sâmbătă, 1 noiembrie 2025

Semnificațiile zilei de 1 noiembrie 2025


 1 noiembrie este a 305-a zi a calendarului gregorian și a 306-a zi în anii bisecți. Mai sunt 60 de zile până la sfârșitul anului.

Evenimente

1512: Opera lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine a fost arătată pentru prima dată publicului.
1599: Intrarea triumfală în Alba Iulia a lui Mihai Viteazul
1894: Nicolae al II-lea devine noul țar al Rusiei
1952: În atolul Eniwetok, Statele Unite detonează cu succes Ivy Mike, primul dispozitiv termonuclear. Explozia a avut un randament de zece megatone echivalent TNT.

Nașteri

Decese

Sărbători

Sursa: Wikipedia

Ce sentimente transmite poetul?


                                                      de Mihaela CD

Întrebarea privind natura sentimentelor pe care le transmite poetul a stârnit dintotdeauna reflecții și discuții aprinse în rândul criticilor, cititorilor și chiar al poeților înșiși.

Adesea, însă, interpretările se reduc la simpla etichetă conform căreia „poetul își descrie viața”, „își povestește propriile trăiri” sau „își expune suferința ori fericirea în versuri”. O astfel de concluzie, deși foarte comodă, este adesea superficială și inexactă, cu mici excepţii. Nu  am să dezbat aici excepţiile, căci există într-adevăr şi poeţi care scriu numai despre propriile trăiri.   Articolul meu se referă la ceva mult mai profund. Poetul desăvârșit, adevăratul artist al slovelor, acela înzestrat cu har,‘’născut iară nu făcut’ ’transcen de limitele biografiei personale devenind un medium prin care emoțiile, experiențele și dramele universale se aștern în cuvinte.

Un poet autentic nu are nevoie să fi trăit fiecare întâmplare despre care scrie. El nu este neapărat un autor de jurnal intim, ci mai curând un arhitect al emoțiilor lumii. Se ştie că  poezia este de sorginte divină iar multe dintre sentimentele prezentate în versuri îi sunt transmise poetului pur si simplu prin canalul inspiraţional. Dintr-o imagine, dintr-o pictură, dintr-o poveste aflată întâmplător sau chiar dintr-un vis, poetul poate extrage mirifica sevă lirică a unei experiențe. Capacitatea sa extraordinară este aceea de a personaliza, de a interioriza și apoi de a transmite emoția ca și cum ar fi a lui. Aceasta este arta lui scenografică, este harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu .În acest fel, cititorul ajunge să creadă, să simtă și să trăiască intens ceea ce, în realitate, poetul a preluat din afara propriei vieți.

Adevăratul artist al condeiului posedă un dar rar întâlnit: empatia creatoare. El poate să îmbrace în metafore zguduitoare suferința altcuiva, să o trăiască prin filtrul propriei sensibilități și să o transpună în versuri de o autenticitate copleșitoare. Nu este nevoie să fi pierdut pe cineva drag pentru a scrie o elegie sfâșietoare; nu e nevoie să fi fost  trădat pentru a compune un poem al trădării. Poetul autentic, acela care vibrează înalt, se hrănește din miezul uman al experienței universale și, prin talentul său de excepţie, dăruiește cititorului senzația că acele cuvinte ce curg spre inima lui, au izvorât dintr-un adevăr trăit.

Astfel se explică de ce un volum amplu de poezie, în general, nu se adresează doar unei categorii anume de cititori. El nu este scris doar pentru femei sau doar pentru bărbați, nu se limitează la tineri sau la vârstnici, la cei fericiți în dragoste ori la cei abandonați, triști, marcați de dor sau însingurare. O carte bună de poezie este o frescă a sufletului omenesc, o punte între lumi și destine, o descriere subtilă a tuturor anotimpurilor vieții, cu bucuriile și încercările lor, cu lumina și umbrele, cu speranța și căderile inevitabile. În paginile unui volum generos de poezie se pot regăsi deopotrivă cei care trăiesc extazul iubirii, cât și cei răniți de despărțiri, cei încrezători și cei îndoielnici, cei puternici și cei vulnerabili.

Este greșită, așadar, atitudinea unor cronicari care reduc poezia la o simplă confesiune autobiografică. Afirmații de tipul „poetul își descrie viața” sunt, în multe cazuri, dovezi de lectura selectivă, limitată sau lipsă de înțelegere a procesului artistic. Cum poate cineva să știe cu certitudine că versurile pe care le citeşte sunt în fapt izvorâte din jurnalul personal al poetului și nu rodul unei imaginații fertile, al unei sensibilități capabile să asume suferința sau bucuria altuia? Poetul adevărat, înzestrat cu har, la fel ca scriitorul profesionist poate scrie la persoana întâi despre experiențe pe care nu le-a trăit niciodată, dar pe care le face să pară vii, autentice și zguduitoare pentru cititor.

În esență, poetul cu har transmite nu atât ceea ce a trăit el însuși, cât ceea ce poate trăi ființa umană în general. El transformă trăirea individuală, fie ea reală, imaginată sau preluată, într-o experiență colectivă. În aceasta constăadevărata măreție a artei poetice: capacitatea de a converti iubirea, tristetea, suferința, dorul, bucuria, credința sau însingurarea în limbaj universal.

De aceea, rolul poetului nu este să-și scrie „biografia în versuri”, ci să surprindă vibrațiile universului interior al omului. El este, prin excelență, un traducător al sufletului omenesc, un sculptor al emoțiilor. Cartea sa devine un loc de întâlnire între poet și cititor, un spațiu în care fiecare om se regăsește, se oglindește și descoperă, în versuri, fragmente din propria existență.

Așadar, întrebarea „ce sentimente transmite poetul?” nu poate primi în nici un caz  un răspuns limitativ. Poetul cu suflet de artist transmite tot ce încape în inima și înimaginația umană: de la iubire la supărare, de la speranță la disperare, de la extaz la prăbușire. Unele îi aparțin, altele nu. Însă toate, odată trecute prin filtrul său artistic, devin adevăruri universale. Iar aici găsim puterea magnifică şi inconfundabilă a poeziei: aceea de a fi, simultan, confesiune și ficțiune, realitate și vis, un jurnal personal și unul colectiv.

În cele din urmă, poetul dăruit cu har nu este în niciun caz doar un simplu povestitor al propriei vieți, ci un mesager al vieții însăși.

 

Invitație - Expoziție retrospectivă PĂZITOAREA SEMINTZEI - Ioan MARCHIȘ, 19 noiembrie 2025, ora 16,oo

 


Trăiește clipa!

                                                                   -Eseu-

 Există în viața fiecărui om un moment de revelație, acela în care după un cumplit maraton prin labirintul vieții, în sfârșit înțelege că timpul nu este o resursă inepuizabilă, ci o curgere ireversibilă, când tăcerea lumii devine mai grăitoare decât tumultul ei, iar inima învață, pentru întâia oară, lecția simplității: aceea că totul trece. Iar atunci, nimic nu rămâne neschimbat sub lumina zilei, nici fericirea, nici durerea, nici gloria. Doar clipele trăite cu adevăr poartă gravat în ele greutatea eternității.

A trăi clipa nu înseamnă a ignora viitorul, ci a recunoaște fragilitatea prezentului și a-l onora cu prezență deplină. Să trăiești clipa este un act de curaj spiritual, o plecăciune în fața vieții care se scurge și renaște, neobosită, din propria-i moarte.

Când lumea ce gravitează în jurul tău este obsedată de performanță, control și imagine, a fi conștient de propria trecere nu este un act de resemnare, ci unul de eliberare. Omul modern, uită adesea că el însuși este o respirație în marea respirație a universului fiind prins în mecanismul neostoit al competiției, își trăiește adesea existența ca pe o demonstrație continuă. Se crede stăpân peste timp, ziditor de perenitate, uitând că și zidurile de marmură se preschimbă la un moment dat în praf.  În numele ambiției, își sacrifică liniștea, sănătatea și, uneori, chiar sensul.

Nevoia de a fi indispensabil este o iluzie subtilă care îți hrănește orgoliul, dar îți secătuiește sufletul.  Atunci când, inevitabil, timpul își cere tributul, lumea NU se oprește. Totul se reconfigurează, sistemele se adaptează, iar locurile rămase goale sunt rapid ocupate. Această constatare, deși amară, aduce cu sine o concluzie clară: nimeni nu este centrul universului, ci doar un fir în urzeala lui.

A trăi clipa înseamnă, în fond, a-ți recâștiga demnitatea de ființă conștientă, pentru că Nu în acumulare se află sensul, ci în autenticitate. Nu în aplauze, ci în tăcerea interioară. Nu în titluri, ci în faptele mărunte care lasă urme în inimile celorlalți. Ne pierdem în goana după succes și confirmări, încercând să dăm strălucire eului, dar uităm că adevărata măsură a ființei nu se află în ceea ce posedă, ci în lumina pe care o răspândește în jur. Odată ce orgoliul amuțește, sufletul reînvață miracolul prezenței, acela de a simți clipa cum pulsează, vie, între două bătăi de inimă. Ființa umană atinge plenitudinea atunci când încetează să mai trăiască pentru imagine și începe să trăiască pentru esență.

Există o taină care ne este scrisă nouă, tuturor pământenilor, și anume, plecarea din această lume! Trecerea spre veșnicie nu este o pedeapsă, ci o binecuvântare divină. Venim pe lume fără nimic și plecăm fără nimic, venim singuri și plecăm singuri, căci nimic nu ne aparține și noi nu aparținem nimănui decât lui Dumnezeu.

Timpul ne învață că permanența este o iluzie, iar faptul că nimic nu durează ne obligă să privim lumea cu ochii unui călător care știe că nu va mai reveni în același loc. Orice construcție omenească, carieră, reputație ori putere se dizolvă sub presiunea anilor. Singurul lucru care rămâne este vibrația binelui pe care l-am semănat. De aceea, a trăi clipa nu este o chemare la hedonism, ci la conștiență. Este invitația de a privi fiecare zi ca pe un dar unic, celest, irepetabil, și de a o umple cu sens, nu cu grabă. Trăind fiecare clipă, orice dimineață este o sărbătoare a efemerului iar fiecare atingere  este un vers dintr-o poezie pe care o scriem și o uităm deopotrivă.

A trăi clipa înseamnă a asculta murmurul nevăzut al lucrurilor, a înțelege că și o frunză căzută are rostul ei în ordinea cosmică. Și paradoxal, cu cât accepți mai profund că ești trecător, cu atât trăiești mai deplin. Când renunțăm la iluzia controlului, începem să simțim. Când renunțăm la dorința de a fi nemuritori, descoperim frumusețea curgerii. Când omul se desprinde de ideea că este de neînlocuit, el descoperă ușurința de a fi. Învățând să nu mai domine, începe să dăruiască; renunțând la nevoia de validare, începe să iubească.  Libertatea nu se află în putere, ci în acceptare. În tăcerea dintre două gânduri, între două respirații, se ascunde o lume întreagă, o lume a plenitudinii, unde timpul încetează să mai fie dușman și devine maestru.

„Trăiește clipa”  nu este un slogan  ci mai degrabă o filosofie a echilibrului, un act de înțelepciune cosmică. Este înțelegerea faptului că nimeni nu poate opri zborul păsării și nici lumina care se destramă în apus. Înseamnă să-ți asumi prezentul cu luciditate, fără teama pierderii și fără masca perfecțiunii. Înseamnă să îți lași amprenta nu prin ceea ce deții, ci prin ceea ce devii. Înseamnă să trăim cu ochii deschiși spre frumusețea clipei, să iubim fără teamă, să dăruim fără măsură, să fim prezenți în fiecare respirație ca într-o rugăciune.

Și când, într-o zi, cortina se va trage peste scena vieții, nu  vor conta nici zgomotul aplauzelor ,nici urmele pantofilor noștri, ci tăcerea blândă pe care am lăsat-o în sufletele celor care ne-au atins și lumina pe care am lăsat-o aprinsă în ceilalți. Adevărata nemurire nu stă în monumente, ci în faptele bune făcute, in amintirea unei priviri calde, în vibrația unui cuvânt rostit sau scris din inimă, în clipa aceea în care am fost cu adevărat vii.

Trăiește clipa, nu ca pe o promisiune a timpului, ci ca pe o rugă a existenței. Fii deplin în ceea ce ești, pentru că doar ceea ce este trăit cu intensitate devine, pentru o clipă, veșnicie.

Mihaela CD