Sâmbătă, 15 iunie la Biblioteca judeţeană
“Petre Dulfu” a avut loc ultima şedinţă a Ligii Scriitorilor din Maramureş până
în toamnă când se reiau întâlnirile literare, preşedinte dr. Mihai Ganea. În
cadrul Atelierului “INTERFERENŢE” s-a ţinut un moment de reculegere în memoria
Poetului naţional Mihai Eminescu, s-a prezentat revista şcolară “Dintre sute de
catarge”a Şcolii Mireşu Mare, clasa a IV-a, s-a vizionat filmul de desene
animate “Zborul dragonului” desen cu un subiect profund, acela că “Lumea nu se
poate salva fără magie.
Scriitorul Toma G. Rocneanu a vorbit despre
cartea pe care urmează să o tipărească la Editura “Transilvania”, prefaţă
semnată de eseista Virginia Paraschiv, un fel de jurnal al atelierelor literare
organizate de către ligă.
Poetul Vasile Morar ne-a informat că
operaţia scriitorului, membru al ligii, Ioan Meteş Morar Chelinţanu a reuşit şi
toată lumea i-a urat sănătate prin intermediul telefonului mobil. Deh, tehnica!
La final, a fost sărbătorit şi i s-a cântat
“La mulţi ani” scriitorului Milian Oros cu ocazia zilei de naştere. Iată un
scurt fragment din “SĂRBĂTORI PĂGÂNE” de Milian OROS:
“Eram mai
mulţi prieteni adunaţi în chioşcul de sub vişinul din fundul grădinii mele. Nu
sărbătoream ceva anume, ne întâlniserăm pur şi simplu la o cină între prieteni.
Timpul zbura pe nesimţite, împărţit cu dărnicie în fel de fel de discuţii.
Dezlegarea limbilor o făcuse vinul roşu, de Uileac. Seara era frumoasă,
liniştită, şi corul greierilor ne adusese în suflete o armonie aparte. Lumina
gălbuie din chioşc ne proiecta umbrele peste iarba de sub vişin, ţesând figuri
magice. Văzându-le, gândul mi-a zburat la anii copilăriei, alunecând aproape
firesc spre atmosfera plină de mistere din şezătorile de altădată. Un timp, am
încercat, exagerând, evident, o translatare temporală a ei în trăirea
prezentului. N-am reuşit în totalitate. Oglinda sufletească mă năpădea cu
imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar
neuitat. Mă vedeam culcat în pătuţul de lângă sobă urmărind cu ochii larg
deschişi poveştile vecinelor noastre, adunate în odaie, la şezătoare. Se făcea
clacă la torsul cânepii. Caierele de cânepă, prinse de cozile furcilor cu
sfoară, se transformau în fire lungi, nesfârşie, pe fusuri ce se roteau ca
nişte titirezi între degetele torcătoarelor. Credeam că erau fermecate.
Privirea îmi era atrasă de ele ca şi când roţile lor ar fi fost magneţi
vrăjiţi, cu puteri magice. Doar poveştile cu strigoi, feţi-frumoşi şi zmei,
spuse de torcătoare, aduceau eliberarea.
De parcă ar
fi ştiut pe unde-mi hălăduia gândul, o aud pe Maria, ceva mai în vârstă ca
mine, spunându-ne:
– Mai
demult, la ţară , fetele torceau, ţeseau şi se
gândeau la viitorul ce le era sortit… la feciorii cu care vorbeau, plecaţi în
armată.
N-am
îndrăznit s-o întreb dacă visurile ei de atunci le-aş putea considera
transferate în viaţa de-acum, alături de Traian, prietenul nostru. Uneori
acesta o privea părând a o asculta cu atenţie şi atunci stătea nemişcat, uitând
de paharul cu vin din mâna lui.
Încet,
încet, discuţiile alunecau, într-un balans magic, de la întâmplări trăite prin
anii copilăriilor noastre, la cele din zilele actuale şi invers. Totul se
amesteca în misterul acelei nopţi.
– Să vă povestesc
şi eu ceva, ceva ce s-a întâmplat cu adevărat… Am martor, spun eu, căutându-o
din privire pe Vicky, soţia mea. Ea m-a privit mirată, încercând parcă să
ghicească cu o clipă mai devreme despre ce poveste va fi vorba.
Un timp am
tăcut, să mă adun. Priveam în lungul aleii iluminate de lămpile solare, de
parcă aş fi aşteptat să văd pe cineva păşind pe ea, venind spre noi.
– Cu mama
mea, cât a trăit, am avut o relaţie specială, Dumnezeu s-o ierte! am început eu
povestea. De multe ori nu aveam nevoie să folosim cuvinte spre a comunica. Ne
priveam unul pe celălalt şi ştiam ce vrem, ce aşteptăm, ce ne dorim. Relaţia
asta s-a păstrat la fel de specială, aş zice, şi după moartea ei. Ar fi multe
de spus referitor la ea, dar am să mă opresc la un lucru care ne-a tulburat pe
mine şi pe surorile mele…
O vreme am
tăcut să-mi treacă nodul din gât, născut din dorul pentru cea de care vroiam să
vorbesc. Roteam, uşor, între degete, paharul cu vin, căutându-i pierdut în
oglinda de sânge chipul. Am luat o înghiţitură, apoi am reluat povestea, căci
privirile celorlalţi erau aţintite, curioase, asupra mea.
– Într-o
noapte, acum câţiva ani, am visat-o pe maică-mea… Se făcea că ne plimbam prin
grădina casei părinteşti, povestind una, alta. Ştiam că e moartă şi totuşi
discuţia cu ea o purtam de parcă nu s-ar fi despărţit de noi, de această lume,
în urmă cu aproape zece ani. Faţa îi era cuprinsă de acelaşi zâmbet blând
care-mi bucurase sufletul şi inima aproape 36 de ani. Îi citeam pe chip aceeaşi
bunătate şi înţelegere pe care mi-o arătase cât trăise. Nu eram surprins ori
speriat că o vedeam, cu toate că în vis o ştiam moartă. Când trăia, mereu se
arătase în faţa mea, copil fiind, cu puteri fantastice, căci altfel cum ar fi
putut să-mi vindece rănile fizice cu un simplu suflat peste o tăietură ori
lovitură? Sau cum ar fi putut, cu o simplă mângâiere ori vorbă, să-mi alunge
nemulţumirile şi supărările? Dar să lăsăm lucrurile astea… „Dragul meu, o aud
spunându-mi la un moment dat, în vis, vă rog să-mi faceţi o slujbă de mithrii…”
Cererea ei mi s-a părut şi în vis, şi mai apoi, în realitate, mai mult decât o
obligaţie morală, de dragoste filială. „Şi când să fie asta?” am întrebat-o eu.
„Ar fi bine în toamnă, spre mijlocul lunii noiembrie, dar să n-o ţineţi aici în
sat, bine?” „Bine, mamă dragă!”, am liniştit-o eu. M-am trezit cu sufletul
liniştit, deşi cred că aveam lacrimi în ochi, ori poate numai mi s-a părut. În
zilele următoare le-am povestit visul surorilor mele şi soţiei.
–
Sărbătoarea, Sfântu’ Dumitru, nu-i în noiembrie!… Îi pă 26 octombrie! mă
atenţionează ele.
– Păi, mama
nu mi-a vorbit de sărbătorile „dumitriilor”, ci a mithriilor! încerc eu să aduc
lămuriri.
– Apoi de
sărbătorile astea n-am auzit până amu, zice soră-mea mai mare. Tu, ni aduceţi
un calendar, că poate nu-s aşe de mari ş-or hi trecute cu cruce neagră…
Una dintre
ele a adus un calendar creştin ortodox şi am început cu toţii să-l studiem. Nu
erau trecute nici la cruci roşii şi nici la cele negre… Nu existau!
Deşi ne
aflam la începutul lunii octombrie, am început să mă agit. Eram îngrijorat că
nu-mi voi putea ţine cuvântul dat mamei în vis… Am început să cercetez prin
cărţi de istorie şi dicţionare, ce-i cu sărbătorile mithriilor şi cine a fost
sfântul, ori zeul Mithra. L-am întrebat pe unul, pe altul, apoi pe preoţii
cunoscuţi, care mă priveau uimiţi şi cu suspiciune asupra integrităţii
credinţei mele ortodoxe. Până la urmă, într-o zi de noiembrie, m-am dus la
Catedrala Ortodoxă din Baia Mare şi am vorbit cu un preot cunoscut despre visul
avut şi dorinţa mamei mele.
– Asemenea
sărbători nu există la noi, în credinţa creştină, mi-a spus el după câteva
momente de meditaţie.
– De
Mithra, zeul, aţi auzit? încerc eu o altă abordare.
– Nu prea…,
dar n-ar trebui să aveţi încredere-n vise. Sfintele Scripturi ne arată…
– Părinte,
nu vreau polemică! Vreau să ştiu ce trebuie să fac!…
O vreme m-a măsurat cu privirea, între
compătimire şi reproş.
– Poate
sufletul mamei dumneavoastră are nevoie de-o slujbă de liniştire. Dacă doriţi,
veniţi dimineaţa la prima oră, la data când v-a cerut… Ne-om ruga şi vom face o
slujbă pentru liniştirea sufletului decedatei!…
Aşa am
făcut. Într-o dimineaţă de mijloc de noiembrie, am intrat în biserică… Am
aprins câteva lumânări pentru sufletele celor dragi trecuţi în nefiinţă, apoi
am participat la slujba religioasă pentru liniştirea sufletului mamei. Înainte
de a părăsi biserica, l-am întrebat pe părinte cât costă serviciul făcut.
Preotul m-a privit câteva clipe, apoi mi-a spus:
– Dumnezeu
să primească ruga noastră pentru sufletul răposatei!… Pentru asemenea slujbe nu
se achită nimic, dar când veţi întâlni cerşetori ori oameni amărâţi şi puteţi
să-i miluiţi, faceţi-o! Cu o bucată de pâine, cu o haină veche, dar nu cu
bani!…
Eram acum
mai liniştit, făcusem tot ce se putea face pentru împlinirea dorinţei mamei.
Încet, încet, am uitat de cele întâmplate, până către sărbătorile de Crăciun,
când, întâmplător, am urmărit un film documentar interesant pe „Discovery
channel”. Documentarul, printre altele, susţinea ideea că: „ Pe 25 decembrie se
sărbătorea naşterea zeului Mithra. Trecerea de la Saturnalii la Naşterea
Domnului s-a făcut în anul 325, când împăratul Constantin cel Mare a adunat
episcopii la Sinodul de la Niceea, unde s-a hotărât ca cele două sărbători să
se suprapună…” Doamne, de câtă ignoranţă suntem înconjuraţi!…
Mi-am
propus să aflu mai multe despre acest zeu păgân. Cercetând, am găsit lucruri
foarte interesante, fiind surprins de câte asemănări existau între cultul
acestui zeu şi cultul creştin. Uneori le vedeam chiar jenante, dar am încercat
să le înţeleg sensul şi menirea adevărată. Lucrurile acestea, să recunoaştem,
sunt ascunse de preoţi omului de rând, uitând că adevărul eliberează… Oricum,
în momentele când dorul de părinţi trecuţi în nefiinţă mă îmbie la meditaţie,
gândurile mele cuprind, de multe ori, întrebarea: „De ce mi-a vorbit mama în
vis despre aceste sărbători păgâne, ea fiind toată viaţa o bună creştină, cu
frică şi dragoste de Dumnezeu?” Să fi fost oare pentru a-mi aduce aminte de
sinceritate şi loialitate? Nu ştiu!!!”
LA MULŢI ANI MILIAN OROS şi din partea
noastră şi aşteptăm cu interes noile romane promise!
Gelu DRAGOŞ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu