţii corespunzătoare pentru însuşirea limbii maghiare ca limbă oficială a statului[4]. Astfel, a fost introdusă și în școlile confesionale predarea obligatorie a limbii maghiare, bineînțeles pe cheltuiala parohiilor respective. Învățătorii care în termen de 4 ani nu își însușeau limba maghiară la cel mai înalt nivel, erau înlăturați din școli.      

După cum a arătat și un diplomat român celebru, statul maghiar nu a înființat pe seama românilor nici o singură școală[5], dar a folosit școlile construite cu banii românilor în scopul maghiarizării acestora. În plus, în anul 1891 a mai fost dat un articol de lege, așa-zisa Lege a „azilelor” (i. e. a grădinițelor), prin care se instituia obligația tuturor părinților de a trimite copiii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani la „institutele azilului”, unde urmau să facă „exerciții de evlavie” (!) interconfesionale și să învețe limba maghiară, împotriva drepturilor universale ale părinților de a dispune de orientarea educativă și confesională pentru copiii minori[6].  În fine, celebra Lege Apponyi, Legea nr. XXVII din  1907 îi transforma pe toți dascălii, inclusiv pe învățătorii de la școlile confesionale, în funcționari publici și ca atare aceștia erau obligați să depună un jurământ de credință față de stat[7]. În cazul școlilor confesionale, inspecția școlară putea fi realizată nu numai de către revizorii școlari, ci și de către reprezentanți ai administrației locale, notari comunali și funcționarii de plasă care, dacă nu erau mulțumiți de modul în care era stăpânită și predată limba maghiară, puteau dispune suspendarea învățătorului sau, după caz, îndepărtarea lui din învățământ și închiderea școlii. Iar la art. 12 al acestei legi era prevăzut dreptul guvernului de a dispune desființarea oricărui tip de școală confesională, dacă acest lucru era cerut de „interese superioare de stat”, desigur fără a se preciza care pot fi aceste interese, hotărârea ministrului de resort fiind inatacabilă juridic.  

S-a putut observa că, în ultimele două decenii de existență a monarhiei Austro-Ungare, notarii comunali maghiari îndeplineau în același timp și veritabile funcții de poliție politică. Spre deosebire de primari, care proveneau din rândul comunităților locale, notarii erau numiți de către autoritățile centrale și ei aveau datoria de a observa tot ce se întâmpla în sate și de a raporta la administrația comitatelor. De exemplu, în cazul mișcărilor de trecere la Ortodoxie a rutenilor din Subcarpatia de la începutul secolului XX, intervenția represivă a autorităților a plecat de la denunțurile notarilor din mediul rural adresate funcționarilor de la districte sau comitate. Totodată, prin Legea nr. XXVII din 1907, salariile învățătorilor confesionali au fost majorate de către stat, dar multe parohii nu își puteau permite să plătească salarii mărite, împrejurare în care statul se oferea să dea un ajutor financiar la completarea salariului învățătorului, bineînțeles cu condiția ca acesta să predea disciplinele de la clasă în limba maghiară. În caz contrar, școala era desființată. Limba maghiară era prevăzută ca să se învețe un număr de 13 ore pe săptămână, timp de patru ani de zile. După datele statistice aferente anului 1891/1892, cele două biserici românești din Ardeal, Greco-Catolică și Ortodoxă, întrețineau din mijloace proprii, un număr de 3.083 de școli primare confesionale[8]. Urmare a politicilor de maghiarizare prin școală, după aplicarea Legii Apponyi au fost desființate mai mult de jumătate, aproximativ 1.600 de școli confesionale românești, fiind transformate în școli maghiare de stat.

Să vedem acuma ce prevederi „europene” are statul ucrainean de azi în ceea ce privește utilizarea limbii oficiale de stat. În primul rând, Legea a fost adoptată în data de 25 aprilie 2019, fiind votată în Parlament de către de un număr de 278 de deputați[9], și a fost promulgată imediat de către fostul președinte Poroșenko, la numai patru zile după acesta a pierdut alegerile, dar mai-nainte ca să-și fi predat atribuțiile sale către președintele nou ales Zelenski. Adevăratul motiv al acestei proceduri urgente și scopul emiterii acestei legi a fost acela de a-l pune în dificultate pe noul președinte, în eventualitatea că acesta ar încerca o înțelegere cu Putin și cu Rusia, în condițiile în care celor 15 milioane de ruși & rusofoni din Ucraina le va fi interzisă utilizarea limbii proprii.

Normalizarea relațiilor cu Rusia este interzisă în Ucraina, ca politică de stat, pentru că S.U.A. au cheltuit aproximativ 5 miliarde de dolari pentru a destabiliza Ucraina și pentru a o instiga permanent și cu orice preț împotriva Rusiei. Nu este nici un secret, S.U.A. se află de peste un deceniu într-un fel de război de agresiune nedeclarat împotriva Rusiei, război purtat prin câțiva intermediari servili și proști, între care vârful de lance este Ucraina. Ucraina a fost instigată să provoace Rusia, prin anunțarea inteției sale de a intra în N.A.T.O. cu teritoriile rusești din Est și cu Crimeea cu tot, în scopul de a putea fi amplasate acolo baze militare ale S.U.A.. Ucraina a fost instigată să comită în 2014 atrocități și crime de război împotriva populației civile din Odesa. Ucraina a fost instigată, tot în 2014 să provoace, prin devierea culoarului de zbor, doborârea unui avion civil de pasageri și să cauzeze moartea a 298 de oameni, numai pentru a se putea da vina pe Rusia pentru acest incident. Ucraina a fost instigată să provoace Rusia prin atacarea Mitropoliei Ortodoxe aflată în subordinea Patriarhiei de la Moscova și, mai nou, Ucraina este instigată să provoace Rusia, prin interzicerea utilizării limbii ruse de către cei 15 milioane de ruși și rusofoni de pe actualul teritoriu, discutabil și disputabil, al acestei țări, căzând victimă în acest fel toate celelalte minorități naționale.

Forțând sfera noțiunii de „limbă oficială de stat”, în cea mai pură tradiție fascistoidă, această lege conține între altele următoarele prevederi[10], în raport cu care noi vom consemna unele probleme care se ridică inevitabil:

- „Limba ucraineană trebuie să devină obligatorie ca limbă de comunicare în toate instituțiile de învățământ”. Probleme: cum mai este posibil, în acest context, învățământul în limbile minorităților naționale? Cadrele didactice și elevii vor vorbi limba maternă în sălile de clasă, iar pe coridoare și în curtea școlii limba ucraineană? Sau se va desființa complet învățământul în limbile minorităților (lucru pe care, să recunoaștem, nu l-au făcut de tot nici fascimul și nici comunismul)?       

- „Toate manifestările culturale de masă se vor desfășura în limba ucraineană”. Prebleme: cum se va proceda concret, oratorii, cântăreții etc. vor spune / recita / cânta același lucru de două ori, o dată în limba maternă și a doua oară în limba oficială? La teatru, actorii vor fi dublați? Va fi permis să se cânte imnul UE, „Odă bucuriei” cu versurile lui Schiller în germană, sau se va cânta numai în ucraineană?

- „Toate mijloacele de comunicare în masă vor fi în limba ucraineană”. Probleme: va mai exista presă în limbile minorităților? Ce are de zis UE care clamează „valorile europene”,  între care se află și dreptul la păstrarea identității culturale și libertatea de exprimare?

- „Obligația personalului din sectorul serviciilor publice, inclusiv cele proprietate privată (magazine, cârciumi, frizerii etc.) de a vorbi numai în limba ucraineană”. Probleme: cum se va proceda cu cetățenii străini? Aceștia vor trebui să fie în permanență însoțiți de un traducător? Cum se va dezvolta sectorul turistic în aceste condiții?

Alte probleme: cum vor vorbi deputații din Parlamentul de la Kiev, acei deputați care reprezintă marea minoritate rusă și până acuma au vorbit în limba rusă? Dacă vor cere drepturi pentru limba rusă vorbită de o treime din populația țării, ce se va întâmpla cu ei, vor fi arestați și băgați la pușcărie?

Este adevărat, Constituția Ucrainei adoptată în iunie 1996, la articolul 10 garantează în vorbe dezvoltarea liberă a tuturor minorităților naționale din țară, dar deputații care au votat pe 25 aprilie 2019 Legea limbii ucrainiene nu s-au împiedicat de astfel de fleacuri. 

Pentru nerespectarea acestor dispoziții ale legii sunt prevăzute sancțiuni aspre, plecând de la amenzi mari și mergând până la pedeapsa cu închisoarea. Toți locuitorii sunt obligați să vorbească limba ucraineană, iar pentru aplicarea legii și pentru constatarea contravențiilor și a infracțiunilor, legea prevede înființarea unei „Comisii de de supraveghere”, adică un fel de Poliție lingvistică, un orwellian Minister  al Adevărului, fapt care - trebuie să o recunoaștem - a depășit imaginația chiar și a celor mai bizari și mai grotești dictatori ai lumii. Amenzile pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la literele a-d variază între 3.400-12.000 grivne (130-450 dolari)[11], în condițiile în care salariul mediu este de 117 euro. Pedeapsa cu închisoarea, de până la 10 ani, se poate da pentru eventuale demersuri care avea drept scop să confere statutul de limbă regională pentru oricare altă limbă, în afară de ucraineană.

Ca să înțelegem mai bine despre ce este vorba, am putea să ne servim de câteva exemple. Dacă de pildă un consilier român dintr-o localitate românească de peste Tisa (din Transcarpatia) va îndrăzni să vorbească ceva în Primărie în limba română cu ceilalți consilieri și cu primarul, care și ei sunt români, acest consilier va primi o amendă de 7.000 de grivne (aprox. 260 de dolari)[12]. Dacă un învățător sau profesor va încerca să îi explice unui elev ceva, orice, în limba română, acest cadru didactic va fi pasibil de o amendă de 5.100 de grivne (mai mare decât salariul său pe o lună). La fel în comerț, dacă un vânzător român dintr-o localitate românească va vorbi ceva, orice, cu un client care este și el român, riscă o amendă de până la 6.800 de grivne (aprox. 252 dolari) ș.a.m.d. Aceste lucruri se întâmplă într-o țară în care, repetăm, mai mult o treime din totalul populației este alcătuită din minorități naționale. În ceea ce privește cadrele didactice de toate nivelele, acestea vor trebui să obțină un certificat de cunoaștere a limbii ucrainiene, care să le dea dreptul să profeseze pe mai departe. Avem toate motivele să presupunem că acest examen va fi unul cu totul subiectiv și va constitui un pretext ca, la influența ocultă a poliției politice, să fie dați afară din învățământ aparent legal oamenii care nu sunt dezirabili în sistem.         

Prin comparație, trebuie să observăm că în cazul maghiarizării forțate de pe timpul Austro-Ungariei, mai exact în virtutea legilor Trefort din 1876 și Apponyi din 1907, școlile confesionale în limbile minorităților puteau fi închise, dar numai treptat, una câte una, după o rețetă duplicitară și fariseică. Erau ridicate mai întâi standardele în ceea ce privește cunoașterea limbii maghiare, dotarea materială a școlii și salarizarea învățătorilor, până la un prag pe care parohiile nu și-l puteau permite financiar, după care școala era desființată ca școală cu predare într-o limbă minoritară. Apoi administrația de stat venea cu ceva subvenții de la stat, iar școala era reînființată anul următor fără probleme, dar ca școală de stat cu limba de predare maghiară. În acest fel, în timp de aproximativ trei decenii au fost desființate 1.600 din cele peste 3.000 de școli românești din Ardeal. Pe de altă parte, în Justiție administrația austro-ungară permitea utilizarea fără probleme a limbii materne, judecătorii trebuind să aibă la dispoziție un traducător. Să ne reamintim numai că țăranii ruteni din grupul lui Kabaliuc (devenit ulterior în Biserica Ucraineană Sf. Alexie Carpatinul), judecați la Sighet în anii 1913-1914 pentru delicte care țineau de libertatea de conștiință religioasă, au fost audiați în limba lor maternă, iar judecătorii aveau un translator pentru limba maghiară. 

Administrația austro-ungară, rafinată, punea în aplicare a ceea ce s-ar putea numi disciplina foamei pe termen lung. Prin comparație, administrația ucraineană de azi, primitivă și brutală, interzice pur și simplu într-o bună zi, în mod brusc, utilizarea limbii materne peste tot, în școală, cultură, servicii, media și spațiul public, sub amenințarea unor pedepse aspre, suprapunând peste disciplina foamei existentă deja și o a doua formă de constrângere, pe care am putea-o numi disciplina bâtei.  Fără îndoială, ceea ce se întâmplă azi în Ucraina poate fi calificat drept genocid lingvistic. Potrivit noțiunii de genocid, așa cum este definită aceasta în Convenția O.N.U. din 1948 la art. II, aici intră nu numai uciderea fizică a membrilor unui grup, ci și alte acțiuni, precum atingerea gravă adusă integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup, sau supunerea intenționată a membrilor unui grup la condiții de existență care antrenează distrugerea totală sau parțială a grupului respectiv[13]. Avem aici un genocid legiferat și comis de către stat, prin atingerea gravă a integrității mentale a unor mari grupuri etnice, un genocid în care statul însuși prevede pedepse pentru cei care ar refuza să îl pună în aplicare.

Prin adoptarea acestei legi, Ucraina de azi devine o țară nefrecventabilă în ambele sensuri ale termenului, atât la propriu cât și la figurat, atât pentru turism cât și în planul relațiilor internaționale. 

-----------------------------------

[1] zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannya-ukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji

[2] https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievul-adopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucrainene-producand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589

[3] Vezi Constantin Băjenaru, Legislație școlară în perioada dualismului austro-ungar, în: https://drive.google.com /file/d/ B0BSB9R7xn9dNVNNY05HRmxySkk/view

[4] Idem, p. 241.

[5] Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed a IV-a, Editura Vicovia, Bacău, 2008, p. 303.

[6] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19-martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile-apponyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-a-nationalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar/

[7] Constantin Băjenaru, op. cit., p. 243.

[8] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19-martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile-apponyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-a-nationalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar/

[9] https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievul-adopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucrainene-producand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589

[10] zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannya-ukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji . Vezi și: https://www.facebook.com/uniunea.rutenilor.subcarpatici?__tn__=%2CdC-R-R&eid=ARBBDFVapUA Auru BGS2mCHptBMrv_1w3MjrTWbJmI-h8AFEL9W4ePJ-bJSEf255zk9lLxe49SpdSbcz-

[11] Ibidem.

[12] https://www.promptmedia.ro/2019/03/codreanu-legea-cu-privire-la-functionarea-limbii-ucrainene-ca-limba-de-stat-suprima-mai-multe-drepturi-ale-minoritatii-romane-autohtone/  

[13] http://www.cab1864.eu/upload/CONVENTIA%20PENTRU%20PREVENIREA%20SI%20REPRIMAREA %20CRIMEI %20DE%20GENOCID.pdf     

"Intre vulturi a izbucnit odata / Razboi cum n’a fost vreme ‘ndelungata."

Între vulturi a izbucnit odată

Război cum n’a fost vreme ‘ndelungată.

Pliscuri şi ghiare, ridicate, crunte,

S’au năpustit, vârtej, ca să se ‘nfrunte.

Cei mai viteji, pieriră toţi în luptă,

Hultani şi şoimi, şi, vreme ne’ntreruptă,

Încăierarea întrecu urgia

Şi cu avântul şi cu dibăcia;

Aşa încât văzduhul s’a mânjit

Cu sângele trufaş sau biruit

Şi-un timp întreg, din câte timpuri sânt,

Căzură aripi din tărie pe pământ.

Dar îngerii, porumbeii-ai sfintei mile,

S’au întristat că vulturi şi acvile

Duc luptă’n cer pe viaţă şi pe moarte – 

Şi, mai de-aproape şi de mai departe,

Se străduiră să se facă pace,

Căci pacea, porumbeilor le place – 

Şi, într’o zi sau într’o seară,

În stoluri cârdurile se’mpăcară.

Şi, cum e dat, la pace-i şi ospăţ

Şi, din nărav şi din învăţ,

Războinicii poftiră şi porumbeii oaspeţi,

Dar nu ca să-i cinstească, ci să-i mănânce proaspeţi.

Că s’au stârnit un jaf şi un măcel

De n’a putut scăpa un porumbel

Şi sângele vărsat

A fost mai mult de cel nevinovat.

VULTURUL ŞI COLUMBA

TUDOR ARGHEZI

REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

ANUL VII – 1 OCTOMVRIE 1940 – NR. 10

Cu respect,

Valentin-Nicolae Bercă

"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

DE PAȘTI UNII AU ALES SĂ SPUNĂ LUCRURI TRĂSNITE

Pe deputatul USR Iulian Bulai eu, una, îl înțeleg… că dânsul a mai avut idei trăsnite …îmi amintesc cum a fost de părere, mai demult, că Europa nu ne păruiește destul, ci că ar trebui să ne care și niște poșete în cap, în completarea păruielii, pentru ca dânsul să se simtă mulțumit. Cam așa

„În momentele cele mai grele ale democraţiei româneşti, gândindu-mă la dimensiunea federală a Uniunii Europene, mă întrebam DE CE NU AM BENEFICIAT ŞI DE PÂRGHII DE INTERVENŢIE DIN PARTEA UE , CI DOAR DE MECANISME DE VERIFICARE ŞI COOPERARE” (Iulian Bulai, specialist în diplomaţie culturală, membru al Fundaţiei CAESAR, 14 ianuarie 2016).

Așa că lui pot să-i acord circumstanțe atenuante când postează, pe 28 aprilie 2019, următorul text , pe pagina sa de FACEBOOK:

„Învierea este şi despre tentativa unui GRUP CRIMINAL ORGANIZAT de a promova un FAKE-NEWS. Mituind martorii şi promovând un mesaj fals. Se întâmplă asta şi în zilele de astăzi. La tv sau pe stradă, sau în Parlament. Fenomenul e vechi de când lumea. Iată că ÎNTÂMPLAREA (oooo!!! n.n.) de la Ierusalim de acum 2000 de ani a schimbat lumea şi oamenii, iar tentativa de fake-news a rămas doar o încercare nereuşită de cosmetizare a adevărului. Să avem speranţă aşadar. Fake-news vin şi trec. Adevărul rămâne. Interpretat de către fiecare dintre noi. Dar nicidecum nu poate fi cumpărat cu bani. Se aplică în credinţă, politică sau relaţiile interpersonale. ASTA AM ÎNȚELES EU aseară la slujba de Înviere! Hristos a înviat!”

Nu discut despre exprimarea precară și nici logica zglobie de mai sus, fracturată ici-colea, prin părțile esențiale. Asta a înțeles Iulian Bulai din slujba de Înviere, deci nu e nimic de făcut!

Că pentru dânsul și ziua de Paști e un fel de chestie „trendy”. Iată:

„Paștele pe bicicletă! Hai în Moldova! (…) PS: dacă am avea și autostradă am fi «fruntea țării»…”s.a.m.d. – cu toate că, sigur, întrebarea firească în acest caz ar fi: ce ne mai trebuie, cetățeni, autostradă dacă avem bicicletă?

Când alege însă să spună lucruri trăsnite un preot, lucrurile sunt diferite. Căci nu știu cum altfel să comentez ceea ce a spus în direct la matinalul DIGI FM părintele Necula, pe 26 aprilie 2019:

„Există segmente în viață în care jertfim totul și primim foarte puțin înapoi sau suntem loviți înapoi cu nerecunoștință. Cred că cei care își asumă în Hristos suferința merg mai departe CU BUCURIE și CU DRAG. Mântuitorul nu s-ar fi plâns, de exemplu, CĂ I S-A FĂCUT DOSAR POLITIC . Și-ar fi asumat până la capăt. Ca om al lui Dumnezeu NU TE POȚI APĂRA , trebuie să vezi UNDE AI GREȘIT , să înveți și să mergi mai departe. Noi interpretăm că ar fi fost un dosar politic între Roma și Ierusalim. Atunci când te judecă nejudecătorii, ASUMI ȘI MERGI PÂNĂ LA CAPĂT. Gândește-te la patimile celor din penitenciarele comuniste, care nici măcar nu au avut hotărâre de executare sau de arestare și au stat nejudecați cu anii, în penitenciare. Ei seamănă cu Hristos. NU SE SMIORCĂIE ”

Doamne-Dumnezeule, părinte, ce-i asta? Ce comparații faceți matale, acolo? Considerați că apărarea firească în procesul de justiție, când se știe că se face o nedreptate, e o SMIORCĂIALĂ? Și că ar trebui să SE ACCEPTE abuzul, într-o convenabilă tăcere? Nu pricep cu ce BUCURIE și cu ce DRAG s-au dus la pușcărie în ultimii ani oameni nevinovați, pe baza unor dosare incredibile, despre care astăzi toată lumea știe că au fost contrafăcute… Cum adică „ASUMI ȘI MERGI MAI PÂNĂ LA CAPĂT”. Chiar și nevinovat, părinte? Cum așa? Atunci ce rost mai are procesul de judecată?

Cei din închisorile anilor ’50 nu s-au putut apăra, știți bine că ei nu au avut POSIBILITATEA și ȘANSA de a se apăra… dar ce doriți să ne transmiteți… că o fi bine așa, și acum, în secolul XXI?

Părintele Necula nu are scuza unei exprimări care, din greșeală, ar putea deveni interpretabilă. Pagina sa de FACEBOOK este urmărită de 138.867 persoane, se știe că tinerii îl ascultă și îl caută. De aceea cred că mesajele sale trebuie să fie clare, responsabile și să nu aducă un plus de confuzie în judecata unor adolescenți sau tineri și așa bombardați, de peste tot, cu mesaje bizare, transmise, de multe ori, cu rea-credință.

În schimb nu m-a mirat deloc, dar DELOC! că editorialul Loredanei Voiculescu, cu titlul: „Părintele Constantin Necula: «Mântuitorul nu s-ar fi plâns că i s-a făcut dosar politic»…”, de pe site-ul REPUBLICA.ro, a fost preluat pe pagina Cristinei Țopescu și a primit de la dânsa inimioară și bezea .

Altfel, e o mare agitație în rândul evlavioasei „societăți civile” cu privire la obligativitatea „desprinderii bisericii de politică”, aceasta fiind invocată, de exemplu, când „vigilența civică” a sancționat demersul Bisericii ortodoxe –demers perfect legitim, în acel caz- care și-a asumat o poziție clară cu privire la Referendumul pentru redefinirea familiei. Când mesajul unui preot servește însă propagandei obișnuite a „societății civile”, ca în cazul de față, el este promovat copios de toate publicațiile antiguvernamentale, oricât de „politizat” ar fi. Și chiar este politizat.

În schimb n-am auzit nici o chițăială civică atunci când s-a dat publicității Comunicatul Bisericii Evanghelice, din 2 octombrie 2018, biserică de care aparține enoriașul Klaus, în legătură cu „referendumul pentru familie”, și care suna așa:

„Căsătoria este şi rămâne ancorată în Codul Civil. Majoritatea parlamentară şi Guvernul atrag atenţia asupra unei teme de formă. Scopul este de a DISTRAGE ATENȚIA de la PROPRIA CORUPȚIE, VIOLARE A JUSTIȚIEI, A NEPOTISMULUI, OSTILITĂȚII FAȚĂ DE UE şi DEMOCRAȚIE(…) Un referendum care este iniţiat de O PUTERE DICTATORIALĂ şi DISTRUCTIVĂ şi care ÎNCALCĂ VALORILE DEMOCRATICE şi de DEMNITATE UMANĂ CELE MAI ELEMENTARE , nu poate fi susţinut”

A văzut „societatea civilă” vreo urmă de politizare în acest comunicat? Ei, aș!

Iar acest dublu limbaj a devenit atât de comun în rândul celor care și-au „adjudecat” societatea civilă de mulți ani, încât a început să fie privit de către cetățeni, cu o ridicare din umeri, ca un lucru normal. Sau ca o fatalitate. Or eu cu o asemenea fatalitate aș dori să nu mă împac.

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

E doar fotbal! CFR CLUJ NAPOCA - VIITORUL OVIDIU 3-1!

 „E primul meci ca antrenor la CFR în care sunt condus la pauză. E un record doborât de Viitorul. E o echipă care poate surprinde pe oricine. Are un joc ofensiv foarte bun. A fost o primă repriză echilibrată. Am avut agresivitate, am ajuns de multe ori în careu. Le-am spus să continue să fie agresiv. Au fost și jucători cărora le-am spus pe nume. Le-am zis să ridice nivelul. Au făcut asta. A fost și un moment psihologic, când Cristi Manea a scos mingea de pe linia porții”, a declarat Dan Petrescu la Look Sport.

„Camora a arătat că este un căpitan și un jucător fantastic. A marcat un gol vital. Pot să stau liniştit pe banca tehnică! Titlul de campioană este sută la sută la noi!

„E obligatoriu să nu pierdem la Astra. Apoi vom avea trofeul pe masă cu Craiova, acasă. Astra Giurgiu poate câştiga cu oricine, oricând. Ne odihnim o zi, apoi pregătim marele meci”

Dan Petrescu, antrenor CFR 1907 Cluj Napoca.

                                                               A consemnat Cristi SOMEŞAN