Sărăcia exterioară nu
numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un
popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat
într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca
frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la
care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub
aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească
inegalitatea socială prin tirania sărăciei.
Dimpotrivă, toate
religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea
garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin
nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ,
unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci
strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii
nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).
Deosebim, prin urmare,
sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la
putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul
ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le
impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai
mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al
câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la
deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi
rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat
viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
Mai mult de-atâta. Spre
deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează
trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban
trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia
devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special:
nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de
calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată
de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna
că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi
şi noi capodopere.
Exemple în acest sens sunt
cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus
bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de
Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung
oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de
fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea
schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe
urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul
rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici
Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă
(Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov)
sub uriaşa presiune a creditorilor.
De altminteri, un nobil
francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot
cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci
deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el,
care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..
Baiul mare este atunci
când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi
inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi
filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa
renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea
fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul
plecat sabia nu-l taie”.
Şi încă ceva. Dacă
renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este
plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.
Din păcate, după atâta
minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns
resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.
„Românii sceptici şi
blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut
pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil
valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar
unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte
până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe
francezi, englezi sau chinezi?!”
Da, căci întreg sistemul
postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr
şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele
componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi
(instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a
aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara
asta, după chipul lor hâd.
Tocmai de aceea românii cu
scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi
să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi
aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai
târziu la alegerile de anul viitor: Ori
apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la
greva electorală generală!
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
21 aug. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu