Oricine ar disemina
informaţii despre sau interpretări ale evenimentelor care se petrec într-o
societate, instrumentul utilizat preponderent este presa. În repetate rânduri,
când se vorbeşte despre acest domeniu se pune, în mod eronat, semnul egal între
presă şi jurnalism.
Presa este constituită din totalitatea componentelor care
furnizează ştiri şi comentarii ale ştirilor şi include ziarul, revista,
radioul, televiziunea, publicaţiile online şi blogurile specializate.
Jurnalismul este o activitate (şi un produs, de asemenea) practicată de oameni
profesionalizaţi (gazetarii şi alţii, analişti, comentatori etc.) şi angajaţi
în producerea de materiale scrise, video sau audio despre fapte brute
(întâmplate sau în desfăşurare) sau interpretări ale acestor fapte, cu intenţia
explicitării lor, cu scopul de a le propaga prin intermediul presei către
publicul interesat. Deci avem pe de o parte suportul informaţional şi de partea
cealaltă jurnaliştii.
Presa nu este întru totul independentă câtă vreme ea se află
în proprietatea cuiva, stat sau entitate privată, care are interese pe care
vrea să şi le promoveze, profitul material fiind doar unul dintre aceste
interese. Jurnalismul, pe de altă parte, se presupune că se subordonează unor
standarde deontologice ce includ principii precum veridicitatea, acurateţea,
obiectivitatea, imparţialitatea, buna-credinţă, nediscriminarea şi
responsabilitatea faţă de public. Numai că, o dată, jurnalistul are propriile
sale afinităţi şi opinii, de care foarte greu se poate elibera, şi-apoi,
slujbaş fiind al unui anumit organism de presă, el este dependent în foarte
mare măsură de politica redacţională a acestuia. De ce se clamează atunci cu
impetuozitate independenţa presei şi a jurnalistului?
Dacă ne uităm la presa şi jurnaliştii României din ultimele
două decenii şi ceva, vedem că au urmat aidoma clivajele politice puternic
antagonizate, polarizându-se pe acestea, dar îndeosebi în jurul alternativilor
guvernanţi. Una dintre cauzele de început a fost generată politic prin trei
metode care au modelat lumea presei, dându-i chipul ei de azi: (1) manipularea
accesului la hârtia de ziar; (2) manipularea accesului la serviciile de
distribuţie (RODIPET sau reţelele de telecomunicaţii) şi (3) manipularea
accesului la publicitatea de stat, o sursă consistentă de venituri. După 2004
lucrurile se schimbă într-o oarecare măsură deoarece numeroasele instrumente
ale statului (ale guvernanţilor) de a controla mass-media au trecut treptat în
proprietate particulară. Mentalitatea însă nu s-a schimbat esenţial odată cu
intrarea lor pe piaţa liberă.
Criza economică, evoluţia internetului, dar şi o criză a
seriozităţii au făcut ca presa scrisă, în special, să intre în declin, iar
audio-vizualul să translateze spre succesul facil al mondenităţilor şi
destrăbălării, fapt ce a determinat ca subcultura să devină dominantă –
manelizarea, bingo-ismul, proliferarea show-urilor de scandal, penibile sau
de-a dreptul imunde, senzaţionalismele ticăloşiilor expuse cu deşănţată
voluptate – într-o goană aproape isterică şi isterizantă către maxima audienţă.
Ce s-a întâmplat însă cu presa şi jurnalismul aşa-zis serios, de informaţie şi
opinie?
Oricât am dori să ne eschivăm, ajungem tot la problematica
resurselor, atât materiale, cât şi simbolice. Sociologul Pierre Bourdieu[1]
spune că pe lângă capitalurile economic, fizic, social şi cultural avem
capitalul simbolic, care reprezintă orice formă de capital utilizat în scopul
obţinerii de foloase ce valorifică prestigiul deţinătorilor. „În mod similar,
un individ cu cunoştinţe deosebite (capital uman foarte ridicat), recunoscut ca
inteligent sau înzestrat de către grupul/comunitatea în care trăieşte, poate
dispune de un anumit capital simbolic prin simpla recunoaştere a capacităţilor
sale. Capitalul simbolic şi cel economic se pot converti unul în celălalt.”[2]
Se intră astfel într-un carusel în care capitalul economic devine capital
simbolic şi apoi iarăşi capital economic. Este ceea ce se întâmplă în sistemul
candidaturilor politice. Oamenilor cu bani, indiferent de cum i-au obţinut, din
păcate, nu le mai este suficientă acumularea în avere şi îşi doresc glorie
personală. Cum o poţi obţine mai pe faţă decât dintr-o funcţie de înaltă
demnitate publică? Sunt însă şi dintre cei care îşi doresc respectiva funcţie
atât pentru auto-glorificare, cât şi pentru multiplicarea averii. Şi nu puţini.
Sau dintre cei ale căror averi sunt discutabile din punct de vedere al modului
cum au fost obţinute şi care încearcă astfel să se protejeze. Numărul celora
din urmă însă începe să scadă, prea încet în opinia multora, dar într-un proces
aflat deja în derulare.
Pentru toţi aceştia presa, ori jurnaliştii prezintă un
interes deosebit. În momentul în care proprietarul de presă sau jurnaliştii
amestecă afacerea sau profesia cu implicarea sau participarea directă în
partizanate şi confruntările politice dintre partide, ideea de independenţă, de
simplă afacere, încrederea în veridicitatea, acurateţea, obiectivitatea,
imparţialitatea, buna-credinţă, nediscriminarea şi responsabilitatea faţă de
public a jurnalismului începe să se disipeze. Totul de vine politică de
înregimentare şi stârnire împotriva adversarilor politici.
Horia PANĂ
[1] Pierre Bourdieu, Limbaj şi putere simbolică, Ed. Art,
Bucureşti, 2013
[2] Bogdan Voicu, Dicţionar de sărăcie, Ed. Intitutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu