Deşi încă la un an
distanţă, totuşi alegerile prezidenţiale bat la uşă cu insistenţă cerându-le
partidelor să declare starea de urgenţă. Cu toate că fiecare preşedinte s-a
plâns că nu are destule prerogative pentru a-şi îndeplini sarcina de „părinte
al patriei”, de „tătuc”, de primă vioară sau de ce vrem noi, niciun partid nu
are liniştea necesară pentru a guverna dacă nu are preşedintele de partea lui.
Preşedintele este şi cuiul lui Pepelea, este zmeul cel rău,
dar şi zâna cea bună.
Este un Decebal care nu se sinucide nici dacă pierde şi este
un Ştefan cel Mare care sună să se adune oastea zdrobită pentru a reporni la
luptă. Un preşedinte, când vrea un al doilea mandat, este şi un Alexandru
Lăpuşneanu, la fel cum poate fi şi Constantin Brâncoveanu care nu este dispus
să sacrifice nimic.
Vorbim, totuşi, despre câteva persoane în carne şi oase, nu
despre nişte fantome ale trecutului. Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian
Băsescu şi Klaus Iohannis întruchipează ideea de putere politică la cel mai
înalt nivel. Cei patru pot fi văzuţi şi ca farisei şi ca personalităţi oneste,
care nu au avut nicio altă dorinţă decât să slujească interesul naţional,
binele obştesc.
Sigur că dintre cei patru unul se situează pe primul loc în
ceea ce priveşte lupta lui pentru binele ţării. Dar cine să facă o ierarhie
când toţi alegătorii sunt subiectivi? Doar istoria.
O ierarhie se face şi în cazul candidaţilor. Înainte de a se
anunţa lista oficială a celor care intră în cursa electorală, fiecare cetăţean
are propria lui sită prin care îi trece pe toţi pretendenţii.
Probabil că îi compară cu foştii preşedinţi. Deşi a trecut
ceva vreme, mai sunt alegători care merg cu comparaţia până la Nicolae
Ceauşescu. Nu demult un sondaj îl plasa pe fostul dictator pe primul loc în
preferinţele alegătorilor. Este o aberaţie.
Comparaţiile reale dintre candidaţi sunt făcute, totuşi, cu
gândul la foştii preşedinţi. Astfel candidatul PSD ar trebui să fie mai aproape
de modelul Ion Iliescu. Acesta a fost şi singurul preşedinte de stânga ales în
mod democratic.
Dreapta, aşa cum apare ea de slabă, a câştigat trei alegeri
prezidenţiale. Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis vin din
aceeaşi zonă politică, de dreapta. Dar câte diferenţe între ei! Între 1996 –
2000, între 2004 – 2014, din 2014 până în prezent, România a avut preşedinţi de
dreapta. Sunt 4 plus 10 plus 4 ani. Este timpul să ne întrebăm la modul cel mai
serios la ce este bun un preşedinte.
Sunt 18 ani sub un preşedinte de dreapta şi se vor face 19
anul viitor. Ce dovedeşte acest lucru? Că nici dreapta nu a avut soluţii
miraculoase pentru alinierea României la ţările cu democraţie autentică, zis
liberală. Sau că preşedintele nu are o putere autentică, fiind doar simbolul
puterii.
Să vedem cine sunt prezumtivii prezidenţiabili pentru anul
2019. Klaus Iohannis s-a înscris primul în cursă. Călin Popescu Tăriceanu este
în perioada tatonărilor, dar îşi doreşte din toţi rărunchii să fie candidatul comun
PSD-ALDE, ca să aibă o şansă reală de victorie. Mai este cineva?
Dacian Cioloş devine o piesă importantă pentru că lasă
impresia că va candida în primul tur împotriva lui Iohannis, punând în pericol
calificarea actualului preşedinte în turul final.
Căutări sunt în PSD. După seria de eşecuri, PSD se gândeşte,
sau ar trebui să se gândească foarte serios, dacă mai are rost să intre în
alegeri cu un candidat propriu. S-a demonstrat cu prisosinţă că în turul doi
electoratul se coalizează împotriva candidatului de stânga şi îi aduce victoria
candidatului dreptei. Prin urmare, lucrurile sunt clare.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Graiul
Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu