Migdale dulci amare – Caut nume pentru un cuib de mierle

                Pamflet de Florica Bud

O cheamă Erlla. Am dublat litera “l” pe motive nostalgice. Nu poţi să fii o femeie fatală dacă numele tău de scenă nu conţine o literă dublă. Pe cine Doamne Fereşte, o cheamă aşa? Vă veţi arunca, nesportiv, asupra bietei mele afirmaţii, multi-odihniţi după atâtea Zile Pascale binecuvântate, dar şi umbrite de păcatele culinare săvârşite de către noi, cu atâta uşurinţă. De când nu ne-am întâlnit stimaţi, Răscoptaţi Gălbenuşari Răscoptărici Şi Coptăturele, mi s-au întâmplat multe lucruri frumoase. Unele dintre ele, recunosc cu tristeţe, nu au atins absolutul. Dar le mai dau o şansă. Până atunci să vă povestesc despre Erlla. După cum unii dintre dumneavoastră v-aţi dat seama, Erlla este o mierlă. Dar nu una oarecare, ci un exemplar care şi-a făcut cuibul sub o grindă ce susţine acoperişul verandei mele dinspre Curtea Liberului Arbitru, curte prezidată anul acesta de către câinele alpha, din rasa Tosa Inu şi purtător al numelui Grasser.

Sunt proprietăreasă de cuiburi de multă vreme; spun cuiburi, deoarece păsărelele se duc şi vin, însă cuibarele rămân. Doar vrăbiuţele nu mă părăsesc nici iarna, ciripindu-mi vesele mai ales dis-de-dimineaţă. Am fost onorată câţiva ani şi de prezenţa graţioasă a unei păsărele viu colorate. A rămas doar cuibul şi mă întreb de ce nu a revenit şi primăvara aceasta. Am avut şi grauri, şi deşi sunt considerate păsări stricăcioase, m-am bucurat până şi de prezenţa lor. Dar, în ziua când, admirându-mi bolta singurului trandafir care a rezistat atacurilor concentrate ale locuitorilor curţii amintite, am înlemnit, dând cu privirea de… musafira neaşteptată ce se instalase în zonă fără aprobul obştii… că despre acordul meu, cui să-i pese!

Şi noi care credeam că dăduseşi cel puţin peste un O.Z.N.! Mă veţi căina, Observatori Ai Spălătorilor De Farfurii Zburătoare. Era tot o zburătoare, mă pitesc eu printre cuvinte, ce îşi făcuse, repede şi secretos, cuibul peste noapte, pe grinda invadată de frunzele de trandafiri. Am rămas nemişcată un timp de teama ca prezenţa mea să nu o sperie, alungând-o din curtea mea însufleţită. De atunci dimineţile îmi fac drum să o salut şi, normal, nu pot dialoga cu ea dacă nu are şi un nume. I-am zărit şi jumătatea, care spre deosebire de ea este neagră, iar ciocul îi este galben. Pănă la urmă într-o Zi Pascală, când s-a potrivit sărbătoarea cu prezenţa soarelui, am deschis sezonul estival. Fusese prima zi în care făcusem o baie de soare. Treci peste asta, că nu ne interesează! Vă veţi răţoi, pe bună dreptate, voi, Păsărieni Evaluatori Din Zbor Ai Frumuseţilor Aflate În Aer Apă Pământ Cât Şi Sub. Intenţia mea nu este aceea de a vă face în ciudă sau de a vă irita, ci pur şi simplu voiam să vă introduc în atmosfera acelei zile plăcute de primăvară.

Îl am cu mine şi pe Julio Cortazar. Îl primisem cadou de la Ilinca Ilian. În sfârşit am ajuns la vârsta în care, răsfoind amintiri, îmi permit să o fac analizând lucrurile pe îndelete. Pentru mine cel mai mare lux este faptul că poţi să te bucuri de lucruri mici fără să simţi răsuflarea prezentului în ceafă. Toată viaţa mea de până acum am făcut lucrurile în fugă, mai ales după anul 1989, an ce ne-a adus schimbări mai mult sau mai puţin notabile. Am citit “Şotron”, în traducerea Ilincăi Ilian, atunci în vara anului 2010, când ne-am cunoscut la “Zile Şi Nopţi De Poezie La Neptun”. Ilinca Ilian şi Simona Constantinovici veneau de la Timişoara, două doamne frumoase şi prietenoase. Nu toţi cei prezenţi, atunci, la festival au fost frumoşi şi prietenoşi; străinii da, mereu amabili, luminoşi, salutând primii. Aşa că, făcându-ne cadouri reciproce, m-am ales cu “Şotron” de Julio Cortazar în traducerea Ilincăi Ilian.

Mă întorc la Erlla, sper să mă urmaţi. Ştiu că este mai plăcut să stai cu burta la soare, la malul Mării Negre, decât să munceşti! Dar gata cu huzurul marin! Şi apoi ar fi păcat să vă pierd înainte de a-mi depăna povestea. Stau la soare, la graniţa dintre Curtea Liberului Arbitru şi Lumea Tiranică Proprie. Undeva, la stânga şi în acelaşi timp deasupra mea se află Erlla, care îşi păzeşte cuibul şi ouăle depuse. Nu am cum să-i fiu simpatică, sunt o prezenţă la care nu se aştepta. Desigur, când a survolat curtea în căutarea unui loc ferit pentru cuibul lor, perechea de mierle a observat animăluţele curţii, aşadar ele fuseseră luate în calcul, dar eu, mai puţin prezentă în zilele reci, nu.

Deschid tacticos romanul tradus de Ilinca şi dau peste dedicaţia ei… uitasem ce mi-a scris şi pe moment am crezut că este semnătura Simonei. Dar ce să caute numele ei pe cartea tradusă de Ilinca? Iertare, au fost ani care nu mi-au permis să fac ceea ce îmi doream, sau, dacă reuşeam să mă strecor şi în lumea care mă atrăgea, era doar în grabă. Dau din nou peste eroina lui Cortazar, Maga. Reintru în atmosfera creată de povestitor. Trec cu bine peste fapul că nu agreez protagoniştii amorului din plictiseală. El există fără îndoială dincolo de limitele mele şi vă dau voie vouă să vă menţineţi monopolul asupra acestui subiect delicat. Voi ceda, nu vreau să ne certăm nici pe această temă, Instituanţi Meterezieni Amorabialimente Postdor. Faptul că Madame Leonie afirmă despre Maga că adoră culoarea galbenă şi că pasărea care i se potriveşte este mierla, îmi înseninează ziua şi dintr-o dată acţiunile Erllei cresc în ochii mei. Sper că şi în ochii voştri, Căutătorii De Comori În Ceruri Şi În Bănci Stelare .

Am avut de ales între următoarele nume: Mella, Ella, Cella, Erlla şi Esstera. Dar cum pe Esstera o păstrez pentru o acţiune mai amplă, ea părăseşte lista, prima. Mai apoi, ca să nu fiu acuzată că neglijez bărbaţii, îl dau botezat şi pe soţul ei. Am avut de ales între numele: Melar, Elar, Celar, Erlar şi Esteriu. M-am oprit, fără a sta prea mult pe gânduri, la Esteriu.

L-am surprins într-o seară păzind cuibul. Nu stătea, clasic, pe cuib, ci pe grindă, în apropiere. Desigur, pentru uşurinţa povestirii ar trebui să botez şi grinda şi acoperişul pe care îl susţine, alături de celelalte grinzi de lemn. Dar cum legi gramaticale antipatice, care ne fac viaţa grea, o silesc pe biata grindă să fie femeie, o botez vrând-nevrând, Caresta, iar locul unde se întâmplă toate aceste acţiuni patriarhale ar putea purta numele La Caresta. Am scăpat uşor şi repede de obligaţiile de gazdă. Ar mai trebui botezate ouăle şi cuibul. Nu vei scăpa niciodată de felul tău superficial de a vedea doar frumosul! Dar găinaţul cui îl laşi, cine să intre în gospodăria ta să îl boteze în locul tău, mă veţi lua în răspăr, Prozaitori Distrugători De Idealuri Şi Biete Visuri, ce îmi sugeraţi, zâmbind pe sub mustaţă, că ar putea ca el să se numească mierlaţ. Facă-se voia voastră! Mă rog pentru voi şi, după cum vedeţi, astăzi simplific totul cu uşurinţă! Este o zi superbă, tristeţea zilelor gri a plecat în ţările calde, iar eu stau întinsă la soare ca în zilele copilăriei, purtând doar povara vieţii eroilor cărţii în care mă scufund. Pentru asta încă nu se plăteşte impozit şi nici procentul de şaisprezece la sută. În aparenţă, nu sufăr de vreo boală sufletească. Iar dacă, Cel de sus îmi trimite un semn de noroc prin intermediul unui mierlaţ, acolo unde va dori el să cadă, mă voi socoti în acelaşi timp şi importantă şi aflată sub semnul destinului.

Mi-aş mai dori un cuib de rândunele şi un cuib de berze. Mă simt atât de bine când, lăsând oraşul în urmă, zăresc primul cuib de berze, aflat, ca de altfel aproape toate cuiburile lor, pe un stâlp de înaltă tensiune, de pe marginea drumului. Prezenţa lor îmi dă certitudinea că primăvara s-a instalat şi că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Doar un cuib de berze îţi lipseşte? veţi întreba Zburători Non Zburatici A Via Ţările Calde. Îmi lipsesc mai multe. Şi mai mulţi! Dar, de teama că voi cădea în mrejele melancoliei, din ale cărei plase sunt slabe şanse să mă recuperaţi, mai bine mă întorc în trecut, unde am şansele să îmi potolesc pofta teribilă de a râde sănătos… ca prostul. Asta dacă nu cumva “A râde ca prostul” a devenit, între timp, marcă înregistrată la O.S.I.M.!