se reflectă în cristalurile sparte ce-au înghiţit încăperea.
Speranţa s-a pierdut prin adâncurile uitării.
În semiobscuritatea sufletului înnegrit de fumul amăgirii
parfumul nerisipit al dispreţului
şi aura strălucitoare a urii
se lăfăie în imensitatea vidului.
Nimic nu mai trăieşte.
Nimic nu mai moare,
căci toate au trecut pragul nefiinţei.
Tablouri învechite, arse,
oglinzi sparte,
sticle,
fum.
O imagine bizară de sfârşit de lume,
apocaliptică.
Doi tineri visează,
lăsându-se pradă ameţelii drogului.
Efemera satisfacţie a Dorinţei
sălbatică, nestăpânită, necontrolată,
vraja plăcerii exuberante.
Se lasă abandonaţi teribilelor pofte
şi pe altarul blasfemiei se lasă sfâşiaţi,
căci cuprinşi în vârtejul păcatului,
pătrund în catedrala întunecată ce-i atrage
ademenindu-i cu fantasme.
Şi odată ajunşi pe tărâmul fără margini
Rămân să fie torturaţi pe veci
În focurile eterne ale neantului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu