Duminica a 33-a după
Pogorârea Duhului Sfânt (a Vameşului şi a Fariseului) Luca 18, 10-14
Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu
ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa
se ruga întru sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca și ceilalţi
oameni, răpitori, nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de
două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul,
departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul,
zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a
coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe
sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Pășim astăzi pe o cale duhovnicească cu totul aparte.
Începem acum una dintre cele trei mari perioade liturgice ale anului
bisericesc, și anume perioada Triodului. Această perioadă debutează în această
duminică și se desăvârșește în Sâmbăta cea Mare, la finalul săptămânii Pătimirilor
Domnului.
Duminica de astăzi, care poartă numele unei pilde rostite de
Mântuitorul, deschide calea celor zece săptămâni de urcuș duhovnicesc spre
Taina Paștilor. Pornim pe drumul binecuvântat și începem să retrăim drama
căderilor succesive ale oamenilor aflați în desprindere de Dumnezeu, suferind
urmările atât de cumplite ale neascultării și ale întovărășirii cu șarpele.
Călătoria spre Înviere se deschide acum, cu trei săptămâni pregătitoare, după
care urmează șase săptămâni de post. Postirea noastră se cuvine a fi făcută
după modelul Domnului, pentru a ne putea întâlni cu Domnul în post, pe cale,
dar și în Înviere. Iar Mântuitorul postește cu rugăciune, dar și cu citirea
Scripturii. Remarcăm acest lucru din dialogul pe care Hristos îl are cu
ispititorul, la finalul celor patruzeci de zile de postire în pustie: cuvintele
acestui dialog sunt, de fapt, citate din Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu, adus
nouă de Mântuitorul, este hrana noastră pe tot parcursul acestei perioade, iar
pildele și învățăturile Domnului sunt lumini aprinse peste apele învolburate
ale lumii.
O pildă profundă şi
surprinzătoare
Pilda vameșului și a fariseului, familiară și îndrăgită de
creștinii din întreaga lume, se deschide înaintea noastră astăzi, cu multele
ei înțelesuri duhovnicești. La fel ca toate cuvintele Mântuitorului, și această
pildă este, pe cât de simplă, pe atât de profundă și de surprinzătoare.
Avem înainte doi oameni care urcă la templu să se roage: un
vameș și un fariseu. Vameșii erau acei evrei care, având mandat de la stăpânirea
romană, strângeau impozitul datorat Romei. Doar că pe lângă acest impozit, ei
percepeau și un comision, de cele mai multe ori exagerat. Iar acest lucru îi
făcea pe vameși bogați, dar și foarte detestați de către conaționalii lor:
îmbogățiți pe nedrept și mână în mână cu ocupantul păgân.
De cealaltă parte, fariseii erau „profesioniștii” religiei
lui Israel, virtuoși și evlavioși. Riscul cu care se confruntau fariseii era
acela de a fi ajuns actori în propria lor religie. Ei credeau că legea lui
Dumnezeu e o sumă de prescripții și o partitură pe care ei o pot interpreta
desăvârșit, milimetric. Îi vedem pe fariseii din vremea Mântuitorului făcând
chiar mai mult decât cerea Legea lui Moise. Ei posteau în mult mai multe zile
și dădeau zeciuială din tot ceea ce câștigau, nu doar din grâu, vin și
untdelemn. Iar aceste lucruri îi făceau să se ridice pe sine pe piedestal și
acolo să își facă propria lor statuie. Vedem aceasta din cuvintele fariseului
venit la templu să se roage, cuvinte care numai a rugăciune nu seamănă. El nu
îi cere nimic lui Dumnezeu, ci îl anunță pe Dumnezeu cât de drept este el, cât
de bun, de cuvios și de evlavios. Avem, deci, înainte, doi „profesioniști”: un
profesionist al virtuții și un profesionist al fraudei – un fariseu și un vameș.
Vameşul cere ispăşire
Însă, pe când „profesionistul virtuții” ia distanță și, de
pe propriul soclu, îi aduce la cunoștință lui Dumnezeu cât de drept este el în
raport cu ceilalți, vameșul, conștient de starea sa și bătându-se în piept, se
pune înaintea lui Dumnezeu. Acesta din urmă spune un cuvânt al cărui înțeles
pare să ne scape nouă, celor de astăzi. Dacă privim în textul grecesc al
Evangheliei, aici își face loc un cuvânt care apare rar în Scriptură și care
poate avea și un altfel de sens: Dumnezeule, ispășire fă-Te mie, păcătosului!
Cuvântul-cheie este, astfel, ispășire (nuanță subliniată și de părintele
profesor Ioan Ică jr în cuvântul său rostit la această pericopă evanghelică).
Iar la evrei Ziua ispășirii era o dată pe an, singura zi când arhiereul putea
intra în Sfânta Sfintelor, în acea parte a templului în care era păstrat
chivotul cu tablele legii, mana cu care s-a hrănit poporul evreu în pustie și
toiagul lui Aaron.
Cei doi, vameșul și fariseul, s-au urcat la templu să se
roage, pesemne la vremea rânduită pentru rugăciunea comună a poporului. Știm că
la templu, în fiecare dimineață și seară evreii se adunau în rugăciune și de
fiecare dată câte un miel era sacrificat și adus ardere-de-tot pentru păcatele
neștiute ale poporului lui Israel. Acest miel, adus jertfă în fiecare zi pe
marele altar al templului din Ierusalim, era semnul ispășirii, al împăcării
oamenilor cu Dumnezeu. Iar fumul acestei jertfe, împreună cu fumul de tămâie,
care se ridica spre cer, era purtat de către preot în Sfânta, însemnând că
rugăciunea și jertfa au fost primite de către Dumnezeu. Acesta era momentul de
rugăciune pentru popor și acesta a fost momentul în care s-au regăsit, în
pildă, cei doi, vameșul și fariseul.
Firul central este
dreptatea prin jertfă
Însă, se pare că mai există un al treilea personaj al
acestei pilde, după cum subliniază în cuvântul său rostit la această pericopă
evanghelică părintele profesor Ioan Ică jr. Un al treilea personaj, tainic, dar
esențial pentru a înțelege sensul profund al relatării Mântuitorului. Acesta
este mielul, cel care era sacrificat pentru păcatele poporului exact în
momentul în care cei doi se aflau la templu, înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce se
pare că înțelege vameșul și nu înțelege fariseul este că figura centrală a
acelui moment din zi și nu numai este mielul, și realitatea principală este
ispășirea. Iar firul central al întregii pilde este mai mult decât problema
smereniei, mai mult decât problema trufiei și a orgoliului, este problema
dreptății. Pentru că fragmentul evanghelic așa se și deschide: și văzând Iisus
că unii dintre cei de acolo se credeau drepți în ei înșiși și îi socoteau nimic
pe ceilalți, le-a spus această pildă. Iar la sfârșit spune că vameșul s-a
coborât de la templu făcut drept mai mult decât cel drept de profesie, care era
fariseul. Tema centrală a pildei este, așadar, cea a dreptății. Cine poate sta
drept înaintea lui Dumnezeu? Cuvântul Mântuitorului ne spune clar: nimeni. Nici
vameșul, pentru că era departe de a fi un drept. Nici fariseul, care își construiește
el însuși propria dreptate și care este cu atât mai mult în afara dreptății lui
Dumnezeu. Cine realizează dreptatea lui Dumnezeu? Mielul o realizează. Cum o
realizează? Lăsându-se sacrificat, adus jertfă și ridicându-se, asemeni
fumului, la Dumnezeu, împăcând poporul cu Creatorul său. Dreptatea lui Dumnezeu
o realizează doar jertfa, doar cine știe să moară asemeni Mielului lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, doar cine înțelege astfel taina iubirii. Este
limpede, astfel, faptul că nu noi ne facem drepți, ci Dumnezeu ne face drepți,
prin sacrificiul Mielului. Suntem făcuți drepți, înțelegând că nu noi ne facem
drepți, ci lipindu-ne de tainicul Miel, de iubirea Sa dusă până la capăt,
dincolo de moarte.
Așadar, putem spune că personajul principal, purtat tainic
de această pildă este Iisus Hristos, ascuns în forma mielului care murea în
fiecare seară și în fiecare dimineață pentru păcatele neștiute ale lui Israel.
Același Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care se jertfește pe
fiecare Altar de Biserică, la fiecare Sfântă Liturghie, Care dorește să se
facă, mereu și mereu, nouă, tuturor, ispășire.
Pr. Dr. Alexandru Dădîrlat – 13 Feb,
2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu