E D I T O R I A L

Cunoașterea înțeleptului

și necunoașterea științificului

            Cum spuneam și altădată, există două mari și distincte categorii de oameni: cei care se zbat să aibă și cei care doresc să știe. Firește, din punct de vedere cantitativ-numeric, întotdeauna balanța socială a înclinat spre prima grupare, iar astăzi, când pragmatismul este în floare, cu atât mai abitir.

            Dacă eterogenitatea este una dintre multele caracteristici (și nu toate onorabile) ale agonisitorilor, nu se poate vorbi de omogenitate nici în restrânsa tabără a dornicilor de-a ști. Da, căci aici intră atât pătura majoritară a științificilor (cercetători atrași de câștig material și de faimă), cât și numărul în continuă descreștere al adevăraților înțelepți – oamenii ce identifică înțelepciunea cu autocunoașterea, așa că tind necontenit la desăvârșire pe calea credinței, cumpătării și simplității, respectiv formidabilii savanți-visători de felul lui Konstantin Eduardovici Țiolkovski, cel care – ne spune Evgheni Evtușenko în romanul Dulce ținut al poamelor – era într-o atare măsură preocupat de viitorul omenirii (cu sănătate și suflet de fier), încât nu lua seama la precaritatea condițiilor materiale în care trăia el și familia lui, ci gândea și acționa potrivit convingerii nepesimiste că „Toate cunoștințele noastre – din trecut, prezent și viitor – sunt un nimic față de ceea ce nu vom ști niciodată”!

            Iar afirmația țiolkovskiană, așijderea afirmației oricărui om cu scaun la cap și bun simț, n-avea cum să vină în contradicție cu cele trei opinii fără egal, care asigură însăși temelia nepieritoare a gândirii umane:

            1)Celebra spusă socratină „Știu că nu știu nimic”;

            2)Nu mai puțin celebra invitație daoistă la modestie, iar prin ea la respectul semenilor: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine, a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”;

            3)Atotcreștineasca judecată a apostolului Pavel din 1 Corinteni 3/19: „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu”.

            N.B.: Deoarece apostolul se referă în mod explicit la înțelepciunea acestei lumi, rezultă în chip logic că în ochii lui Dumnezeu este nebunie doar „înțelepciunea” sau, mai bine spus, nociva știință a trufiei umane, care nu numai că l-a îndepărtat pe fățarnicul om modern de Creator (tot mai mulți occidentali se declară atei), dar i-a permis să decreteze că „Dumnezeu a murit” și, cu o monumentală nesimțire, l-a lăsat să procedeze în consecință.

            Fiind în întregime inspirată, lucru recunoscut cu sinceritate de marele Isaac Newton, știința are șanse să devină înțelepciune doar sub binefăcătoarea influență a credinței. Cu toate că evoluționiștii resping creația, pe motiv că aceasta „invocă deschis cauze supranaturale” și, deci, pretinde existența unui Creator, totuși, mulți dintre ei, incapabili să explice apariția și mecanismele vieții, precum și alte multe taine din micro și macrounivers, se văd nevoiți să admită, aidoma fizicianului Freeman Dyson, că „«inteligența» joacă un rol esențial în funcționarea universului”.

            Nu doar atât, pentru că foarte mulți sceptici și evoluționiști se vor gândi temeinic mai înainte de-a recurge la cele trei argumente prin care filosoful David Hume combate existența miracolelor (miracolele constituie o „violare a legilor naturii”, oamenii se lasă cu ușurință trași pe sfoară, despre miracole s-a vorbit numai în epocile de ignoranță ale omenirii), știut fiind faptul că în condiții neobișnuite se pot întâmpla lucruri neobișnuite, adică se poate produce contrariul legilor firești ale naturii. Că, vorba ceea, Cel care a statornicit odată pentru totdeauna legea gravitației sau extrem de precisa mișcare a planetelor și electronilor în jurul nucleului, poate să le schimbe după voie în situații speciale, fără ca ansamblul ordonat al creației să sufere vreo perturbație...

            Bunăoară, savanții sunt de părere că în infinitatea universului există așa numitele găuri negre, stele enorme ce se comprimă până la atingerea unor densități practic infinite, și că în jurul acestora spațiul și timpul suferă distorsiuni esențiale (timpul, de pildă, se oprește sau curge înapoi).

            Vasăzică, miracolele nu s-au petrecut doar în vremea lui Moise sau Iisus, cărora – ca să spunem așa – le-au servit de scrisori de acreditare întru înfăptuirea sarcinilor primite de la Atotputernic. Ele, la altă scară și frecvență, se continuă și în zilele noastre: viața în sine, vindecările inexplicabile pentru medici, faptele senzaționale etc. Totul este să le observăm și să le apreciem ca atare.

            Sighetu Marmației,                                                        George  PETROVAI

                19 nov. 2017