Readucerea în atenţia cititorilor a câtorva dialoguri
platonice aporetice, în celebrele traduceri (supravieţuite dintelui vremii) de
Dan Sluşanschi (Lahes), Alexandru Cizek (Lysis), Simina Noica (Charmides), Manuela
Popescu, Petru Creţia (Hippias Minor), Francisca Băltăceanu (Euthyphron -
împreună cu Petru Creţia - şi Apărarea lui Socrate), Marta Guţu-Maftei
(Criton), beneficiind acum, pe lângă vechile comentarii, de un „adus la zi”
studiu introductiv (Gheorghe Paşcalău), poate prilejui şi reluarea reflecţiei
asupra câtorva mituri folosite de Platon.
Desigur, dialogurile prezente în acest volum nu sunt toate
cele mai cunoscute pentru pasiunea filozofului de a-şi ornamenta jucăuş
argumentele prin povestiri mitice, readaptând sau chiar născocind el însuşi
pildele de care avea nevoie spre a-i îndruma pe tineri. Completarea logosului
de către mit, temă azi foarte dezbătută, cu atât mai mult cu cât
subiectivitatea îi face pe unii să vadă fabulaţie acolo unde alţii văd lămurire
logică, e interesantă însă şi din perspectiva acestui volum, mai ales pentru
ilustrarea contrastului între monolog (expunerea mitică) şi dialog
(argumentaţia filozofică), contrast care atestă reală pricepere
scriitoricească. De altfel, a făcut vâlvă la vremea ei părerea lui
Schleiermacher, după care Platon a fost un artist al filozofiei, cu talent
literar.
Gheorghe Paşcalău, remarcabil elinist şi tânăr filozof cu o
bună cunoaştere a studiilor din lumea germană/anglosaxonă, vorbeşte în
introducere atât despre interesul pentru acest contrast (dintre gândirea
platonică şi forma literară în care Platon ”a ales să ni se adreseze”), ca şi
pentru o anume voce, care „aspiră către un ton metafizic” în polifonia
celorlalte – numeroase alte – voci platonice. Liniile principale ale textelor
selectate de Gheorghe Paşcalău sunt legate mai ales de ecourile condamnării
socratice, de modul în care tuturor cititorilor lui Platon le revine
justificarea sau infirmarea acesteia. „Prezenţa lui Socrate ca regent al discuţiei
în dialogurile zetetice permite titlul acestui volum”. Accentele etice sunt
cele mai frecvent comentate, fiindcă vorbind despre învăţătura până la adânci
bătrâneţe în Lahes („Mie unuia îmi plac vorbele tale, Socrate, şi cu cât sunt
cel mai în vârstă, cu atât sunt mai dornic să stau la învăţătură alături de cei
tineri,” spune Lysimach) sau despre sophrosyné în Charmides, (sophrosyné,
ansamblul virtuţilor morale şi al echilibrului psihic, „înţelepciune”,
„stăpânire de sine”, „cumpătare”, „socotinţă”, „chibzuinţă”, „cuminţenie”)
Platon împleteşte – aşa cum avea s-o facă pe deplin în Politeia – morala cu
politicul. Totuşi, chiar şi în dialoguri pur morale, precum Euthyphron, în care
se vorbeşte despre pietate şi justiţie („pietate înseamnă... să urmăreşti în
justiţie pe cel care săvârşeşte o nelegiuire… chiar de s-ar întâmpla să-ţi fie
tată sau mamă, iar a nu-l da pe mâna justiţiei e o impietate… Stă în firea
legii, şi a dreptăţii deci, să nu închizi ochii în faţa unui nelegiuit, oricine
s-ar întâmpla el să fie; şi anume toţi oamenii recunosc că Zeus este cel mai
bun şi mai drept dintre zei şi toţi recunosc că el l-a pus în lanţuri pe tatăl
său pentru că, împotriva dreptăţii, îşi mânca propriii săi fii; la rândul său,
chiar tatăl lui Zeus şi-a mutilat părintele din pricini asemănătoare”) nu pot
fi ignorate vizibilele aluzii mitice.
Miturile erau folosite de Platon spre a echilibra ceea ce
Dodds numea „conglomeratul moştenit”. Multe se referă la începuturile
civilizaţiei (Prometeu şi Epimeteu), la felul în care poate fi imaginată lumea
cealaltă (Insulele Fericiţilor şi Tartar); altele sunt despre învăţătură
(anamnesis: amintirea celor învăţate în altă viaţă, revenită în sufletul
renăscut în alt corp), despre mama Geea născătoarea (şi oamenii care au în ei
fie aur, fie argint, fier, sau alte minerale – ceea ce explică diversitatea calităţilor
înnăscute); mitul despre puterea care corupe (inelul lui Gyges), cel despre
carul sufletelor şi caii înaripaţi, care trag sufletul în sus sau în jos
(sufletele căzute putând urca iar la cer după ce aripile, prin filozofare şi
iubirea pentru frumos, cresc la loc). Mituri despre artă (al cicadelor –
pasionaţii de cântec murind fiindcă uitau să mănânce, transformaţi în cicadele
dăruite de Muze cu puterea de a nu mânca şi a cânta întruna), despre eros
(oamenii-sferă tăiaţi, mereu în căutarea jumătăţii), despre timp (mitul epocii
de aur, când omenirea trăia fără griji, când nu se duşmăneau nici măcar
animalele, sub oblăduirea lui Cronos).
În volumul de faţă poate fi descoperit pe larg mitul lui
Zalmoxis, vindecătorul total, maestrul „rostirilor frumoase”, prezentat în
Charmides de Socrate: „Descântecul…l-am deprins de la un trac, unul din medicii
lui Zalmoxis, despre care se zice că stăpânesc meşteşugul de a te face
nemuritor. ş…ţ Nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul,
ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi
însănătoşit fără suflet”. „Prin urmare, mai ales sufletul se cade îngrijit ş…ţ
cu anume descântece, care nu sunt altceva decât rostirile frumoase. Din
asemenea rostiri se iscă în suflete înţelepciunea; iar odată ce aceasta iese la
iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătăţii şi către cap,
şi către trupul tot” (trad. Simina Noica).
Alt mit, despre lumea cealaltă, ne tulbură în Apărarea lui
Socrate prin calmul privirii asupra morţii şi asupra lumii de dincolo, unde
dreptatea aşteptată e altfel decât a oamenilor: ”Dacă a muri înseamnă să pleci
de aici în altă parte şi dacă sunt adevărate cele ce se spun – cum că acolo se
află toţi cei care au murit –, atunci ce bine ar putea fi mai mare decât
acesta, judecători? Dacă, sosind în Hades, cel scăpat de aceşti aşa-zişi
judecători îi va găsi pe adevăraţii judecători care se spune că împart
dreptatea acolo, pe Minos şi Radamanthys, pe Eac, Triptolemos şi alţi eroi câţi
au fost oameni drepţi în viaţa lor, oare ar fi urâtă acea călătorie? Cu câtă
bucurie ar primi oricare dintre voi să ajungă lângă Orfeu, sau lângă Musaios,
sau lângă Hesiod ori Homer? În ceea ce mă priveşte, aş muri de bunăvoie de
nenumărate ori, fiindcă mi-aş petrece minunat vremea acolo…” (trad. Francesca
Băltăceanu). Hadesul e descris prin prezenţe celebre, nu prin amănunte, căci
treaba filozofului e vederea celor generale, dar e limpede că Platon a avut în
vedere efecte retorice – şi chiar a reuşit emoţionarea celor care, ascultându-l,
au înţeles să se apropie de adevăr. De altfel, Platon a spus nu o dată că
învăţăceii trebuie feriţi de miturile care fac oamenii să-şi piardă încrederea,
minciunile celor ce pun în seama zeilor cusururi omeneşti şi îndepărtează de
lumea ideilor. Miturile trebuie deci judecate filozofic, esenţialul se
dezvăluie doar celor ce ştiu să privească mesajul. Mai târziu, neoplatonicii,
ca şi filozofii arabi, aveau să vadă în mituri alegorizarea celor raţionale,
adică realităţi pur ideatice. Printre zei nu putea pătrunde decât cel cu
privirea aţintită spre adevăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu