Din câte mi-am dat eu seama în ultimii 25 de ani de
tranziție economică de la comunism la capitalism, cu cât un produs e mai scump,
cu atât crește interesul pentru el al parveniților și al săracilor care îi
invidiază pe aceștia. În primul rând din cauza binecunoscutei apetențe a
românilor pentru aparențe. Așa înțelegi de ce țara a devenit un rai al
vânzătorilor de smartfoane, mașini de lux, țoale de firmă. Toate de etalat în
cluburi în care o sticlă de apă costă cât alocația lunară a unui copil. Pentru
că la noi, mult mai important decât să ai bani e să dai celorlalți senzația
asta! Nu de alta, dar ce om ești tu dacă n-ai o capră pe care s-o invidieze
ceilalți? Chiar dacă e de carton.
În al doilea rând, avem noi așa o dambla, băgată în cap de
generații întregi de specialiști casnici în economie comunistă, că lucruile
scumpe sunt obligatoriu mai bune. Vechea zicere ”suntem prea amărâți ca să ne
luăm lucruri ieftine” a fost adaptată epocii pe care o traversăm: ”suntem prea
snobi ca să înțelegem că diferența de preț nu e mai niciodată justificată de
una de calitate”.
Ce-mi veni să scriu despre asta? Știți voi produsele acelea
”marcă proprie” pe care fiecare supermarket de la noi le vinde la prețuri mai
mici decât pe cele identice, dar de firmă? Ei bine, potrivit datelor companiei
de cercetări Nielsen, românii sunt pe locul trei în topul europenilor care NU
cumpără așa ceva. Doar italienii și grecii sunt mai preocupați de brand decât
noi. Și știți cine-s cei care nu dau prea mulți bani pe numele de pe etichetă?
N-o să ghiciți nici în 100 de ani! Elvețienii. Știți care e salariul mediu în
România? 423 de euro. Știți cât e cel al unui cetățean al țării cantoanelor?
2590 de euro. Aveți mai jos procentul de produse no name cumpărate de
diferitele națiuni europene. Cel din partea de sus a fiecărui cerc. În cazul
României, el s-a oprit la 30%. Iar elvețienii? Niște țărani!
La început, când au apărut și la noi, ca tot românul, eram
sceptic. Până într-o zi când, din curiozitate, am citit cu atenție eticheta
unei cutii de pate de pui, din aceea ”marcă proprie”. Pe ea scria și cine a
făcut-o. Amuzat, am descoperit două rafturi mai sus, produsul ”original” al
fabricii respective. Din ce în ce mai intrigat, am comparat ingredientele.
Absolut identice, ca pondere și combinație. Cu toate astea, cutia ”branduită”
era mai scumpă cu 30% decât cea no name. Nu m-am oprit acolo și le-am cumpărat
pe amândouă. Inutil să vă spun că pateul avea același gust :)
Sigur e că, de atunci, nu numai că n-am mai avut asemenea
prejudecăți, dar iau regulat multe produse cu sigla supermarketului la care îmi
fac de obicei cumpărăturile. Un singur lucru n-am reușit să înțeleg. De ce
naiba afaceriștii români își fac singuri
concurență. Dacă pot produce mai ieftin pentru marile lanțuri de magazine, de
ce își vând marfa mai scump? Ah, da, cred că răspunsul e la începutul acestui
articol :)
RADU HERJEU
N.N. Sursa poză și date statistice – Ziarul Financiar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu