În
natură nimic nu se petrece întâmplător. Când vântul „sau vreun alt ecou” bate
cu putere cad florile, fructele şi apoi frunzele. Când vreme îndelungată nu
plouă, pârjoleşte seceta, iar bietele vietăţi îndură foamea şi setea. Când
omul, nesilit de nimeni, îşi părăseşte sau îşi trădează menirea, apar semnele
decreptitudinii sale morale şi sociale, prăpastia iscată între sentiment şi
raţiune, ploaia acidă a năravurilor care conduce spre putrezirea caracterelor
care de-acum alungă lumina favorizând instalarea comodă a întunericului
conştiinţelor, deschizând porţile lumii lui Hades, imperiu al răului şi
„aşezământ” al „colocatarilor” vestitei Cutii a Pandorei. Astfel, speranţa
rămâne încătuşată. Dar, atenţie, pe lângă apa murdară, stătută şi sălcie există
şi … apă vie. Frumuseţea de neegalat a basmelor noastre este etalon de sănătate
morală şi normă de stăpânire atotputernică a esteticului. Frumoşi şi urâţi
(hâzi), buni şi răi, harnici şi leneşi, proşti (nepricepuţi) şi iscusiţi,
făpturi divine şi oameni evlavioşi, vietăţi care conferă izbândă iubirii
binecuvântate a cuplului Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, cu toţii trăind
laolaltă şi reclamându-şi … drepturile omului! Ideea de unire, de unitate a
brăzdat faţa umanităţii. „Cei tari”, vorba lui Eminescu, „se îngrădiră /
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; / prin bunuri ce furară, …” Cei
slabi (plebea), dar mulţi, s-au revoltat încă din antichitate. Nu-i băga în
seamă mai nimeni, nu-i auzea decât zeii şi, ulterior, bunul Dumnezeu şi
sfinţii.
Şi-atunci, se spune că cineva le-ar
fi şoptit: „În voi e şi număr şi putere” (nu uitaţi!!!). În consecinţă, ar fi
bine să „nu mai purtaţi osânda ca vita de la plug…” (din nou Eminescu). Revoltă
împotriva sorţii, revoltă împotriva divinităţii?! Şi una şi alta. Au apărut
apoi lozincile (îndemnurile) de genul „Proprietatea e un furt”. Zdrobiţi-o şi
împărţiţi-o frăţeşte! Dar, cum şi cine s-o facă? Simplu. „Proletari din toate
ţările, uniţi-vă!”.Un pas infantil şi astăzi găsit desuet. O lume globalizată a
fost atât visul socialiştilor utopici cât şi cel al părinţilor comunismului,
aşa-zis „ştiinţific” (nu cu faţă umană!). Păi, nu vorbea „taica” Marx despre
desfiinţarea
proprietăţii private, a familiei şi chiar a statului definit drept
o maşină (maşinărie) de constrângere a unei clase sociale de către alta?!!
Dormiţi liniştiţi „corifeilor” fericirii
clasei muncitoare care aţi mobilizat atâtea şi atâtea energii şi
conştiinţe, contingente după contingente de oameni amărâţi care au sperat (şi
încă mai speră) în acel „mai bine” pentru toţi?! Visele voastre devin realitate
dar sub ce chip? Să vedem. În prezent multe lucruri se fură, altele se
desfiinţează (cu „argumente”!), multe credinţe sunt minimizate sau bagatelizate.
Nu-i de mirare că pădurile sunt prăduite sub ochii complici şi „neputincioşi”
ai paznicilor plătiţi. Fostele fabrici dau greu tribut fierului vechi, care,
chipurile, se „valorifică” în folosul unora şi în dauna şomerilor care „ies
pe-afară” să caute de lucru, să se umilească fără voie. Inima multor copii e
zdrobită sub povara alienării a numeroase familii nevoiaşe care au crezut în
mirajul „sunetului de sirenă” venit din partea unor conducători iresponsabili
şi repetenţi la capitolul patriotism. Titlurile academice se obţin (uneori se
fură) pe bani nemunciţi, spălaţi şi pomădaţi iar autoritatea este dată parşiv
unor samsari cu ceafa şi burta „babană”. Urdorile şi pleava, cu pretenţie de
„nouă intelectualitate” s-au urcat pe un piedestal fragil şi strigă din toţi
rărunchii: Ce mai e de furat în ţara asta, Dom’ne, ce mai e de desfiinţat
pe-aici?! Mai nimic, nemernicilor şi nelegiuiţilor! Din fericire,ne-au mai
rămas (aproape intangibile) câteva valori de care voi, troglodiţilor, vă temeţi
de … vi se apleacă. Acestea nu sunt bunuri de furat şi nici măcar de împrumut
sau de închiriat. Voi, n-aveţi ce face cu ele. Vă produc frisoane şi insomnii …
de mătase. Eventual, vi se poate aplica reţeta aceea tot de sorginte marxistă.
Adică „Cei leneşi plece unde vor …” (Internaţionala). Mimarea muncii a devenit
o obişnuinţă. Egoismul e legiferat (din păcate), în România, vechiul dicton
latin „Homo homini lupus”. Cinstea, corectitudinea, respectul nu mai fac „două
parale”, acestea au fost puse „la colţ” de fauna descurcăreţilor!
În opinia noastră (şi nu e deloc singulară)
cele trei valori fundamentale, pe care le mai deţin încă românii şi care, după
cum spuneam, nu pot fi furate (răpite) şi nici valorificate de alţii. Iată-le,
în trăinicia dăinuirii lor: limba română, credinţa ortodoxă (majoritară) dar şi
cea greco-catolică, precum şi tezaurul folcloric (portul naţional, jocurile şi
cântecele populare, artizanatul, obiceiurile şi tradiţiile noastre strămoşeşti
preluate cu grijă de la o generaţie la alta). Ce să facă hoţii cu
aceste valori?! N-au nevoie de ele dar nici noi n-avem lipsă de prezenţa
hoţilor, a mincinoşilor, profanatorilor, impostorilor şi al altor năimiţi
aflaţi în slujba diavolului, dacă acesta există. De ce şi pentru ce, nu se
ştie?!! Ce se ştie cu siguranţă e că în Basarabia noastră iubită se vorbeşte
limba română (nu moldoveneasca !), scrisă azi cu caractere latine. Aici este
înrădăcinat un puternic sentiment al fiinţei (neamului) neuitându-se, o clipă,
spusa cronicarului Miron Costin în monumentala sa lucrare „De Neamul
Moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, o trimitere ştiinţifică
pertinentă care cimentează pe veci armura romană atât de rezistentă în timp.
S-a constatat că, din „înalte” directive istoria românilor şi literatura lor ar
trebui predate în şcoli de-a dreptul „caricatural”. Profesorii, în marea lor
majoritate, slujesc într-o armată a meditatorilor (veritabili mercenari ai
profesiei) desconsideraţi în prestaţia lor oficială şi, nu arareori, înghiţând
oprobiul celor „educaţi”. De ce?!? „Lima noastră-i limbă sfântă / Limba
vechilor cazanii…” e limba născută în tiparniţa lui Coresi de
la Braşov şi a versurilor lui
Dosoftei plămădite
la Iaşi,
e limba mitropoliţilor Varlaam şi Antim Ivireanul, triumful gândirii prinţului
Dimitrie Cantemir, e graiul limpede şi curat al Mioriţei şi cel al cronicarilor
şi, în sfârşit, limba noastră literară făurită de marii condeieri ai românilor
în frunte cu Mihai Eminescu – Poetul Naţional, reper statornic de identitate,
demnitate şi aleasă cinstire a neamului românesc oriunde s-ar afla el astăzi.
Cine să ne răpească acest tezaur unic fără de care n-am mai putea exista?! Şi,
în definitiv, ce să facă cu el? Cine să-l cumpere? Nimeni în afară de ai noştri
în tumultul unei ştafete a preţuirii valorilor care ne susţin şi apără
identitatea şi frumuseţea unicităţii ei. Oameni de bine, sfetnici înţelepţi ai
cetăţii, opriţi schilodirea Limbii Române! Prin legi drastice (ca alţii),
printr-o mai serioasă şi responsabilă
învăţătură a ei prin şcolile noastre.
Curmaţi atentatul parşiv şi murdar la adresa limbii naţionale! Se pare că-n
ultimul timp au pătruns prin uşa din dos a istoriei contemporane, niscaiva
demolatori care „scurmă” la baza averii noastre lingvistice la care s-a trudit
atât. Limbajul „neoforestier” face ravagii printre unii demnitari şi, din
păcate, a „capacitat” o mare parte din tineret, dar şi unele glasuri
„autorizate” din media. „Creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”,
nu-i un spectacol facil de „fiţe”, ci un proces îndelungat, serios şi tandru, o
moştenire sacră ce ne-o lăsară „părinţii din părinţi” pentru ca noi, urmaşi mai
mult sau mai puţin demni, s-o îmbogăţim şi s-o apărăm avându-ne în concordie cu
toate celelalte graiuri şi seminţii ce le avem pe-aici, prin voia Domnului.
Din accidentul „fericit”al
contopirii dacilor cu romanii, şi ulterior şi cu „alte neamuri”, s-au născut
românii cu limba lor neolatină, un popor zămislit creştin şi devenit, în timp,
majoritar ortodox, fără a nu accepta alături şi alte credinţe. Ortodoxia,
dreapta credinţă, au slujit-o deopotrivă, atât păstorii cât şi cei păstoriţi,
prin rugăciuni înălţate la cer în rodnicia şi cuminţenia pământului acesta. Cum
i-am putea uita pe Înalţii noştri Ierarhi Andrei Şaguna, Miron Cristea, Iuliu
Hossu, Nicolae Bălan sau Justinian Marina? Pe învăţatul profesor teolog,
părintele Dumitru Stăniloaie? Şi-n fruntea tuturor locaşelor de cult
(mănăstirilor) se află, în opinia noastră subiectivă, ctitoriile brâncoveneşti
din Nordul Olteniei, „rai de spiritualitate românească”. Mulţi credincioşi au
vegheat ca lumina candelei să nu se stingă în veci pe-aceste binecuvântate de
Dumnezeu meleaguri. E adevărat, că au apărut recent mai mulţi neofiţi (semn al
democraţiei?1?) care se „antrenează” într-o „maimuţăreal㔺i într-o „mistică”
greu de înţeles pentru adevăraţii creştini de la noi. Cine ne-ar putea răpi
(fura) tezaurul folcloric recunoscut în întreaga lume?! Costumele bănăţene sau
cele bistriţene, năsăudene sau basarabene, cele de la Săliştea Sibiului,
de la Rucăr şi
Dragoslavele, din Vicovul Bucovinei sau satul Mahala (Cernăuţi), splendorile de
pe Mureş şi Târnave, maramele dobrogene şi cele săcelene, multe alte straie
populare care ne-au dat adevărul zicerii „Poartă-te cum ţi-e portul şi grăieşte
cum ţi-e graiul!”. Şi-nveşmântaţi în scumpe odoare, ce mândru joacă pădurenii
şi pădurencele din Hodacul Gurghiului sau ce solemn cântă, bărbăteşte, feciorii
Teleormanului dăruiţi culturii noastre de regretatul Liviu Vasilică. Magnifici
au rămas şi vestiţii căluşari ai Scorniceştilor din Olt sau Junii Sibiului şi
cei ai Cetăţii de la Rupea!
Ne vine greu să-i nominalizăm pe toţi. Dar, zău, ar merita. Ne încântă privirea
şi ne bucură sufletul arta meşterilor exprimată atât de convingător în măreţia
bisericilor din lemn şi a monumentalelor porţi maramureşene sau săcelene
(mocăneşti), policromia vaselor de lut întâlnite
la Hurezu,
La Corund sau
la Tismana. Dacă ar
fi să le dedic tuturor un cântec DUMNEZEIESC, aş face-o cu mare plăcere
rugându-i pe prietenii mei, sătenii şi sătencele de la Buciumi (Şomcuta Mare) să
dea glas unei Mulţumite, vrajă pornită asemenea unui râu năvalnic din Ţara
Chioarului, Ţară a cântecului, asemenea unei rugi pururi întinerită pentru
talentul şi hărnicia românilor.
Trei valori adevărate, trei nestemate care
nu ne sunt de vânzare, dar care ne păzesc zi şi noapte identitatea şi nobleţea
spiritualităţii noastre româneşti.
Profesor Liviu Dârjan
Preşedinte A.C. „ASTRA”
Săcele,
judeţul Braşov
P.S. Material
trimis de către prof. Cornel Gheorghe COSMUŢA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu