(De la politicienii trecutului la
politrucii prezentului)
9.Ion Mihalache, un țărănist decis și
realist
Motto:
Politica zis țărănistă
din România actuală
(o țară pusă pe
butuci
de cârmuirea ei penală),
un paradox e printre-atâtea
din epoca postdecembristă –
cu satele împuținate
și țărănimea tot mai tristă...
Evoluția anapoda a României nu doar că poate, dar chiar trebuie să fie ilustrată
(astfel ca măcar pentru urmașii noștri să fie învățătură de minte) prin trei
ipostaze distincte din istoria ei recentă:
1)Ca
țară eminamente agricolă, în care țăranii sau „talpa țării” reprezentau cam 80% din
populația sa (atenție la
procesualitatea telurico-etnică țărână→țarină→țăran→țară, iar prin aceasta fundamental istorică), România
întregită a cunoscut în anul 1938 nivelul cel mai înalt al prosperității temeinice, adică cel potrivit canoanelor din democrația occidentală;
2)Îmboldit
de ambiții faraonice în ceea ce privește planurile și înfăptuirile nerealiste, Nicolae Ceaușescu a ținut morțiș ca România să devină o țară industrial-agrară, iar
pentru asta a neglijat complet atotputernicia avantajelor absolute (clima,
relieful, rețeaua hidrografică, bogățiile solului, resursele subsolului) și relative
(gradul de instruire al cetățenilor, credințe, tradiții, obiceiuri), astfel că grosul românilor s-a
confruntat în anii optzeci cu forța
reunit-pustiitoare a celor trei „f”-uri: foame-frică-frig;
3)Urmărind
numai josnice interese personale și de
clan/partid, tâlharii postdecembriști, în egală
măsură trădători și necalificați, au
organizat și continuă să conducă jaful fără precedent al țării: peste 1200 de mari întreprinderi (unele foarte rentabile) au fost
realmente culcate la pământ sau privatizate în condiții sfidător de suspecte, agricultura a fost în întregime mătrășită și aproximativ jumătate din pământul țării este înstrăinat, transporturile feroviare sunt deplorabile, cele
maritime și fluviale practic inexistene (cu treizeci de ani
în urmă, România ocupa un onorabil loc patru în lume la capacitatea totală a
transportului său pe ape!), minele au fost închise și abandonate, pădurile sunt în continuare măcelărite, autostrăzile refuză
să se autoconstruiască potrivit promisiunilor politrucianiste, starea de
sănătate a românilor se deteriorează de la o zi la alta, brambureala din Educație se simte ca în sânul lui Avraam cu Abramburica la timonă, populația îmbătrânește, exodul este în floare și România-i tot mai nevoiașă.
Ca
lucrurile să fie cât se poate de clare pentru tot românul la acest capitol, voi
recurge din nou (am mai făcut-o în articolele Năucitorul progres al jefuirii României și Cârmuitorii de-s corupți, norodu-i cu nădragii rupți...) la zdrobitorul argument furnizat de profesorul
prahovean Eugen Stănescu, care – după raportarea tuturor monezilor la aur –
ajunge la următoarele concluzii: a)Din anul 1415, dată la care românii au
început să le plătească turcilor tribut, și până în
1877, anul în care și-au redobândit independența de stat, otomanii, austriecii și rușii au jefuit principatele românești de circa 1200 tone aur; b)Din 1877 și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin companiile străine din
perioada interbelică și prin uriașele despăgubiri de război, jaful României ajunge la aproximativ 12.500 tone
aur, adică de 10 ori mai mare într-un interval de timp de aproape șase ori mai mic; c)După redresarea economică din perioada ceaușistă, numai prin transnaționale (unde mai pui pierderea
prin nemuncă și prin jaful practicat de jigodiile interne?!) s-a
furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce
reprezintă ehivalentul a 2000 de miliarde euro!
Revenind
la ale noastre, trebuie să-i dăm lui Ion Mihalache, modestul învățător din Topoloveni (se naște în această
localitate pe 3 martie 1882, moare pe 5 februarie 1963 în închisoarea politică
din Râmnicu Sărat cu „ajutorul” sinistrului torționar
Alexandru Vișinescu), ce-i al lui. Și anume, ne informează Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici, că – după dispariția conservatorilor – el sesizează locul rămas liber pentru cel de-al doilea
partid de guvernământ, precum și faptul că țărănimea de după înfăptuirea reformelor era chemată să joace un rol tot mai
activ în politica românească, așa că are
inspirația „să priceapă spiritul timpului cu nevoile și aspirațiile sale, ceea ce n-au reușit să facă atâția alții, deși superiori ca
inteligență, cultură și talent”.
Altfel spus, Ion Mihalache intuiește drumul bun,
pe care alții în zadar au căutat să-l găsească „pe cărările
întortocheate ale erudiției și ale combinațiilor savante” (formațiunile înjghebate de Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Nicolae
Iorga sau generalul Averescu, cu toată superioritatea acestora, au fost doar
„apariții meteorice pe firmamentul politicii românești”), ceea ce-i asigură musceleanului nostru un loc de frunte între
întemeietorii Partidului Țărănesc, singurul partid capabil
„să contrabalanseze cu eficacitate atotputernicul partid liberal” și în acest mod să contribuie din plin la normalizarea vieții politice interbelice.
Iar
dacă-i adevărat că împrejurările istorice i-au fost favorabile și au contribuit esențial atât la modelarea politică (influențele notabile au venit dinspre Spiru Haret și
Nicolae Iorga, nu și dinspre politica iorghistă),
cât și la ascensiunea lui Mihalache, în aceeași măsură – ne atenționează S. Diamandi – trebuie „să-i
recunoaștem meritul de a fi știut să
corespundă situației la care s-a ridicat”: ministru al Agriculturii
și Internelor, vicepreședinte și președinte al
Partidului Național-Țărănesc
(1933-1937).
Da,
căci dovedindu-și încă din primul război mondial exemplarul curaj
pentru cauza națională (este decorat cu ordinul militar de război
„Mihai Viteazul”), apoi pentru unificarea Basarabiei cu patria mamă și, nu în ultimul rând, ca învățător și ucenic cooperatist al lui Spiru Haret întru ridicarea țărănimii, nu-i de mirare că, în spiritul maestrului său, Ion Mihalache a
conceput cariera de învățător ca pe un apostolat, că „s-a
devotat cu trup și suflet cauzei țărănești” și că în viață n-a cunoscut
decât bucuriile și durerile partidului, „întemeiat din inițiativa și cu truda sa” (S. Diamandi).
Acesta
fiind caracterul dârz și integru al omului care „s-a
ridicat la cea mai înaltă ierarhie socială prin muncă și merit” și care – completează Diamandi – „n-are ambiția situațiilor personale”, iată explicația faptului că I. Mihalache acceptă șefia
partidului doar în momente de cumpănă, adică atunci când tuturor li se pare
că-i singurul țărănist capabil să redreseze situația, șefie la care, de altminteri, bucuros renunță când își dă seama (bunăoară ca la fuziunea cu naționalii lui Iuliu Maniu) că asta cer interesele superioare de stat.
Vasăzică, prin așezarea intereselor de stat deasupra celor de
partid, el nu numai că-și confirmă valoarea de mare om
politic, dar izbutește să scoată partidul din multe
situații critice cu tactul și fermitatea de care dă dovadă, cu sinceritatea și claritatea ideilor pe care le expune cu mai mult folos la întrunirile
publice (aici se simțea mai în largul lui), decât
atunci când trebuia să urce la tribuna Parlamentului.
Vorbind
în cunoștință de cauză, ca
unul care-l văzuse și auzise pe Mihalache
improvizând „un discurs de toată frumusețea, atât în
ceea ce privește fondul cât și
forma”, scriitorul Diamandi admite că
acesta n-avea „impetuozitatea doctorului Lupu, erudiția lui Stere sau dialectica lui Iunian”. Avea, în schimb, toate cele
necesare pentru oratorul prin excelență al maselor:
sinceritatea convingerilor și simplitatea ideilor „afirmate
cu căldură și expuse într-o formă clară, îngrijită și presărată cu imagini și comparații”...
Dar
cu toate marile servicii aduse partidului (inclusiv revizuirea Actului de la 4
ianuarie 1926 și restaurația din 8 iunie
1930), a venit momentul când Ion Mihalache, aidoma lui Constantin Stere, a
cunoscut ingratitudinea țărăniștilor și dureroasa izolare în propria formațiune politică. În opinia lui Diamandi, vina pentru această nefirească stare
de lucruri revine atât lui Mihalache (n-a știut să
împiedice plecarea de lângă el a unor țărăniști capabili), cât și partidului, în interiorul
căruia oportunismul luase locul spiritului democratic de altădată.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
1 mai 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu