duminică, 9 septembrie 2018

La ce-i bun un preşedinte?

Deşi încă la un an distanţă, totuşi alegerile prezidenţiale bat la uşă cu insistenţă cerându-le partidelor să declare starea de urgenţă. Cu toate că fiecare preşedinte s-a plâns că nu are destule prerogative pentru a-şi îndeplini sarcina de „părinte al patriei”, de „tătuc”, de primă vioară sau de ce vrem noi, niciun partid nu are liniştea necesară pentru a guverna dacă nu are preşedintele de partea lui.
Preşedintele este şi cuiul lui Pepelea, este zmeul cel rău, dar şi zâna cea bună.
Este un Decebal care nu se sinucide nici dacă pierde şi este un Ştefan cel Mare care sună să se adune oastea zdrobită pentru a reporni la luptă. Un preşedinte, când vrea un al doilea mandat, este şi un Alexandru Lăpuşneanu, la fel cum poate fi şi Constantin Brâncoveanu care nu este dispus să sacrifice nimic.
Vorbim, totuşi, despre câteva persoane în carne şi oase, nu despre nişte fantome ale trecutului. Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis întruchipează ideea de putere politică la cel mai înalt nivel. Cei patru pot fi văzuţi şi ca farisei şi ca personalităţi oneste, care nu au avut nicio altă dorinţă decât să slujească interesul naţional, binele obştesc.
Sigur că dintre cei patru unul se situează pe primul loc în ceea ce priveşte lupta lui pentru binele ţării. Dar cine să facă o ierarhie când toţi alegătorii sunt subiectivi? Doar istoria.
O ierarhie se face şi în cazul candidaţilor. Înainte de a se anunţa lista oficială a celor care intră în cursa electorală, fiecare cetăţean are propria lui sită prin care îi trece pe toţi pretendenţii.
Probabil că îi compară cu foştii preşedinţi. Deşi a trecut ceva vreme, mai sunt alegători care merg cu comparaţia până la Nicolae Ceauşescu. Nu demult un sondaj îl plasa pe fostul dictator pe primul loc în preferinţele alegătorilor. Este o aberaţie.
Comparaţiile reale dintre candidaţi sunt făcute, totuşi, cu gândul la foştii preşedinţi. Astfel candidatul PSD ar trebui să fie mai aproape de modelul Ion Iliescu. Acesta a fost şi singurul preşedinte de stânga ales în mod democratic.
Dreapta, aşa cum apare ea de slabă, a câştigat trei alegeri prezidenţiale. Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis vin din aceeaşi zonă politică, de dreapta. Dar câte diferenţe între ei! Între 1996 – 2000, între 2004 – 2014, din 2014 până în prezent, România a avut preşedinţi de dreapta. Sunt 4 plus 10 plus 4 ani. Este timpul să ne întrebăm la modul cel mai serios la ce este bun un preşedinte.
Sunt 18 ani sub un preşedinte de dreapta şi se vor face 19 anul viitor. Ce dovedeşte acest lucru? Că nici dreapta nu a avut soluţii miraculoase pentru alinierea României la ţările cu democraţie autentică, zis liberală. Sau că preşedintele nu are o putere autentică, fiind doar simbolul puterii.
Să vedem cine sunt prezumtivii prezidenţiabili pentru anul 2019. Klaus Iohannis s-a înscris primul în cursă. Călin Popescu Tăriceanu este în perioada tatonărilor, dar îşi doreşte din toţi rărunchii să fie candidatul comun PSD-ALDE, ca să aibă o şansă reală de victorie. Mai este cineva?
Dacian Cioloş devine o piesă importantă pentru că lasă impresia că va candida în primul tur împotriva lui Iohannis, punând în pericol calificarea actualului preşedinte în turul final.
Căutări sunt în PSD. După seria de eşecuri, PSD se gândeşte, sau ar trebui să se gândească foarte serios, dacă mai are rost să intre în alegeri cu un candidat propriu. S-a demonstrat cu prisosinţă că în turul doi electoratul se coalizează împotriva candidatului de stânga şi îi aduce victoria candidatului dreptei. Prin urmare, lucrurile sunt clare.

Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Graiul Maramureşului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu